Probabil am trecut pe sub o scară astăzi în drum spre casă dacă e să mă gândesc că această cronică trebuie să scoată spuma dintr-o seară de UCL în care 4 dintre meciuri au fost 0-0 la pauză, în altele se știau calificatele dinainte, iar ultimul a fost o vizită rusească a turcilor de la Galatasaray, club pe care nu-l mai urmărește niciun român de la Hagi încoace. Și, la cum au jucat băieții aseară, probabil că niciun turc. Cu toate astea, promit că deschiderea este singura frază conotată negativ din întregul text ce urmează. Până la urmă am avut parte, de un duel fantastic între Air Jordan și New Balance, de o mărgică a lui Lionel Messi, dar și de un assist sârbesc de toată frumusețea. Cine poate să reziste la un assist sârbesc?
Aceste cronici îți sunt oferite de:
Paris Saint Germain – Liverpool 2-1
Din sursele noastre sigure știm că Jurgen Klopp va candida la prezidențiale din partea USR. În seara asta a pierdut cam un procent de popularitate, pentru că echipa lui s-a zbătut ca o gaină fugind de cocoș, neștiind dacă să stea sau să se împiedice. Nivelul meciului a fost, vorba cuiva, de la excepțional în sus. S-au ratat maxim 5 preluări în 90 de minute și pot spune cu siguranță că patru dintre ele le-a terfelit Salah, băiat din Egipt căruia parcă-i lipsește o piuliță în sezonul actual. Problemă: Dacă spun că nu mă grăbesc să spun că Salah va repeta episoadele Torres-Suarez și va străluci din nou abia la următoarea lui echipă, se cheamă că am spus-o sau că nu? În fine.
Embed from Getty Images
Încă din primele minute am văzut jucători care pur și simplu fierbeau de nerăbdarea acestui meci. Angajament. Personalitate. Maturitate. Neymar și bonusurile lui salariale per dribling. Prima ocazie cu adevărat demnă de slowmotion a fost șutul de PlayStation al lui Angel Di Maria din minutul 7: o lopată care ar fi trimis mingea în plasa laterală dacă Alisson ar fi fost Karius. Apoi PSG a mai strănutat o dată prin Mbappé înainte să ouvrir la tabelle în minutul 13 după ce Van Dijk a respins cum poate respinge fundașul central al unei naționale care s-a calificat în ultima perioadă la fix câte turnee finale s-a calificat și România, iar Bernat, care pe cartea de muncă e fundaș stânga și-n marea de vedete din vestiar e văzut deseori ca zugrav sau instalator venit să repare o țeavă, a șutat plasat pe colțul scurt din careu, printre picioarele unui Beatles dezacordat.
Embed from Getty Images
Mané s-a zbătut cât a putut el de tare. La unele faze părea că aleargă cu fundașii parizieni la subraț. N-a fost de ajuns. Contraatac în viteza lui Mbappé pe stânga, pasă în fața porții, pinball, 2-0 Neymar și deja începeau transpirațiile în pub-urile englezești din lumea întreagă. Se făcea minutul 37, francezii nu dădeau impresia că au de gând să se oprească prea curând, iar Steven Gerrard era retras demult. Vorba lui Smiley:
Yesterday
All my troubles seemed so far away
Now it looks as though they’re here to stay
Oh, I believe in yesterday.
V-am zis cât de tare s-a zbătut Mané? Mané s-a zbătut cât a putut el de tare. Cu un minut înainte de pauză, când a forțat și primit pe merit un penalty, de exemplu, s-a zbătut cel mai tare din tot meciul. S-a făcut 2-1, fix cât să curgă berile și să meargă ședința dintre jumătăți a oaspeților, Milner executând perfect penalty-ul.
Embed from Getty Images
În minutul 65, Tuchel a schimbat atât de defensiv, încât l-a scos pe Di Maria și l-a băgat pe Dani Alves. Dincolo au intrat Keita, Sturridge și Shaqiri o dată la trei minute, dar nu și nu. Pur și simplu Liverpool n-a putut mai mult, poate și pentru că majoritatea efortului se dedica recuperării mingii din foarte sigurele picioarele ale unor băieți ca Verratti (un fel de Chivu în zilele lui bune), Neymar (dă-te, că te driblez oricum) sau Silva (Mărăști, Mărășești, Oituz).
Embed from Getty Images
Nu știu dacă v-am zis de Sanio Mané de la Liverpool. S-a zbătut foarte tare. Eu i-aș da prima întreagă, sincer. A fost singurul cauciuc de iarnă al mașinii englezilor și continui să mă învârt și eu în jurul lui pentru că e cam singurul lucru pozitiv pe care-l pot scoate în evidență de la oaspeți. În termeni de calificare, poate că lupta pare strânsă, dar ultima etapă îi aduce pe liderii de la Napoli pe Anfield, la Liverpool acasă, acolo de unde simt eu că vor pleca cu căruța plină de goluri, iar PSG se va distra la Belgrad ca-n campionatul intern, așa că bineînțelesul va învinge cât să stea toată lumea liniștită.
PSV – Barcelona 1-2
Aici am avut din nou parte de un meci care s-a jucat pentru că e obligatoriu. Olandezii sunt eliminați de acum două săptămâni, deci practic au jucat în Champions League anul ăsta din postura de eliminați din oficiu, iar oaspeții erau calificați dinainte să se facă tragerea la sorți dintr-un motiv simplu: la ei joacă Messi.
Embed from Getty Images
Deși gazdele meritau mai mult aseară, n-o să vă rețin atenția inutil. Împart chestiunea în două, ca să fie mai ușor de urmărit. Prima parte este despre sus-numitul Messi, parte inculpată în dosar care achită vreo doi fundași de sarcini prin minutul 60 și, după ce-i pune pe butuci trage sec, pe scurt, folosind singurul unghi liber existent spre poartă. Portarul nici nu se mișcă de pe loc, se face unu la zero. Tot pe Messi îl include și partea a doua a chestiunii:
– Băi Shakira, te poți duce în careu la faza asta fixă, te rog?
– De ce, Leule?
– Ca să dai gol.
– Ce-i aia? Cum dau gol?
– Fii atent: înainte să lovesc eu mingea asta din lovitură liberă, tu începi să alergi spre poartă.
– Și apoi?
– Atât.
– Cum adică atât? Și golul?
– Lasă, n-ai tu treabă, tu aleargă spre poartă și-ai să vezi.
Și se izbește mingea lui Messi direct în latul lui Pique și de-acolo intră în poartă, ca o lovitură de biliard cu mantă, fără pregătiri cu cretă albastră. 0-2. Problema celei de-a doua părți e că Pique n-a făcut doar atât. Undeva în ultimele 10 minute a sărit pe sub minge la o centrare, așa cum face de obicei când între două încercări de revoluționare a Cupei Davis își aduce aminte că are mișcări de parameci în vid, și a permis un scor final de unu la doi, bifând pe lângă golul din minutul 70 și-o nouă gafă a sezonului. Sezon în finalul căruia probabil că Barcelona va transfera un nou fundaș central.
Embed from Getty Images
Atletico Madrid – Monaco 2-0
Umblă vorba că jucătorii lui Henry (citiți, mă, “An-ri”, că sunteți francofoni și azi-mâine faceți 100 de ani fără să fi încățat accentul) au coborât din autocar în parcarea stadionului Metropolitano din capitala Spaniei, apoi s-au luat de mână câte doi și-au mers așa încolonați până la vestiar. Tot Henry le-a legat șireturile și le-a arătat în ce direcție e poarta adversă, dar la acel moment grădinița lui era deja cu balele scurse la gândul că va avea ocazia să facă schimb de tricouri cu Griezmann.
Embed from Getty Images
Prin a doua repriză, Monaco părea să reediteze povestea copilăriei și s-o numească Falcao și cei 7 pitici sub 19 ani din teren. Simeone se plictisea, n-avea de ce să urle și n-avea nici vreun adversar care să-l încurce, iar fanii stăteau cuminți, mai-mai să-i aplaude pe oaspeți, așa, de încurajare. E adevărat că am asistat și la faze amuzante în care Atletico, echivalentul fotbalistic al baricadei din războaie, încerca să transforme stabilopozii în mitraliere. Ăștia de la Atletico încercând să atace: asta-i o idee bună pentru un stand-up sau ceva.
Când să scot și eu transmisiunea de pe ”mute”, același Falcao a șutat pe lângă din penalty, parcă rușinat să se bucure la un gol marcat împotriva echipei care l-a scos din foame. Mai pe scurt, un meci între echipa calificată de pe primul loc în grupă împotriva echipei eliminate de pe ultimul.
Embed from Getty Images
Lokomotiv Moscova – Galatasaray 2-0
Acest meci între Rusia și Turcia, faza pe cluburi de fotbal, a fost urmărit probabil doar de locuitorii celor două țări. Stați. Despre ce vorbim? Nici măcar ei nu s-au uitat toți, spun eu fiind convins că rating-ul de astăzi va dovedi că partida a fost depășită de un documentar despre partid (pe de-o parte) și de vreo telenovelă cu consoane multe (de cealaltă). Galatasaray are doi turci în primul unsprezece, iar de aici putem trage o mulțime de concluzii precipitate.
Rușii au marcat două goluri aproximativ identice la 10 minute unul de celălalt, după pătrunderi ca-n codru pe partea dreaptă și bâjbâieli deviate scurse în poartă. Iată cum descriu în detaliu povestea asta, deși știu că nu vă pasă. Dar n-am ce să fac: Meșter mă plătește per cuvânt și vreau să umflu factura de parcă aș lucra cu statul român.
Embed from Getty Images
Tottenham – Inter 1-0
Imaginați-vă vremea londoneză într-o seară de miercuri, 29 noiembrie. Arată ca freza Vioricăi Dăncilă înainte de coafor. Sau după coafor, tot aia. Mohorâre maximă, mai ales pentru italienii care merg oarecum bine în acest sezon în care a înflorit Icardi, jucător ce și-a recompensat toți colegii de echipă cu câte un ceas Rolex pe simplul motiv că l-au ajutat să devină golgheterul campionatului. Meșter, se aude?
Să nu fiți totuși la fel de impresionați cum ați fi de Harry Kane (un Alan Shearer pe rit nou) sau, mai contextual, de Dele Alli (se citește cum se scrie), englez autor al superbei faze în care Spurs a marcat aseară. În viteza unui contraatac, băiatul ăsta a preluat perfect prin piruetă, ca Surya Bonaly pe vremuri, chiar pe punctul de la 11 metri, și-apoi a așezat mingea pe șutul sub bară al lui Eriksen, intrat cu 10 minute mai devreme.
Embed from Getty Images
Italienii au avut câteva ocazii de a marca în a doua repriză, dar afirmația asta e oarecum falsă, pentru că în primul 11 au fost doar doi cetățeni peninsulari de-ai locului, așa că doza de pragmatism s-a dovedit prea mică. Și nu, italienii nu ne păcălesc cu transferuri sud-americane ai unor jucători cu nume care par italienești. Cert e că grupa se echilibrează și abia în ultima etapă vom afla care dintre cele două echipe merge mai departe în grupa Barcelonei.
Embed from Getty Images
Borussia Dortmund – Club Brugge 0-0
Înainte să căscați pe aici, vă anunț că este singurul paragraf dedicat acestui meci de-a dreptul demn de ignorat. Gazdele erau deja calificate, oaspeții s-au rugat mult înainte de start să nu ia multe, iar la final ambele echipe au plecat mulțumite. Mă rog, poate că ăștia de la BVB mai puțin, au ratat multe ocazii clare. Îmi fac totuși datoria de idealist al fotbalului și menționez peluza galbenă care a fost, ca de obicei, la datorie. Deci puneți un 1-0 moral de la noi și treceți mai departe.
Napoli – Steaua Roșie Belgrad 3-1
Italienii s-au comportat ca furnica lui La Fontaine (ăsta nu joacă la PSG, nu-l căutați pe site-urile de livescore) și-au intrat pe teren cu un scop clar: să marcheze cât mai mult și să pună goluri deoparte pentru iarna grea care-i așteaptă în etapa următoare la Liverpool. Scorul final mă face să simt că n-a fost suficient și că sfârșitul grupei îi va lăsa pe-afară din Liga Campionilor. Nu dați cu pietre, e doar un pronostic. Și știți că noi și pronosticurile suntem certați definitiv, că doar de-aia scriem cronici după, nu înainte de meciuri. Știți cum e: nu ne pricepem la pariuri, dar proști nu suntem.
Primul gol a venit după un corner în minutul 11. Hamsik, despre care legenda spune că s-a născut cu creasta aia și l-a făcut pe doctorul neonatolog să se reorienteze spre pescuit, a înscris cu latul din 3 metri. Al doilea gol a venit după ceva muncă și a avut nevoie de o execuție rafinată a belgianului Mertens: exterior din prima după centrare la semi-înălțime. Al treilea gol, al aceluiași Mertens, mi-a amintit de Nicolae Robu de la Timișoara jucând împotriva propriilor angajați, un șut necontestat dintr-o poziție de singur cu portarul.
Embed from Getty Images
Ei, acum, dacă v-aș spune că cea mai frumoasă fază de gol a fost cea de la al patrulea, cel înscris de sârbi, m-ați crede fără să vă fi uitat la rezumat? Ceva dribleur de-ăsta de-o seară, gen Aliuță, s-a învârtit pe loc pe la 18 metri de poartă apoi a inventat o pasă care i-a topit în sfârșit creasta sus-numitului Hamsik. Golul ca golul, dar pasa aia! Vorba cântecului: nu contează destinația cât contează călătoria.
FC Porto – Schalke 3-1
În grupa D s-au știut echipele calificate dinaintea acestui meci, așa că FC Porto și Schalke au jucat mai mult ca să aibă unde să intre berea de după. Prima repriză a fost groaznică. Gazdele încercau să facă spectacol (cât s-a legat de ei prin scurgere prin Peninsula Iberică), iar nemții erau nemți.
După pauză, lucrurile s-au schimbat și golurile au început să curgă. Era deja 2-0 pentru Porto când a avut loc faza meciului. Se făcea că înotam deja prin minutul 89, când Schalke a redus din diferență din penalty prin algerianul Bentaleb. Ei, și fugea ăsta, săracul, să recupereze mingea din poartă și s-o pună la jumătatea terenului ca și cum calificarea oaspeților depindea de asta. Ei fiind deja calificați. Mentalitatea nemților e molipsitoare, dar când se entuziasmează ditai basoreliefurile, treaba devine amuzantă. De altfel, în elanul ăsta muncitoresc, oamenii l-au lăsat pe Marega singur cu portarul 3 minute mai târziu și gata, 3-1 scor final, felicitări tuturor calificaților prezenți pe teren.
Toma Nicolau este un fel de Mircea Meșter, doar că-i moldovean, un pic mai suplu și n-are permis. A jucat 15 ani fotbal de performanță și a reușit să adune în acest timp 400 de milioane de euro în bani de Monopoly. De 8 ani e blogger de sport și organizează Bloggers Lan Party, motiv pentru care își continuă cariera de jucător de fotbal în format electronic.
