A clocotit azi lumea fotbalului ca o oală cu mucenici uitată pe aragaz de o gospodină cu ochii-n telenovele. Că Barcelona trebuie să atace, că Morata trebuie să explodeze, că nu mai avem răbdare cu el, că Messi are “un copil nou”, cum am auzit pe la TV, de parcă și-a dus unul vechi la Remat și a luat altul în țiplă. Atâtea discuții și întrebări, de te umpleai de entuziasm și, bărbat fiind, uitai că Ziua Femeii a fost de fapt săptămâna trecută și te găseai venit acasă c-un buchet de zambile așa, din senin.
Facem o mică paranteză, pentru că avem și noi, totuși, ceva de sărbătorit. Simona Halep s-a calificat în semifinale la turneul de la Indian Wells. Dacă să zicem că am mânca niște ciuperci dubioase și ne-am pune un film ciudat, am putea transforma fotbalul românesc și tenisul românesc în doi copii care așteaptă să le iasă părinții de la ședința cu doamna dirigintă. Doamna mama fotbalului iese supărată și spune: “Uite, bă, nesimțitule, la Simona! Simona cum poate și tu nu?” Treaba e că pe Fotbal ăl mic, cu mucii uscați la nas și care stă degeaba în aceeași bancă cu soră-sa, nu-l interesează rezultatele, că cică el e cu spectacolul. Dar bine că nu băgăm ciuperci. Felicitări, Simona!
Aceste cronici îți sunt oferite de:
Barcelona – Chelsea 3-0 (în tur 1-1)
“Trebuie să fim pregătiți să suferim în fața unui adversar de top mondial”, declara managerul londonezilor, Antonio Conte, înainte de meci. Aproape că îți poți imagina discursul lui cu accent de macaroană în vestiar, înainte de meci: “Fabregas, uite șervețelele astea. Ascunde-le-n jambiere. Orice s-ar întâmpla, oricare va fi soarta meciului, oricare ar fi scorul cu care ne vor bate, eu am încredere în voi. Că nu veți plânge în fața lor. Ne smiorcăim după”.
Embed from Getty Images
În echipa catalană, o întrebare plutea prin aer mai ceva ca mirosul de Bengay din vestiar: ajunge Messi la 100 de goluri în Champions League? Asta se întreba și Cristiano Ronaldo, în timp ce îi explica lui Cristiano Ronaldo Junior că el e băiețel și că singura dată când se poate juca cu păpușile e atunci când le înțeapă cu acele pe alea din cămară care au mecla lui Messi.
Să ieșim de la vestiare și să ne uităm un pic spre peluza catalanilor, unde coregrafia i-a pișcat pe englezi. “God Save the King” și un banner cu Messi ridicat pe brațele suporterilor. Au râs în special suporterii dinamoviști, mijind ochii în căutarea vreunei fumigene, ceva, să simtă și ei că se joacă fotbal. Au râs și jucătorii Barcelonei, că au dat gol când încă băieții lui Conte se întrebau care-i treaba cu mesajul ăla, pentru că așa e când nu mai ai englezi în primul 11 ca să-ți explice.
Embed from Getty Images
Era minutul 3 când filmul meciului a luat-o brusc pe repede-nainte: Messi către Dembélé, Dembélé vrea să paseze înapoi către Messi, mingea sare din Marcos Alonso la Suarez, Suarez către Messi, Messi, Messi, se aud comentatorii. Dacă erai extraterestru căzut pe Terra fix înainte de meciul ăsta în toaleta aproximativ curată a vreunui bar, ai fi crezut că-s mai mulți de Messi la Barcelona. Cert e că unul dintre exemplarele astea ale lui Messi, probabil cel real, îi trimite lui Courtois un mini TGV prin tunelul apărut pe nesimțite între picioare, dintr-un unghi în care mulți fotbaliști români s-ar fi chinuit mai degrabă să se arunce în noroi și să cerșească penalty decât să lovească mingea. S-a făcut deci 1-0 și englezii – să le zicem totuși englezi – și-au dat seama astfel că a început meciul. Să folosești golurile lui Messi pe post de fluier al arbitrului: asta înseamnă să-ți permiți să fii arogant.
Embed from Getty Images
Dar stai, nu râde. Mai ales dacă ești român și ai fost martor la România-Olanda în preliminariile pentru Campionatul Mondial din – hăt! – 2006. Noi ne-am luat-o în minutul 1 de la Philip Cocu, când încă ai noștri mormăiau cele 3 cuvinte pe care le știau din imn.
Revenind. Era deja 1-0 și leul de pe stema lui Chelsea făcea deja spume la gură văzând cum zburdă antilopa blaugrana spre sferturile UCL. Willian și Moses se aruncă spre poarta lui Ter Stegen ca românii la fasole cu ciolan pe la chermezele primăriilor plătite din banii de impozite, dar catalanii resping tot. Iniesta, la cei 873 de milioane de ani ai săi, cu păr aproximativ rămas prin cap, e mai energic decât era pe vremuri Nicoliță. Că decât Alibec e mai energic și când doarme.
Embed from Getty Images
Willian mai încearcă o ghiulea de la 24 de metri, dar fără efect. Imediat după asta, Barcelona încearcă se estompeze eforturile băieților lui Conte, ca un bunic care îl mângâie pe frunte pe nepot și îi spune că anul ăsta nu merită acadea, că n-a fost cuminte, dar că poate o să lingă la ea sezonul viitor: “Dulciurile fac carii, nepoate”. Dar Chelsea, obișnuită și cu acadele, și cu carii, și cu un început de ADHD, se enervează. Și intră în spasme cum fac copiii în supermarket și Conte pe bancă atunci când arbitrul nu-i dă un aut. Și se aruncă năvalnic spre careul lui Ter Stegen.
Până când Fabregas vrea să declanșeze o avalanșă, dar greșește ceva pe la macaz și, în loc s-o ia spre adversari, avalanșa pleacă spre terenul lui și le înfundă colegilor robinetul spre trofeul Champions League. Messi începe o croazieră, le dă cu mingea pe la nas lui Christensen și Azpilicueta, apoi îi pasează lui Dembélé, care o așază cu dreptul nu prea folosit în plasa lui Courtois. Belgianul atinge mingea cât s-o potrivească mai bine în poartă. Asta poate pentru că închisese ochii și se pipăia după șervețelele din jambiere.
2-0 pentru Barcelona. Bunicul avea dreptate. Acadeaua poate la anul, Cesc.
Embed from Getty Images
Și? Vă era dor de pasele Barcelonei? Desenate de pe stânga, trecând nestingherite prin centrul terenului și ajungând pe dreapta. Apoi urmând traseul în sens invers. Un fel de legănat pe picioare pentru Chelsea, căreia încep să-i cadă ochii-n gură. Noroc că Iniesta e băiat de treabă și le sună alarma cu un călcâi printre Azpilicueta și Willian, dar pe care-l apără Courtois.
Spre sfârșitul primei reprize, leul londonez, din ce în ce mai cătrănit și hotărât să-și bage picioarele-n ea de evoluție, mai are timp de câteva răgete scurte: șut al lui Alonso, respins de Ter Stegen, și o posibila ocazie a lui Kante, asta dacă nu-l încurca Fabregas. Dă-o-N’Golo, băi Cescule, că zici că azi ai căutat în cămara cu vechituri, ai găsit fostele ghete pe care le purtai la Barcelona și te-ai încălțat cu ele. Măcar dacă nu le-ncălțai și pe alea invers. Lovitura liberă a lui Alonso râcâie bara către vinclu și fluieră de final de repriză.
Deci? O mai jucăm și pe-a doua? O jucăm, păi nu de aia ne-am adunat azi aici? Ca să dea Messi cel de-al 100-lea gol în Champions League?
Embed from Getty Images
Dar să nu ne grăbim și să ne oprim un pic cu analiza și la Suarez, care n-a marcat până acum în ediția asta de UCL. Te-ai gândit la asta? Nu, tu doar la tine te gândești. Noroc că s-a gândit Courtois, care-i trimite o pasă în careu: “Dă, mă, și tu, sărmanule”. După care își dă seama că nu se face la nivelul ăsta și scoate șutul uruguayanului.
Și vine și minutul 49, în care Marcos Alonso primește de la Willian o pasă în careu și cade, pârându-l pe Piqué. Care ar fi șansele să fie penalty? “Ele sunt, există, se discută, se pot fi”, ar zice Hagi, dar arbitrul n-a dat. Pe reluare vedem cum că se poate sau nu se poate da, deci lăsăm arbitrul să-și facă treaba. Nu și Giroud, care ia un cartonaș galben pentru că a încercat să explice clar și nefolosind niciun cuvânt vulgar faptul că beep beep în beep fault beep. Imitație ieftină de Ballack.
Embed from Getty Images
Și ceva la care nu se gândea nimeni decât de vreo câteva zeci de ori s-a întâmplat. Inevitabil și fără nicio milă pentru Courtois, care nu vede luminița nici măcar la al doilea tunel pe care i-l construiește Messi între roți în seara asta. În Austria, procedeului i se zice “castravecior”, în Anglia “nutmeg”, în România “urechi” sau “craci”, cum a strigat Ionel Dănciulescu pe Digi chiar ieri, prefațând fără să vrea ce se va întâmpla în Champions League.
Deci Messi îl mai păcălește o dată și marchează pentru 3-0. Și pentru al 100-lea lui gol în UCL. Floare la urechile luate de Courtois. Dacă vreți, puteți să votați golurile omului în concursul Nissan de aici. Se lasă cu premii și alte bunăciuni.
Embed from Getty Images
De la al treilea bombeu și până la final, mai avem de amintit cum un domn, probabil român, mânca semințe în tribună, și de centrarea lui Hazard în mijlocul careului la care nu vine nimeni. Courtois salvează un aproape-gol, o minge trimisă de Paulinho cu capul, dar degeaba când ai jucat în rest ca primele patru litere din numele tău. Iar Antonio Rüdiger mângâie bara cu șutul lui. “Mai bine o bară frumoasă decât un gol urât”, ar zice rapidiștii. Spre binele echipei, sperăm că Rüdiger nu crede la fel. Că uite unde-a ajuns Rapidul cu filosofia asta.
Se sună deci de ieșire din Champions League pentru Chelsea, iar Barcelona trage obloanele trenului ce duce spre sferturi. Chelsea rămâne în tunel, încercând să se mai zgâiască un pic pe fereastra vagonului. Barcelona se califică pentru a 11-a oară consecutiv în sferturile UCL, Messi înscrie cel mai rapid gol din cariera lui, apoi pe cel cu numărul 100 în competiția europeană. Iar Chelsea nu.
Embed from Getty Images
Beșiktaș – Bayern 1-3 (în tur 0-5)
Un meci atât de așteptat, încât mulți dintre noi ne-am dat seama abia la 21:45 că meciul s-a jucat cu 3 ore înainte și că nemții erau deja în pijamale, cu un kil de baclava luat la pachet în Germania ca să vadă celălalt meci al serii. Glumim, n-au ajuns atât de repede înapoi acasă, că prin traficul spre aeroportul din Istanbul poți să naști și să-ți crești copilul până la 6 ani între două semafoare.
Soldații lui Jupp Heynckes au trecut ca iataganul prin halva turcească către poarta gazdelor, iar în minutul 18 Thiago Alcántara pune un lat și face 1-0. Dacă nu ai schimbat programul în timpul pauzei, ai apucat să vezi autogolul lui Gökhan Gönül, un tip care la școală consuma tone de cerneală doar ca să pună umlauturile pe propriul nume. Acum a scăpat de griji, că pe telefon nu plătești pasta de pix. În fine, autogolul a picat în minutul 46, semn că încă nu apucase să-și întrebe vreun coleg “care-i poarta noastră?”
Embed from Getty Images
Alt detaliu care merită menționat este unul dureros, care dărâmă mituri: dragostea adevărată nu învinge întotdeauna. Dovada e golul lui Vagner Love, care doar îi face pe suporteri să fluiere și mai deranjant și să se aducă în discuție “golul de onoare”. Gol de care îi durea la bască pe turci, terfeliți de Bayern pe toate părțile.
Sandro Wagner dă fazan turcilor și încheie jocul în minutul 84 printr-un gol pe care oricum nu l-a văzut multă lume, pentru că oamenii erau ocupați să-și facă sandvișuri prin bucătărie înainte de meciul Barcelonei cu Chelsea.
Embed from Getty Images
3-1 pentru Bayern și se încheie o poveste cu turcii în rol de Șeherazadă încercănată cât după 1001 de nopți de Champions League. Ei rămân cu convingerea clară că pe nemți nu-i puteau bate nici dacă băieții lui Jupp Heynckes nu se dădeau jos din autocar, dar măcar au avut parte de fotbal frumos, cu stadion plin. Așa e o plăcere să vii la meci, vorba lui Hagi: ”Să vezi un stadion ca atare, să vezi lumea plină”.
Andreea este una dintre femeile care-ți dau kilometrajul peste cap atunci când vine vorba de o discuție despre fotbal. Știe să-ți explice ce-i ăla offside în 43 de moduri și în 97 de limbi străine. Nu sunt multe ca ea, deci între două texte o așezăm în vitrină și o privim ca pe a opta minune a lumii.
