La începutul începuturilor, Twitter a fost o bună sursă de informaţie. Un soi de Google live, doar că nu trebuia să caut eu, ci căutau alţii pentru mine. Iar eu asistam la un spectacol de informaţie. Apoi, am observat că oamenii din afară care au ceva de spus sunt pe Twitter. Şi am început să-i urmăresc, pentru că unii spuneau lucruri inteligente. Tot informaţie, de altfel.
Ulterior, mi-am îndreptat privirea către România. Aici, culoarea clară de afară devine puţin pestriţă, pentru că la noi există oameni pe care trebuie să-i urmăreşti şi oameni pe care nu are rost să-i urmăreşti, pentru că nu spun nimic interesant de obicei. Dar există şi unele excepţii de la cele două categorii: oamenii pe care îi urmăreşti şi care uneori cad într-o pasă proastă şi îţi vine să-i laşi în lumea lor sau cei care se trezesc că spun lucruri de interes pentru o perioadă de timp, după care intră din nou în umbra lor principială.
Depinde ce vrei de la Twitter. De la amuzament la informaţie e cale lungă, iar twittosfera nu îţi vă da niciodată mură-n gură ce ai nevoie. Trebuie să cauţi, să cizelezi, să sculptezi, să admiţi, să faci compromisuri. Să-ţi formezi un grup de informare sau un grup de amuzament prin care să rămâi ancorat tot timpul, live, în subiectele care te interesează. Nimic nu vine de la sine, încearcă să treci peste ideea conform căreia un om pe care-l urmăreşti la recomandarea altcuiva este obligat să-ţi satisfacă nevoia de informaţie. Şi, dacă n-o face, tu eşti obligat să spui “la pomul lăudat să nu te duci cu sacul”.
Twitter este un complex de încercări. E un lac. Dai la undiţă şi prinzi peşti. Uneori, peştii îţi rămân şi sunt buni de mâncat. Alteori, sunt urîţi şi îi arunci imediat înapoi în apă. Alteori, peştii arată bine, îi duci cu tine până acasă, dar acolo vezi că sunt stricaţi. Alteori, în foarte puţine cazuri, când uiţi că poţi să miroşi, îi găteşti, îi mănânci şi apoi te îmbolnăveşti.
Important e să nu uiţi niciodată că peştii cei mari şi relevanţi pentru tine se plimbă încă în lac, pentru că toţi cei care i-au prins le-au dat drumul înapoi.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
