După ce marți ni s-au dat peste cap din nou criteriile superioare pe care le aruncăm pe masă atunci când judecăm fotbalul ca niște specialiști ce suntem, miercuri am început seara cu pretenții, băi tată. Păi într-un colț al ringului juca fratele Messi, care a văzut cu o seară înainte cu coada ochiului crepusculara lui Cristiano Ronaldo între un sandviș cu șuncă de curcan și baby spanac și trei ture de casă cu ăla mic în brațe, care nu vrea să doarmă seara pentru c-a luat pe filieră ADN adrenalină la ore de UCL.
Și știm foarte bine că ăștia doi joacă pe principiul vaselor comunicante: nu poate unul să dea liniștit un gol de la 60 de metri, că vine ălalalt la o zi după și dă de la 61. Nu poate unul să inventeze un nou ritual la bucuria de după gol, că apare celălalt cu o treabă originală. Am impresia pregnantă că oamenii și-au angajat ceva șmecheri de prin publicitate ca să bage cărbuni pe creativitate doar pentru a fi siguri că nu rămân datori cu vreo altă șmecherie la goluri. În fine, fiecare face ce vrea cu banii lui. Eu, de exemplu, mi-am cumpărat ieri un burghiu special de faianță de la un magazin de bricolaj.
Embed from Getty Images
Într-un colț al serii de Champions League aveam, deci, Barcelona cu Roma, meci considerat de mulți cel mai dezechilibrat din sferturi. Pe de altă parte, la margine de Europa – și în curând în afara ei – jucau Liverpool cu Manchester City în general, Klopp cu Guardiola în particular și De Bruyne cu Salah în privat. Toate erau dueluri îndeajuns de interesante încât să alegem meciul ăsta când e vorba să mergem pe mâna instinctului în serile de Champions League în care două meciuri greucene se bagă la galantar la aceeași oră.
Paranteză pătrată: vom scăpa de problema asta de la anul, când mută ăștia partidele jumi-juma la 20 și la 22, de-o să ne dea ale noastre afară din casă cu făcălețul când le spunem că ieșim în seară de UCL cu băieții și stăm 4 ore. “Unde pleci tu să vezi Champions League de la ora 8, nesimțitule? Că ăștia joacă de la nouăpatrujcinci de pe vremea când Pițurcă n-avea arabi pe care să-i fraierească”, se aude în fundal. Și ca să nu mai trecem la explicații cu deciziile UEFA, pe care oricum nu le înțelege nici dracu’, mai bine o dăm pe-aia cu “Păi azi joacă CSKA Moscova, de-aia”. Acu’ fiecare știe cum o scaldă și dacă de aici discuția va erupe pentru că fata cunoaște cu mingea și știe că rușii ajung în sferturile UCL doar dacă intră cu tancurile sau se va lămuri și-o va lăsa moale, pentru că deja se intră în nuanțe și detalii.
Aceste cronici îți sunt oferite de:
Liverpool – Manchester City 3-0
Comutăm, deci, pe Liverpool cu City, având încredere că Leo “Alt nivel de dificultate n-aveți?” Messi și Luis “Dau pe gât un dinte” Suarez se ocupă probabil dincolo regulamentar de Roma și că, în caz de orice, suntem la distanță de un post să ne reorientăm din mers, ca politicienii după alegeri.
Și-am avut dreptate, fraților. N-a fost nevoie decât de un sfert de oră ca să ne prindem că de data asta am ales bine, nu ca atunci când am luat Salam uscat în loc de Salam de Sibiu pentru că încercam să fiu creativ la alimentară. Mare eroare.
De fapt ce sfert de oră? Doar 12 minute, atât cât i-a trebuit lui Mohamed Salah să dea gol după ce Kyle Walker, altfel cerb cu experiență, s-a găsit s-o dea-n diverse în mijlocul careului și să-și aștepte norocul în timp ce Firmino i-a pasat lui Salah, iar egipteanul cu freză de McDonald’s a băgat-o-n ațe cu poarta aproape goală și a mai pus o cărămidă pe fundația proiectului neoficial “Scouserii iubesc musulmanii” (VIDEO). Era 1-0 și Pep se întorcea cu spatele la teren, gest care în catalogul lui Guardiola este echivalent cu patruzeci de cursuri de psihologie cognitivă cu Jean Piaget.
Embed from Getty Images
Dar stați o secundă, fraților, c-am intrat prea repede în cozonac și nu v-am povestit cum meciul de la Liverpool a început în surdină. Pentru că ăștia de la Look TV, care oricum transmit meciurile pseudolive, cu o întârziere îndeajuns de enervantă atunci când aplicațiile de scoruri live te anunță că s-a marcat pe când ăia de pe TV n-au apucat încă să centreze, nu s-au dumirit cum să bage pe post sonor de pe Anfield și vocea comentatorului în același timp.
Așa că, pentru vreo cinci minute, am auzit fie una, fie alta. În principiu alta, pentru că un meci pe Anfield care începe fără You’ll Never Walk Alone în urechi e ca un concert la care ăia din față filmează cu tablete: știi că se întâmplă lucruri pe scenă, dar asta nu te încântă cu nimic și-ți cam vine să spargi ecranul.
Embed from Getty Images
Revenim în minutul 12, când Anfield s-a cutremurat sub greutatea unui 1-0 timpuriu la care probabil nu se așteptau mulți atât de devreme. Poate cu excepția unui prieten bun care mi-a spus senin că meciurile dintre Liverpool și City se vor termina 6-4 și 5-2, fără să se arunce la un pronostic legat de care câte goluri dă. Și nu, nu mă știu cu Klopp, dar am văzut scoruri de-astea la Bistrița pe vremuri, chit că erau pe filiera Burebista.
Nu am apucat bine să râdem pe Facebook și să găsim fente de text pe care să le folosim ca să descriem golul lui Salah și băieții din Liverpool cântau deja a 2-0 și-l făceau pe Guardiola să flegmeze scurt pe teren, semn că lucrurile sunt exagerat de serioase. Păi Pep e băiat salon și a scuipat în toată viața lui doar de două ori, o dată-n sân și-o dată-ntre palme înainte să văruiască vișinii la vila din Barcelona. Să înfigă el un scuipat discret, dar ferm, în Anfield? Ce se-ntâmplă cu lumea asta, fraților? Ce urmează? S-o vedem pe Regină cum râgâie după ceai?
Embed from Getty Images
Era minutul 20, iar Oxlade-Chamberlain a fost autorul (VIDEO). Copilul răsfățat găsit de Wenger pe la Southampton și ținut la teșcherea până s-a-mpuțit, deci vândut în vara asta către Liverpool cu speranța că tuturor părților implicate le va fi mai bine. Aseară s-a dovedit că măcar lui îi e ceva mai bine din moment ce-și permite să le spargă sticlele-n cramă ălora de la City cu goluri precum cel marcat ieri: un șut de la 20 de metri care a hârjîit plasa laterală după o pătrundere cu mingea la picior în care, e adevărat, nu l-a deranjat nimeni de prin apărarea aproximativă a celor de la City.
Embed from Getty Images
Dar italienii au o vorbă: Non c’è due senza tre. Într-un meci între două echipe din Anglia ar trebui să ne intereseze de expresiile italienești cât ne interesează despre recolta de porumb la hectar din Pakistan, însă jokerul din mânecă e Salah, care nu doar că a mâncat ceva pizza la Roma cât a jucat pentru vișinii, dar a luat la cunoștință și în serios fiecare expresie a colegilor lui. Așa că, la jumătate de oră de la momentul în care n-am auzit tribunele de pe Anfield cântând, scorul se făcea 3-0 după o centrare plouată a lui Salah și un cap înfipt de Mané în romanul biografic Viața și opera lui Pep, partea a treia (VIDEO). Nu mai vorbesc de data asta despre cum a reacționat Pep, că n-a reacționat nicicum, alegând să privească pierdut spre teren cum se uită Paula Seling spre burlane în videoclipul ăla cu ploaia, mansarda și odaia.
Degeaba se strâmbau năuciți băieții lui Guardiola spre bancă, așeptând o direcție, o didascalie, ceva constructiv. Al meu stătea pironit, gândindu-se probabil la faptul că i-ar fi bun un Messi în echipă dacă De Bruyne lipsește moral, deși e prezent fizic, în timp ce Aguero lipsește în toate felurile, că-i lovit. Și-așa a și jucat City până la pauză: cu gândul la nemurirea sufletului, observând poarta adversă în poze și documentare. Niciun șut pe poartă pentru o echipă care aseară s-a dovedit mai degrabă un soi de PSG din Premier League decât o Barcelona în sky blue, așa cum scrie pe cartea de vizită printată și țiplată în acest sezon de campionat.
Embed from Getty Images
Dincolo, lui Klopp îi săreau probabil balamalele prin inimă, dar se străduia să rămână calm, ajutat și de barbă și de ochelari, elemente care la nevoie pot ascunde trăiri sau suspecți de jaf, după caz. Avea 3-0 cu Guardiola, ceea ce pentru cei doi foști adversari din Bundesliga pe vremea în care băieții își cântăreau bolțarii-n Bayern-Dortmund era o experiență relativ nouă. Oamenii sunt obișnuiți cu meciuri la sânge decise la fotografie, ca la sprint, nu cu hălci de scor care-i permit unuia dintre ei să intre la pauză și să bage doi hotdogi și o bere în loc să le citească băieților motivaționale din Marcel Proust. Dacă cumva ne citește Claudiu Răducanu: băiatul ăsta a scris À la recherche du temps perdu, de-acolo-l știi.
Embed from Getty Images
Pauză, deci. Rumoare în tribune, haos în vestiar. Aș fi dat patru împărății să pot intra în vestiarul lui City la pauză și să asist la ședința tehnică intermediară în care Guardiola își dă jos vestuța aia elegantă din bumbac, își suflecă mâinile și le cântă de jale lui Otamendi și Kompany la mandolină. Dar nu putem să știm ce s-a întâmplat acolo, așa că nu ne rămâne decât să presupunem. O tehnică care ne este complet străină și pe care nu am folosit-o niciodată pe acest site în ultimele două paragrafe din acest articol.
În a doua repriză, fratele Jürgen a trecut la planul B. De fapt ce plan B, a trecut la planul R sau ceva, că doar nu i-o fi trecut prin cap vreodată că va avea 3-0 la pauză cu City. Cunoscută în fotbalul mondial și sub denumirea codată Strategia Cârțu, îndesarea fundului în poartă cu scop lucrativ a fost patentată undeva prin Italia și botezată inteligent pentru a putea fi marketată, dar după ce a trecut prin Carpați a prins miros de antijoc. În versiune Klopp, apărarea forțată se face abia la 3-0, deci doar atunci când vrei să-i oprești pe ogari să-și termine bateriile inutil.
Embed from Getty Images
A fost o repriză în care mingea a stat în principiu doar la City, pentru că Liverpool s-a mulțumit să-și vadă adversarul în offside, greșind pase de 4 metri sau, în ultimă instanță, ratând semiocazii. Adevărul e că băieții de la City au jucat – cu excepția lui Sterling, care a băgat material fin și nescămoșat pe dreapta după ce a intrat în teren – ca și cum n-ar fi aflat că există și un retur în care ar conta serios spre vital un gol marcat în meciul ăsta. Așa că au rămas cu alergatul și posesia, în timp ce Liverpool bagă rock’n’roll football la boxe și dansează like there’s nobody watching, cum ar zice fetele ușor filate după două pahare de prosecco.
Embed from Getty Images
Teoretic, după 3-0 în tur ar trebui să ne fie ușor să stabilim deja semifinalista. Problema e însă că-n cămara englezilor e posibil orice, implicit ca brânza plină de mucegai să iasă pe raft în final ca delicatesă la preț triplu. Iar Champions League ne-a demonstrat că cel mai periculos scor nu e 2-0, ci ăla la care te vezi deja calificat înainte să-și strige băieții numele de pe hârtiile care ies din bile. Om trăi și-om vedea.
Embed from Getty Images
Barcelona – AS Roma 4-1
Ce faci atunci când urmează să joci cu Barcelona și știi că Messi e titular și că omul dă goluri în sezonul ăsta cu lejeritatea cu care oamenii normali respiră? Păi te asiguri că argentinianul nu marchează și faci asta cu toate riscurile pe care ți le poți asuma. Teoretic, e o strategie corectă: stai de șase la balaur și speri ca lesa să-i oprească la o adică și pe colegii omului, dacă ăia văd că gura de foc e înfundată. Practic, atunci când italienii își fac un plan structurat și stabilit, e posibil ca băieții să fi pierdut din vedere câteva aspecte importante.
Embed from Getty Images
Unul dintre ele e faptul că nu te ajută cu nimic dacă faci tot posibilul ca Messi să nu dea gol, dar îți dai tu două autogoluri. Poate că prin Japonia, pe vremuri, era o chestiune de onoare să te jumulești singur pentru a nu cădea în mâinile dușmanului, dar în Champions League și în anul de grație 2018 ai șanse în cel mai bun caz să te transformi în memă pe internet.
7 minute mai aveau de rezistat romanii asediului cu cârje și ploșnițe de pe Camp Nou pentru a intra la pauză cu 0-0. Doar că Daniele de Rossi, căpitanul italienilor, a inventat o plasată din propriul careu (VIDEO) care a făcut ca în vestiarul Romei să se audă între reprize note din marșul funebru în loc de programatele dedicații din artiști în vogă care cântă în ritmuri de înecat.
Embed from Getty Images
Pentru că putea fi considerată o simplă întâmplare, un moment trist, o boare de ghinion, mișcarea lui De Rossi a fost copiată în a doua repriză de colegul Manolas, care și-a băgat la rândul său mingea-n poartă. Nu atât de spectaculos și plasat precum căpitanul, că doar de-aia-i căpitan, să iasă în evidență și să conducă. Dar, oricum, se întâmplă rar să trimiți mingea involuntar spre poarta proprie de două ori în aceeași fază: o dată-n bară, a doua oară-n plasă (VIDEO). A auzit Manolas că strămoșii lui s-au evidențiat prin insistență și-a zis că-i bine s-o pună-n aplicare și-n meseria pe care și-a ales-o. Poftim cultură.
Embed from Getty Images
Ajunși la 2-0 fără să se strofoace prea tare, băieții de la Barcelona au profitat de momentele în care adversarii căutau nordul cu o busolă stricată și i-au îndesat și mai mult în dubiu printr-un gol marcat de Pique din poziția de atacant (VIDEO). Pentru neinițiații care au picat pe textele astea pentru c-au văzut că lumea râde pe Facebook și e bine să fie-n trend, Pique e soțul formației vocal-instrumentale Shaqira și-și duce veacul în fața porții, dar în cealaltă parte a terenului, încercând să facă inversul marcării de goluri. Dar omul a ajuns vârf de ocazie c-așa-i viața omului, ca și floarea pomului, și le-a băgat italienilor vaca-n grajd cu latul din 3 metri.
Embed from Getty Images
La 3-0 pentru Barcelona, italienii s-au prins că au o singură variantă de a scăpa cât de cât întregi din malaxor și l-au trimis pe Dzeko în față în postura de pivot: “Boss, noi îți dăm ție toate mingile, vezi tu ce faci cu ele, bine pa”. Și Dzeko a făcut ce știe mai bine: a dat gol în deplasare (VIDEO) și a pus punctul pe i-ul din cuvântul dubiu în dubla asta din sferturile Champions League. A fost însă momentul în care Suarez și-a luat inima-n dinți – Suarez ia orice în dinți, după cum știm cu toții, deci nu e vreo surpriză – și a marcat pentru 4-1 (VIDEO), ceea ce înseamnă în principiu că Roma trebuie să bată Barcelona cu 3-0 în retur ca să se califice. Sau cu 5-1 sau 6-2, merg și astea. Alo, alo, se-ntrerupe. Nu se mai aude, cred că n-ai semnal.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
