Ce repede trece timpul! Parc-a fost ieri: m-am așezat frumos în fața laptopului după o zi caldă, am așteptat seara, am dat drumul la televizor și am așteptat începutul meciului. Era finala fetelor de la US Open și afară se auzeau cintezele. Eram relaxat, în stare psihică de spa, și așteptam ca meciul dintre Serena Williams și Naomi Osaka să îmi ofere tenis adevărat, pilulă concentrată de calitate, injecție intravenoasă cu pasiune și determinare.
Știți însă ce s-a întâmplat. În loc să am o noapte liniștită, în care să scriu din plăcere și să îmi iau la revedere cu stil de la cititorii cronicilor de Grand Slam de anul trecut, cineva a apăsat din greșeală pe butonul de Apocalipsă, iar Serena s-a prezentat la teren călărind balauri. A fost un meci atât de complicat de povestit aici și starea Serenei era atât de avansat îngrijorătoare, încât am mizat tot alfabetul și șapte cifre arabe pe faptul că ăla urma să fie cântecul de lebădă al americancei în tenis.
Ce să zic? Legendara inspirație a lui Meșter a lovit din nou cu dosul palmei peste ceafă. Iată-ne azi, la distanță de o tură-n jurul Soarelui, urmărind-o pe Serena Williams în finala US Open. Nu s-au schimbat multe între timp în tenis: Simona e tot deținătoare en-titre a unui titlu de Slam (ceva mai verde de data asta), eu stau în fața aceluiași laptop și n-ar fi rău să fac un upgrade, Serena rupe pe genunchi șipci sau grinzi cu aceeași lejeritate cu care o face din 1999 încoace, atunci când lua primul titlu la US Open, voi citiți cronica asta (bravo, voi), iar la băieți avem aceeași Sfântă Treime care ia la palme tinerele talente într-un botez permanent care va mai dura câțiva ani buni, la cum se arată horoscopul.
S-a schimbat însă nașa Serenei: portavionul Osaka a început să ia apă la bord după ce prin ianuarie părea că va câștiga toate Slam-urile care i se aștern în față în următoarele două decenii, iar în locul ei a apărut Bianca Andreescu. Ce nume frumos, prieteni, nu găsiți?
Aceste cronici îți sunt oferite de:
Bianca Andreescu – Serena Williams: 6-3, 7-5
Bineînțeles că scopul nostru declarat este să vă luăm de pe suflet și de pe creier problemele și dubiile și să rezolvăm problemele de geo-politică. Că doar nu vreți să le rezolve Meleșcanu. Așa că, până să trecem la tenis, să stabilim o dată pentru totdeauna care-i treaba cu situația incertă a Biancăi. Este sau nu este a noastră? Este sau nu face parte integrantă din Tezaur? Avem sau nu dreptul de a o plânge sau de a o aplauda? Și mai ales propun să răspundem la cea mai importantă întrebare a momentului: contează în vreun fel toate chestiile astea?
Embed from Getty Images
Ei bine, am o veste inedită pentru cei care au impresia în continuare că parcarea de la Universitate e leagănul civilizației mondiale și că la aprozarul din Adjud s-a născut primul mamifer din istoria Terrei: ambele sunt ale noastre. Bibi pentru că vorbește românește și pentru că senzorii noștri olfactivi ne arată că a mâncat sarmale fierte în oală pe aragazul de acasă, fie ele și învelite în frunză de arțar. Serena pentru că, dacă ne invadează extratereștrii și ne pun să nominalizăm o fată care să joace un set decisiv pentru viitorul omenirii cu Jajegga Fienebbe, campioana intergalactică la tenis, fata aia va fi probabil Serena Williams a noastră. Aș fi zis Simona Halep, dar dacă meciul se joacă la New York, adio Terra.
Serios vorbind, în toată discuția asta despre apartenența Biancăi la boțul de mămăligă ar trebui să punem naibii capul în pământ și să recunoaștem că în loc să câștigăm o jucătoare fabuloasă, am pierdut-o. Vă asigur că dacă țara asta avea minimul interes de a-și vota corect viitorul, părinții Biancăi nu ar fi fost nevoiți să caute căldura din calorifere la distanță de 12 ore de ultimul pepene de Dăbuleni. Așa că înghițiți în sec, înjurați în gând, rașchetați masa cu pumnul și obișnuiți-vă cu gândul că lucrurile astea vor deveni din ce în ce mai des întâlnite în sport și nu numai. O știți pe-aia cu “ne pleacă valorile din țară”? Ei bine, am ajuns în momentul ăla critic în care valorile ni se nasc în afara țării și nu prea avem ce să facem decât să contemplăm orizontul, ca ciobanul din Miorița. Bianca vorbește și românește și are părinți români, dar n-are steagul la breloc și nici nu bag mâna-n foc că știe ce-s barbarii de tirani și ce vor de la viața noastră. Deci, dacă e s-o numim în vreun fel pe fata asta, putem să-i zicem ronadiancă, să se bucure toată lumea. Dar nu fiți mormoloci până la capăt s-o numiți româncă, așa cum am auzit că se urlă-n colțuri naționaliste. Oricum, să știți că toată energia asta concentrată spre sarmizegetusarea fetei ar putea fi mizată all-in la următoarele tranșe de alegeri. O soluție mult mai constructivă pentru toată planeta.
Embed from Getty Images
Acum, că m-am răcorit pe subiectul ăsta, să știți că și Serena știe românește. A învățat-o taică-su expresia “Bună ziua, curcani albi aveți?”, deși habar n-are ce dracu’ înseamnă și la ce-i va folosi vreodată în viață. Poate doar dacă la finalul carierei, pe la 67 de ani, Serena va veni la Arenele BNR să mai câștige un ban cinstit și, mergând agale spre finală pe lângă arena principală pe care stă lipită o bulină roșie din timpuri imemoriale, se va opri la un Mega Image să-și ia cuțite. O să râdă toată lumea la întrebarea Serenei, iar noi vom fi acolo, ținând scorul la conjucții.
Dăm legătura pe Arturaș, acolo unde Serena Williams a întâmpinat-o cald pe Bianca pe cea mai mare arenă de tenis cu pâine, sare și un as înfipt în maleolă. Canadianca a răspuns cu break. Ochi pentru ochi, dantură pentru dinte. Și nu doar că a fost break, ci a fost break dintr-ăla în care Serena s-a clătinat ca salcâmul lui Ilie Moromete, lăsând impresia pe care ne-a oferit-o cu atâta generozitate și în finala de la Wimbledon de anul ăsta. Cu siguranță știți versiunea asta a Serenei: torpile bete trimise aleatoriu în cefele ălora din tribune și un serviciu întâi numai bun de programul Rabla. Și când Serenei îi troncăne serviciul, rămâne fără jumătate din tenis.
Embed from Getty Images
Dincolo, Bianca a continuat să facă ce-a făcut în ultimul an, sezon în care a driblat vreo 170 de locuri în clasamentul mondial, a câștigat două turnee mari (Indian Wells și Toronto) – fără spoilere, da? – și a băgat frica-n vecinele de vestiar. Venită aparent de nicăieri (de unde și deruta asta cu naționalitatea), Bianca are în coș un joc în care nu prea poți să găsești multe ouă stricate. Foarte echilibrată, extrem de bine așezată pe glezne și cu o capacitate masivă de a schimba direcția fără semnalizare, un avantaj masiv în tenisul contemporan, în care fiecare jucătoare e așezată într-un șablon tehnic bine stabilit încă de la primii ochi mijiți în sport. Bianca e multilateral dezvoltată: ba scoate un serviciu excelent, ba inventează trei scurte ascuțite care-ți crestează esofagul și te lasă gâfâind în colb, ba returnează trasoare, ba atacă fileul, ba urcă pe tine și nu te lasă să-ți joci articolele din manual. E killer-ul perfect, mânca-o-ar Meșter de simpatică.
Embed from Getty Images
În contextul ăsta, tot ce-a putut să facă Serena a fost să târâie un dosar prin întreprindere, în speranța că meciul va fi rerutat de un eveniment neașteptat major: o pană de curent, un Dorian, o fisură în beton, o zbatere a genei mioritice din Bianca. Nimic, prieteni. Nimic, iar Bianca nu doar că n-a slăbit priza la gâtul Serenei, dar chiar a perfectat-o.
Cu Serena împleticită în propria-i legendă și pe alocuri cu probleme reale de echilibru, setul 1 s-a dus alunecând spre Bianca așa cum intră palinca pe gât: rapid și fără să dea semne masive de efectele finale.
Iar lucrurile păreau că se-nfundă și mai tare pentru Serena odată cu începutul setului secund într-un replay la scară 1:1 al finalei de anul trecut. Nu mai era Osaka, era Andreescu, dar contextul semăna izbitor, iar Serena era aceeași jucătoare care părea speriată de moment, de situație și de o a patra finală de Slam pe care o pierdea din cârlig. Jocul americancei semăna cu hainele care ți-au rămas mici după ce ai slăbit 30 de kile: mult prea larg, mult prea învechit, exagerat de nepotrivit pentru o seară de gală.
Embed from Getty Images
Bianca a ajuns la 5-1 în viteză și părea că finala va fi împachetată și trimisă în Ontario fără ca trofeul să treacă măcar prin fața haltei Serena pentru tradiționalul high five. Doar că, fix la mingea de meci pe care a avut-o Bianca, s-a nimerit să-i sune ceasul balaurului. A’ lu’ Williams și-a aruncat niște gheață pisată în pleoape, a băgat degetele-n priză și a început să-și aducă aminte că o cheamă Serena, nu Sorana. Americanca a răzbunat toate mingile alea părăsite în neant până atunci, iar Bianca s-a fâstâcit și-a scăpat cheia de la seif printre degete, iar până s-a aplecat s-o ridice s-a trezit cu ditai taifunul bătându-i în freză.
A fost momentul publicului. Arthur Ashe a dat pe-afară de tensiune și presiune în halul în până și ducesa Meghan Markle părea ultras dinamovist călare pe garduri. Iar Serena s-a ridicat ca un star rock pe brațele mulțimii și a demonstrat cu mingea pe tușe că există geometrie și după moartea clinică. S-a făcut 5-5 după ce cele două break-uri au fost recuperate atât de natural și de lipsit de efort, încât am început să ne gândim serios că în ADN-ul Biancăi s-a încâlcit ceva mai mult material mioritic decât ar fi cazul în momente în care ai nevoie de control și de un pic de zeamă de secure ca să tai cordonul ombilical.
Embed from Getty Images
Surpriza a fost însă faptul că românul fatalist de pe teren a fost mai degrabă Serena. Pentru că nimeni nu se mai aștepta ca femeia să se-ntoarcă în colțul ei, pe coji de nucă, după ce și-a găsit costumul de supererou în fundul șifonierului. Nimeni în afară de Bianca. Jucătoarea ajunsă din urmă în galop și-a păstrat calmul, a deblocat frâna de mână și a accelerat din nou în ultimele două game-uri ale meciului, revenind la nivelul de joc de la înălțimea căruia până și Serena Williams rămâne un punct mic la orizont.
S-a terminat 2-0 la seturi într-un meci în care jucătoarea de 19 ani a părut mai matură și mai experimentată decât jucătoarea care tocmai a împlinit 20 de ani de finale de Slam. Și asta e o veste bună pentru poporul canadian, care până la Bianca își căuta crosele de hochei la începutul lunii septembrie, când dincolo de graniță se juca pe milioane de dolari pentru trofeul de la US Open.
Embed from Getty Images
Embed from Getty Images
Iar dacă România a contat în vreun fel în finala asta, să ne asumăm faptul c-am contribuit decisiv la faptul că tenisul tocmai a devenit sport național în Canada. Dacă ne concentrăm puțin vreo 10-20 de ani de acum înainte, scoatem o generație serioasă de campioni pentru oamenii ăștia.
În rest, am aflat în ultimele două luni că limba noastră-i într-adevăr o comoară, dar nu neapărat pentru Serena Williams.
De balotat duminică seara la US Open:
Finala masculină
23:00 R. Nadal – D. Medvedev
Embed from Getty Images
Embed from Getty Images
Embed from Getty Images
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
