Deși în mod normal intrăm într-o binemeritată hibernare odată ce americanii termină ketchup-ul de pe hotdogi la US Open și așteptăm să fete cangurii înainte să ne apucăm din nou de cronici, facem un mic ocol de o săptămână pe la Cluj. Motivul e același de vreo trei ani încoace: niște oameni care s-au plictisit să aștepte, ca noi toți ceilalți, renovarea arenelor BNR o pun în fiecare toamnă de-o miuță WTA 250 în BT Arena, construind un soi de Turneu al Campioanelor și Speranțelor românești cu o mână de invitate de afară care să condimenteze subiectul.
I-au zis Transylvania Open.
Iar dacă de obicei ne agățăm în cronici de sclifoselile francezilor, de mofturile englezilor sau de gălăgia americanilor, dați-ne voie să ne rupem câteva rânduri de la gură pentru a saluta partea veselă a publicului românesc de tenis, o specie aparte cu exponente de vârf care suferă pe alocuri de misecuvinism exigent acut.
În timp ce pe fundal se aud voci care mormăie că la un turneu cu ștaif ar trebui să joace cel puțin Swiatek și Sabalenka și eventual Navratilova și Serena Williams la dublu mixt cu Federer și cu gemenii lui Federer, la Cluj se cam muncește an de an pentru un turneu care și-a asumat în special un rol ceva mai terestru: acela de a invita jucătoare din România să adune o mână de puncte și niște bani de buzunar pentru trambulină sau zile negre, după caz.
Deși tuturor ne-ar plăcea ca la BT Arena să se organizeze al cincilea Grand Slam al anului, realitatea e că acum trei ani nu aveam tenis feminin în România decât prin parcuri și pe terenuri cu tribune construite din țevi și scripeți, deși pe postere atârnă o generație de fete cum n-am avut niciodată. Vă reamintesc că avem pretenția ca jucătoarele noastre să câștige Austalian Open și US Open, deși numeri terenurile de hard din România pe degetele de la o mână. Iar pe iarbă încă luăm amendă dacă ne mănâncă-n rachetă să călcăm pe gazon. Și cum suntem o nație care uită repede și-și asumă și mai repede victoriile individuale ale altora de parcă-s luate pe CNP, avem tendința de a cere mereu mai mult de la alții decât știm sigur că am putea noi înșine.
Așa că același popor deranjat de faptul că Iga joacă robotic și plictisitor, că Sabalenka e campioană mondială la măciuci și că Vondrousova n-are voie să ia Wimbledonul pentru că are tatuaje pe care nu le-nțelegem devine brusc deranjat de faptul că la Cluj nu vin aceleași jucătoare pe care le mestecă cu scârbă înfumurată în restul anului.
Și pentru că știm celebra vorbă cu românul care e un fel de om care se supără dacă nu-l chemi și nu vine dacă-l chemi, plusăm cu niște tribune pe jumătate goale în calificări, deși biletele au fost gratuite și sold out (vorba vine sold, dar înțelegeți voi – au fost rezervate complet de cei care au vrut asta) cu două săptămâni înainte de turneu. Fie clujenii au întârziat din cauză că n-a venit metroul la timp, fie pur și simplu s-a mers pe principiul românesc „iau și eu bilete și-oi vedea dacă am sau nu de făcut sarmale în weekend-ul ăla”.
Acestea fiind spuse, să le dăm, totuși, binețe fetelor care apar în premieră la Transylvania Open. Și să analizăm împreună dacă găsim totuși motive să ne uităm la tenisul de la Cluj din tribune sau la televizoare, proporțional cu distanța față de statuia lui Avram Iancu.
Un motiv serios ar fi Sorana Cîrstea, care vine la Cluj din postura de favorită principală după ce la US Open a fost printre cele mai bune opt jucătoare ale lumii și e în forma de vârf a celei de-a doua părți a carierei. Sau Jaqueline Cristian, o obișnuită a turneelor și legendelor transilvănene cu lilieci, care după accidentarea odioasă din 2022 pare că și-a găsit în sfârșit șinele și începe s-o ia la restart. Sau Ana Bogdan, care anul ăsta a luat două turnee WTA 125 și care joacă acasă la Cluj, între plata întreținerii și două drumuri la supermarket pentru iaurt. Sau Patricia Țig, care a trecut prin lucruri mult mai grele decât tenisul în ultimul an și jumătate, dar care azi a învățat iar să zâmbească și-are șansa de a o face în fața oamenilor care-i vorbesc limba. Sau Gabi Ruse, care vine la Cluj ca să se agațe din nou de forma care a dus-o în 2021 la un pas de Top 50 WTA. Sau Miriam Bulgaru, o tipă despre care pleznește de potențial, dar despre s-a vorbit mai mereu la viitor și care trece printr-o formă bună, cu victorii optimiste la Polona Hercog, Dalma Galfi sau Kaja Juvan în ultima perioadă. Sau Ylona Ghioroaie, care a profitat masiv de șansa de a intra în calificările unui turneu WTA 250 după o jumătate de carieră petrecută prin ITF-uri și s-a calificat pe tabloul principal. Sau poate vrei s-o vezi live pe Mara Gae, care-i antrenată de Raluca Olaru (trece vremea, oameni buni) și are acasă trofeul de dublu de la US Open de anul ăsta. La juniori deocamdată, că nici tu nu te-ai născut direct salariat pe unde-ți faci treaba.
Motive ar fi la tonă, deci. Nu trebuie decât să utilizăm contextul în propriul avantaj.
Altfel, da: Garcia și Pliskova și Vekic, anunțate în lineup în prima fază, s-au cerut la toaletă fix înainte de începerea cursurilor și n-au mai venit la ore, dar asta e mai degrabă o problemă pe care s-o discutăm la momentul potrivit la educație civică sau la ora de dirigenție decât să acuzăm școala că a construit toalete.
În rest, chiar dacă n-au coadă de branduri în spate, precum cometele, multe dintre „stranierele” de la Cluj nu-s tocmai praf pe ceas. Yanina Wickmayer nu-i cel mai suculent nume din lume la 33 de ani, dar la un moment dat urcase pe 12 WTA și mirosea a parfum de cedru. Americanca Alycia Parks e în umbra exploziei Gauffiene, dar la 22 de ani a fost pe 40 mondial și pedalează să urce și mai sus pe creastă. De Jodie Burrage s-ar putea să nu fi auzit prea multe, dar e a doua britanică din clasamente după Katie Boulter, deci ochii englezilor vor sta pe Cluj ca pe butelie după ce Emma ne-a făcut tuturor schema David Copperfield și-a dispărut cum a apărut. Ucraineanca Dayana Yastremska se suise și ea la un moment dat pe 21 mondial, fix același vârf cu al Soranei, doar că Dayana are 23 de ani și are toate șansele să mai găsească niște fise prin portofel.
Plus o grămadă de nume despre care nu ai auzit, dar despre care e posibil să auzi în anii următori. Pentru că așa-i tenisul: e bine să te poți lăuda acasă că ai văzut-o pe vreo viitoare campioană de slam la Cluj când se bucura să stea la selfie decât să-ți zgârii corneea că ai fi putut să faci asta, dar ai preferat să pui vinete la copt într-o lună octombrie oarecare.
Plus că ai un Cayenne hibrid alb într-un colț de teren și bântuie Taycan-urile prin Cluj de parcă ești cel puțin german cu buletin de Stuttgart când calci pe pavajele de lângă BT Arena.
De luni până duminică avem tenis la Cluj și cronici la finalul fiecărei zile care să desfacă carcasele și să te facă să înțelegi că uneori tenisul spune mai multe despre noi înșine despre cei pe care-i vedem că pasează mingea peste fileu. Și cum alternativa era să nu le avem, probabil că nu-i nevoie de studii aprofundate de matematici avansate pentru a înțelege că fiecare minge de la Cluj poate fi o bucurie dacă o privești cu ochii corecți.
ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE
.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
