Cam în același timp în care voi vă întindeați oasele obosite de cele 5 zile de muncă asiduă de pe la birouri, un tip de aproape doi metri își scotea la New York racheta din geantă, își înnoda șireturile și începea încălzirea pentru semifinala de la US Open. Nu c-ar fi avut nevoie de prea multă încălzire, totuși: omul era în fața celui de-al 23-lea meci jucat în ultima lună, perioadă în care a stat mai mult pe terenul de tenis decât în pat, de exemplu.
Nu vă va acuza nimeni dacă ați avut lucruri mai bune de făcut vineri seară, mai ales că un Medvedev – Dimitrov nu-i atât de aburind ca un Djokovic – Federer, potențiala semifinală care a crăpat pe drum și a fost dusă la service pentru schimbul de ulei. Dar e posibil să fi ratat un meci-școală care ne-a demonstrat că e bine să fii talentat, dar că o tonă de muncă la vremea ei face mai mult decât o încheietură fină și colorată.
Nu de alta, da’ când nu vor mai exista cronicile astea, e bine de știut că ne putem apuca de agricultură, de exemplu, chit că la ora asta nu știm exact care-i diferența între păstârnac și pătrunjel când le vedem rădăcina. Dar muncim și devenim niște mici Medvedevi ai cernoziomului. Come on!
Aceste cronici îți sunt oferite de:
Daniil Medvedev – Grigor Dimitrov: 7-6, 6-4, 6-3
Așadar, dacă mijim ochii și ne stropșim cristalinul să se chiorască printre pleoape, mai că vedem cum în semifinala asta au jucat, așa cum se cădea să se-ntâmple pe jumătatea asta de tablou, Nole cu Roger. Dar cum cele 87 de cafele băute vineri ca să ne țină treji noaptea și-au făcut în final efectul, iată-ne privind cu ochii cât espressorul meciul dintre băieții ăștia doi.
Grigore și Dănuț.
Embed from Getty Images
Și bine-am făcut că am insistat, pentru că ochii chiar au avut ce vedea. Dacă pe cartea de vizită a meciului nu părea că scrie cine știe ce înaintea partidei, duelul a fost pur și simplu excelent, cu o grămadă de răsturnări de situație, cu puncte-maraton care au ținut cât o partidă de-a lui Isner și cu un Medvedev care a demonstrat iar că, vorba lui Gică Hagi, cine muncește, lumea te vede
Dacă privești meciurile lui Medvedev prin filtrul ăsta, rezultatul pe care-l dă ecuația e foarte interesant. Se face că omul are doar 23 de ani și că, spre deosebire de băieții scoși în față de mitralierele de marketing de peste tot, a muncit de i-au sărit plombele ca să ajungă jos, muncind apoi încă o dată, de zece ori mai insistent, ca să ajungă sus. Iar acum, că e sus, în Top 5, Dănel trage de el în fiecare meci ca un apucat, transformând terenul de tenis în uzină. Partea interesantă e că oricât de antipatic ar putea să le pară unora cu freza aia lăsată-n paragină și cu mișcările aparent moi, de cuier corcit cu o girafă, Medvedev este foarte rapid și e unul dintre exemplele recente pozitive ale circuitului. Marius Copil îmi zicea în primăvară, într-un interviu, că spre deosebire de îmbuibații ăștia din New Gen care au crescut cu grăunțe din aur vârâte pe gât cu forța de industrii de marketing, Medvedev “a crescut cum a putut” și că a venit practic de nicăieri, ajungând în vârf de munte cu unghiile tocite de la atâta cățărat. Nu i-a fost rușine deloc în fața celor cu manichiura perfectă plantați cu elicopterele de lux și a început să dea la sapă printre toți băieții îmbrăcați în frac pe care i-a găsit acolo.
Embed from Getty Images
Ce toamnă a avut Medvedev, nenică! Finală la Washington, apoi finală la Montreal, apoi finală câștigată la Cincinnati, iar acum finală la US Open. Turnee consecutive, fără pauză. A lucrat Medvedev al nostru în trei schimburi și a hăpăit tenis cât să-i ajungă în toată cariera. Pe scurt, omul a jucat toate meciurile posibile fizic de la finalul lunii iulie încoace. Vă spun cu mâna pe inimă că e al naibii de dificil să scrii despre toate meciurile de la un turneu, darămite să le joci pe toate în patru turnee consecutive. Iar pentru asta, Dănuțe, jos tastatura în fața ta. Dacă la talent n-ai cum să-i depășești pe vecinii pensionari de la etajele superioare, bate-i muncind.
Embed from Getty Images
Urmele acestui maraton se văd însă atât pe fond nervos, cât și fizic: pe lângă faptul că Daniil și-a pus tot New York-ul în cap după ce-n turul al doilea le-a fandat celor din tribune degetul mijlociu, rusul e bandajat cu kinesiotape de la gât în jos, dând impresia că-i exponat scăpat din avion la Flushing Meadows în timp ce era transportat spre Muzeul de Istorie Egipteană din New Jersey.
Embed from Getty Images
Dar nimic din toate astea n-a contat în meciul cu Dimitrov. Și – fie vorba între noi – după ce Grigore ni l-a scos pe Rege în turul anterior, și-a cam meritat-o. După un prim set în care Dimitrov a dominat meciul și a bifat pe plus toate statisticile relevante, reușind mai puține greșeli neforțate, mai multe winnere, mai multe puncte în total și mai multe puncte la primire, scorul final a fost 7-6 pentru Medvedev. Cum naiba s-a întâmplat asta doar meanderele tenisului și Novak Djokovic ne pot explica. Cert e că Gregoar s-a desumflat în așa hal după setul ăsta pierdut, că a jucat rol de vitrină pentru diplomele lui Daniil.
Interesant e că, uitându-te la mișcările de flamingo-n salopetă pe care le face Medvedev, ai fi în stare să-ți pariezi casa pe faptul că omul ăsta joacă tenis pentru că a greșit la un moment vestiarul în timp ce se pregătea să meargă la antrenamentul de volei. Dar secretul lui Doctor Med nu e sprintul, nu sunt milioanele de pași pe care le fac ăștia mărunței, care au sub 1.95. Ci faptul că omul servește pe alocuri legendar și că, spre deosebire de Karlovic, Opelka și de alții ca ei, poate să și ajungă la orice minge i se returnează, indiferent de direcția ei, făcând trei pași din care halește lățimea terenului și întinzându-și mâinile până-n rândul al zecelea din tribune, ca Inspector Gadget. Nu știu dacă l-ați prins pe acest personaj fabulos care acum este înlocuit în preferințele generației tinere de personaje comice precum Donald Trump și Boris Johnson, dar ați înțeles ideea.
Embed from Getty Images
Cu toată alura lui de atlet gata de Jocurile Olimpice, Grigor Dimitrov n-a putut să-l digere pe Dani, care l-a tocat pe bulgar tot meciul mărunt ca pe cepșoară. Și asta în special pentru că, spre deosebire de Dimitrov, Medvedev a avut răbdare. A dat milioane de mingi înapoi plasat și apăsat, mereu la o palmă de tușă, mereu îndeajuns de puternic încât să-i smucească volanul din mâini lui Dimitrov. Plus, ceva mai rar, niște desert delicios între ciolanele alea:
Bulgarul a fost fără îndoială jucătorul genial al meciului, reușind câteva puncte pe care până și Federer le-ar accepta cu căldură în CV. Dar geniul e bun când ecuația-i încălcită și timpul de rezolvare scurt. Uneori e nevoie de un ciocan serios, de un pumn de șuruburi și de o bormașină serioasă pentru a fixa grinda în perete.
Rafa Nadal – Matteo Berrettini: 7-6, 6-4, 6-1
Printr-un fericit concurs de împrejurări, înaintea meciului am citit niște articole din domenii paralele cu tenisul și-am aflat că ceasul pe care Rafa Nadal îl are mereu la mână (când nu-l uită prin vestiare, că s-a mai întâmplat) e un Richard Mille care costă vreo 700.000 de euro. Și că joacă mereu cu el tocmai pentru a demonstra în fața publicului năucitor de bogat că ceasul ăsta, complet mecanic și cu o greutate de 18 grame (optsprezece, ați citit bine), rezistă în cele mai vitrege condiții, de la mișcările brațului care dă celebrul forehand tirbușon al spaniolului până la mișcările aceluiași braț atunci când Rafa are de scos hainele de la curățat. Provocări reale și demonstrații stilistice dificile, deci, chit că oricum au fost produse doar 50 de exemplare și că toate-s probabil deja vândute.
Embed from Getty Images
În momentele astea de restriște socială permiteți-ne să revărsăm cele mai calde gânduri spre băieții care și-au luat Rolex-uri, păcăliți de reclamele din pauzele dintre game-uri. Ne pare rău pentru că v-am stricat ziua.
Ce-am vrut să zic e că ăștia de la Richard Mille sunt elvețieni. Așa că propun ca Federer să primească și el măcar un amărât de comision de 10% dintr-un Slam atunci când Rafa ridică câte un trofeu deasupra capului. S-ar mai strânge unul doar la Roland-Garros, mai punem unul de la restul și uite-așa rămâne Roger șeful tenisului măcar un an-doi de acum înainte.
În fine, ideea e că nu vrem să le sugerăm nimic prietenilor noștri de la Porsche, care ar putea totuși să vă demonstreze vouă, cititorilor noștri, cum merge noul Taycan, primul model sportiv 100% electric al mărcii. Eventual într-un test mai lung, de vreo 5 ani. Dar dacă pune careva mâna pe mașina asta înaintea noastră, dați un semn ca să vă scoatem la o bere. Conducem noi, puteți să beți liniștiți.
Dar lăsați-mă să ghicesc: ați venit aici să citiți despre tenis, nu?
Am vești bune: primul set cu Berrettini a fost suprinzător de incitant. Ba chiar, spre finalul său, în tiebreak, italianul îl lăsase pe Nadal în praf, accelerând spre o foarte gustată victorie de etapă. N-a fost cazul, pentru că Rafa i-a dat bice și i-a torsionat pastele lui Matteo, chiar dacă o bună parte din inima spaniolului a avut de lucru peste program până să rezolve avaria.
Dar a alergat Rafa, să știți. S-a agitat și a transpirat și a suduit în gând și, la final, când Berrettini s-a văzut depășit pe ultimul viraj înainte de finalul turului, a început să urle sălbatic, încordându-și mușchii spre bucuria tuturor gospodinelor adunate special pentru asta pe Arturaș. S-a speriat puțin Rafa de elanul cu care a bătut italianul în ușă cu berbecele, pentru că serviciul ăla poate să facă daune masive dacă nu-i legi un bolovan de gât și nu-l arunci în hău.
Embed from Getty Images
După primul set, însă, cursul râului a intrat în matcă, pentru că Matteo și-a terminat gazul de la brichetă. Se pare că așa se-ntâmplă cu copiii ăștia neatenți când intră-n teren în fața lui Rafa. John Millman zicea încă după primul tur că un meci cu Nadal e un “abuz continuu” și că seamănă “cu un meci de box în care ești lovit mereu, fără ca adversarul să se oprească”. Cum Berrettini de-abia-și despacheta hainele la ora aia, n-a prea fost atent și azi s-a dezumflat instantaneu când, rămas fără aer, a început să primească croșee la ficat cu 6 mâini. Omul a încercat, s-a zbătut, a făcut tot ce-a ținut de el și de sfânta pizza să se agațe cumva de supersonicul care-i vâjâia pe la ureche, dar Rafa a pedalat prea repede pentru ritmul adversarului.
Spaniolul s-a prins însă că un break rapid îi calmează pornirile haiducești lui Mateuț și a procedat întocmai: cum a simțit că primul serviciu nu-i mai pune punctele pe tavă italianului, Rafa a accelerat și a luat setul. Ba chiar a început setul al treilea cu un ciubăr în mufa italianului, lăsat lat de un break venit în primul game, fix când omul simțise în sistem că ar merge o pauză de respiro după două seturi pierdute.
Embed from Getty Images
În rest, dacă-l ignorăm două secunde pe Berrettini, vestea bună ar fi că Nadal s-a simțit pe teren ca ghepardul în savană, alergând fără limite și așezând mingile pe tușe cu religiozitate. Am scos din priză la un moment dat aparatul care produce ampla analiză filosofico-tactică a meciului și am urmărit doar mișcările lui Nadal. Vă garantez că îl mai vedem prin circuit cel puțin 5 ani de acum înainte, ceea ce înseamnă că la turneele de Grand Slam va fi organizat un cabinet psihologic în care se vor prezenta zilnic Thiem, Zverev, Tsitsipas și Kyrgios (mă rog, la Kyrgios merge și o cămașă de forță din când în când). E nasol să te trezești în aceeași generație cu animalele astea trei care rod tot ce prind prin ATP, dar și mai nasol e să fii generația următoare și să nu ai nicio șansă la trofee doar pentru că Nadal preferă să bată tineri în loc să se-apuce să-și tundă grădina în Menorca.
Embed from Getty Images
Veți zice că mă grăbesc și că ar mai fi o șansă pentru Medvedev să ne arate că dinții de lapte s-au transformat în iatagane. Iar eu vă voi zice că singura șansă lui Medvedev să câștige finala aia e ca pe Nadal să-l ia dorul de Nole și de Roger și să iasă în lacrimi de pe teren, considerând că relația interumană cu oamenii ăștia e mai importantă decât o amărâtă de numărătoare a trofeelor de Slam.
Dar nu va face asta.
Embed from Getty Images
De balotat sâmbătă spre duminică la US Open:
Finala feminină
23:00 S. Williams – B. Andreescu
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
