E foarte drăguț ce se întâmplă în trena frumoasei victorii a Biancăi Andreescu la Serena Williams. Victorie care i-a adus, la frageda vârstă de nouăsprezece ani, titlul la US Open. S-a dat un pic deoparte tenisul, pentru că – ei bine – carpato-danubiano-ponticul are o altă mare pasiune: dezbaterea de idei, adică nu chiar de idei, dezbaterea ideii primordiale – pe scurt, Ideea.
Ideea: cine este și în ce măsură merită să fie rumân? Avem un mare apetit pentru autocunoaștere (doar bananele și televizoarele color ne plac mai mult): cine suntem noi, românii?
Bianca este?
Bianca Andreescu merită și dânsa să poarte această cinste galactică? Să vedem. Știe a grăi rumânește? Știe mai bine decât miniștrii în funcție (adevărul e că avem frumusețe de analfabeți în scaun și îi resimțim profund lipsa inenarabilului Dănuț Andrușcă…).
Dar știe ea a spune varză, barză, brânză, viezure, mânz, mazăre, balegă, căciulă, urdoare, zimbru? Că dacă nu știe, nu prea se încadrează la mândria geto-dacă. Sigur, dacă a triumfat, dacă “a adus lauri”, i se poate trece cu vederea că nu cunoaște tradiționalul cuvânt dâmb sau eternul nostru glod.
Embed from Getty Images
Simona este?
Pe de altă parte, Simona Halep, aromâncă fiind, cât de româncă este, până la urmă, și ea? Este, sigur că este, când câștigă la Paris și la Londra, când pierde la New York parcă nu prea mai este, sau, dacă tot mai este, mai este doar în chestiunea trăsăturilor negative din care sunt plămădiți carpato-danubiano-ponticii ceilalți (noi nu, noi nu niciodată).
Vedeți dumneavoastră, nu e așa de ușor să dezbați Ideea. Poate că fiind ocupați cu ea de atâta amar de vreme, n-am mai avut timp să ne ocupăm și de altele, dar pas cu pas, ușor-ușor… Greu va fi să ne mai stăvilească indivizii umani când ne pornim pe treabă!
Singurul fapt pe care îl știm deocamdată e pasabil (nu ne strânește argumentele patriotice, verzi).
Escu pentru totdeauna?
Iar singurul fapt pe care îl știm deocamdată e acesta: Bianca Andreescu e o tânără atletă care a reușit o performanță extraordinară și care anunță o carieră de top (să nu ne pripim totuși, la cât de fluid e tenisul de câmp al doamnelor și domnișoarelor…).
Că a copilărit o vreme în buricul universului aflat la Pitești – asta nu spune mai nimic despre performanța dumisale. Că ai ei au ales Canada, cum au ales atâția români bejania, abia asta ar trebui să ne preocupe.
Suntem o țară din care se fuge și se va mai fugi. Cine nu bugetărește cu tot neamu’ (ca să moară de necaz Rațiu și Câmpeanu), de la nășică la soacră, într-o instituție de stat falimentară, cine nu s-a lipit pe undeva la o conductă cu bănuțul public, ce să facă, nene, să muncească de azi pe mâine? Asta este o întrebare la care milioane de români au dat deja răspunsul.
Răspunsul: s-au dus unde au văzut cu ochii și va veni, nu peste mult, vremea când vom avea mai mulți campioni dincolo de hotare decât înăuntrul bâlciului nostru (imaginați-vă acum că nu exista Simona Halep, cum s-ar fi agățat românismul cu toate ghearele de sărmana Bianca Andreescu, cum i-ar fi fost slăvită seminția escu-lui, primea și spațiu comercial gratis întru folosire pe la Pitești…).
La tenisul-tenis, e de remarcat că Bianca Andreescu are un aresenal de lovituri care o individualizează în circuit. Și mai e un detaliu, care s-ar cuveni subliniat: jucătoarea ei preferată este Simona Halep. Ei bine, da.
Embed from Getty Images
Lacrimile lui Rafa și obrăznicia lui Daniil
Dincoace, la domni, deplângem încă înfrângerea lui Roger și umărul lovit al lui Nole. Am avut însă un final frumos, lacrimile lui Nadal, lacrimi de victorie, precum și punerea, astfel, la colț a obraznicului Medvedev.
Acest Daniil Medvedev, jucător cu nume de pustnic altoit cu rezervă de președinte, a fost aproape să-l întoarcă, ca pe clătită, pe Rafa Nadal, pe marele Rafa, dar încă nu e copt rusul, nu e copt.
Nu știa el oare că, rănit, spaniolul dobândește puteri divine și e de neoprit? N-au și jucătorii din circuit o Constituție, nu scrie acolo în articolul I: nu-i zgândări astfel orgoliul lui Nadal dacă nu ești pregătit să fii zdrobit!?
Apoi, Medvedev încearcă să-și construiască și o faimă de băiat rău, care îi vine ciudat. A reușit în acest turneu nu doar să atingă finala, ci și să-și pună în cap spectatorii de la US Open, care și ei i-au intrat în joc (gest urât și al spectatorilor).
A smuls prosopul din mâinile unui copil de mingi, a făcut semnul universal al insultei, preferatul participanților la trafic, a dat cu racheta după arbitru, s-ar vrea mascul alfa, dar e încă un răzgâiat și mai e mult până departe. E puiuț și Daniil.
Embed from Getty Images
Urmează proba micilor cu muștar
Și uita așa am ajuns tot unde eram la începutul anului în curs: cu retragerea mereu anunțată și întotdeauna amânată a celor trei mari și cu o armată de tineri care vin din urmă, dar vin bezmetic.
Roger, Rafa și Nole n-au niciun gând să se dea duși la cimitirul elefanților, și foarte bine fac, fiindcă istoria ar rămâne mult prea săracă.
Cât despre doamne și domnișoare, rămânem tot cu cântecul de Serenă, cu un titlu la Halep și cu această Bianca, pe care după ce o să dea proba de mici cu muștar pe Dealul Negru nimic nu ne va mai opri să o venerăm și să o înjurăm românește, cum se face.
Celălalt tenis
În ceea ce mă privește, agăț discret tastatura dedicată tenisului de câmp în cui, rămân cu ai mei, cu Agassi și Štěpánek, mai bogat cu câteva amintiri, gata să stârnesc râsul și să o profețesc și mai departe pe Naomi Osaka.
Vă las cu liniștea plăcută a acestei toamne dinainte de marile ploi, și cu ochii deschiși visând la iarna următoare, când totul începe iar în Australia, și e foarte bine că e așa, fiindcă marele sport este o altă poveste fără sfârșit.
Acestea fiind spuse, iată, am și dispărut în spatele cortinei.
PS: Și nu uitați că, la celălalt tenis, cel de masă, fetele (tot fetele!) din România tocmai au devenit campioane europene. Le las aici o reverență cât o declarație de admirație și, poate, de iubire.
Aceste texte îți sunt oferite de:
Andrei Crăciun nu se pricepe la tenis, cum nu se pricepe la niciun sport, ceea ce îi dă frumosul avantaj de a privi întrecerile cu ochiii copiilor: ca pe niște miracole. Se uită, totuși, la tenis de zeci de ani (fiindcă are și el, de-acum, o vârstă). Nu crede în jucătorii cei mai buni din toate timpurile, pentru că nu a apucat decât timpurile personale. Iar în timpul care i s-a dat, imun la toți specialiștii și la toate ierarhiile riguros întocmite, consideră că nu a mai fost nimeni (și nici nu va mai fi) ca Andre Agassi.
Ca să vă dați seama care e nivelul la care discutăm, finala sa preferată de Grand Slam s-a întâmplat la Roland Garros înspre sfârșitul secolului XX: o încleștare Sergi Bruguera-Alberto Berasategui. Și mai rău: în ultimii ani, în plină epocă de aur Federer-Nadal-Djokovici, jucătorul său preferat a fost cehul Štěpánek, pe care îl asemuiește, din motive inexplicabile, lui Joe Limonadă, nu-l știți dumneavoastră, un erou cehoslovac de filme western.
