Se întâmpla la Limoges, un oraş din sud-vestul Franţei. Primul turneu internaţional adevărat la care urma să participăm. Aveam vreo 15-16 ani şi urma să ne batem cu echipe cu un an mai mari decât noi. Iar acest lucru contează mult la nivel de juniori, pentru că un tip cu 10% mai dezvoltat fizic şi psihic decât tine (cam cât pui pe tine într-un an) poate să facă diferenţa pe terenul de fotbal.
Am făcut 1-1 în primul meci cu o echipă de francezi pe care puteam s-o batem. Am provocat un cartonaş roşu după ce un flăcău a intrat cu tălpile-n sus pe tibia mea. Noroc că am apucat să sar şi să-l feresc, dar hotărârea cu care-a intrat la rupere l-a făcut pe arbitru să-l trimită după hribi. Am fost lansaţi după meciul ăsta, pentru că aveam impresia că francezii nu-s cine ştie ce. Până la urmă, auzisem noi că au şcoli de fotbal la fiecare club, că scot juniori pe bandă rulantă şi că la nivel de naţionale bat tot când e vorba de tinere talente. Dar după un 1-1 destul de dezechilibrat, cu echipa noastră la conducere, am zis că putem să batem tot.
A urmat apoi al doilea meci. Cu nişte tipi care păreau stânci pe lângă noi. Mulţi de culoare, plini de muşchi şi bine făcuţi. Un soi de Naţională actuală a Franţei. Corner pentru ei la 1-0 pentru noi. Eu jucam pe atunci atacant, pentru că aveam înălţimea necesară (crescusem brusc şi m-am oprit la un moment dat, iar ceilalţi au luat-o pe lângă mine ulterior), eram rapid şi marcam multe goluri. Iar la faza respectivă fusesem sfătuit de antrenor să stau în zona cercului terenului, pentru a porni pe contraatac în cazul în care se va ivi ocazia. Bat ăştia cornerul, un coleg al meu respinge şi ajunge mingea la mine. Mă uit cu coada ochiului înspre poarta lor, dar era cam departe să risc un lob peste portarul ieşit, aşa că preiau mingea din prima spre careul lor şi-l prind pe contrepied pe fundaşul care avea grijă de mine, care cade-n fund. Văd că portarul lor se retrage spre poartă şi îi dau bice într-un sprint cu mingea la picior înspre poarta lor. Mă apropiam şi mă pregăteam să dau plasat, undeva în zona de sus a porţii, unde zona rămăsese neacoperită. Deodată…
Aud în spatele meu zgomote ciudate. Un soi de tropăituri cu o cadenţă ridicată al căror zgomot creştea în intensitate. Se auzea tare, chiar dacă gazonul celor din Limoges era impecabil. Tropăiturile au fost dublate imediat de un zgomot de respiraţie înfundată, iar următorul lucru pe care mi-l amintesc e că priveam în plan vertical, am dat cu capul de gazon şi am văzut cum mingea merge încet spre portarul lor, aflat la 10 metri de mine. Lângă mine, pe jos, era întins un tip de culoare la vreo 1.65, lat în umeri şi cu picioarele ca ciolanele alea bine făcute aşezate în cârlige la măcelărie. Ulterior am aflat că omul pornise din careul meu când colegul meu a respins şi că a trecut pe lângă toţi ca trenu’ înainte de a mă ajunge. Eu am apucat să fac vreo 30 de metri, el 60. În acelaşi timp. Iar pe vremea aia eram unul dintre cei mai rapizi tipi din echipă.
L-am văzut pe omul ăsta ulterior, după meci, şi am schimbat câteva vorbe. Şi-a cerut scuze că m-a pus în cap în timp ce eu îl priveam ca pe un soi de ciudat. Aşa cum îl văzuseră toţi cei din echipa mea, pentru că niciunul nu m-a acuzat pe mine. N-aveau cum. Omul era pur şi simplu deasupra a tot ceea ce văzusem până atunci.
Apoi, la ceva timp după asta, Franţa a câştigat titlul mondial din ’98 şi apoi pe cel european din 2000, iar fotografiile arătau o echipă a Franţei în care juctorii de culoare erau majoritari. În timp ce toţi se mirau comparând acea fotografie cu unele din istoria Naţionalei Cocoşului galic, eu am zâmbit retrăind acel moment din Limoges. Atunci am conştientizat că oamenii superiori din punct de vedere fizic sunt de admirat indiferent de culoare, naţie sau apucături. Ajungi să le conştientizezi şi să le subliniezi fără să vrei avantajele prin faptul că nu poţi concura contra lor. De atunci am iubit Naţionala Franţei a lui Zidane şi tot de atunci am în dulap tricoul cu care Franţa învingea Brazilia cu 3-0 în finala de pe Stade de France.
Astăzi, vom inaugura Naţional Arena într-un meci împotriva Franţei. O echipă care m-a învăţat de ce fizicul contează uneori mai mult decât fotbalul pe gazon. Pentru că o preluare prin care-ţi pui adversarul în fund nu înseamnă nimic pe lângă un sprint bine construit în timp.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
