– Bună ziua, am spus civilizat, ajungând după cinci minute de coadă la gaura din ce în ce în ce mai mică dintre covrigărie și exterior.
– Cu ce vă servesc? zice ea, plictisită.
– Aș vrea, vă rog, opt covrigi cu sare și 10 foietaje dintr-alea mici cu brânză.
Femeia se pune pe strâns. Trei covrigi din vitrină, doi din cuptor, unul de pe paletă, câteva foietaje de colo. Ca la Caragiale. În spatele meu, o coadă de vreo 10 persoane. Parcă ți-e și rușine că ți-e foame. Și că faci un gest nobil și vrei să le faci o surpriză oamenilor din echipa ta.
După vreo 30 de secunde, femeia vine cu patru pungi din hârtie către mine. Pline. Cu mâinile în buzunar, mă uit chiorâș la ea și-i spun, liniștit:
– Puteți, vă rog, să le puneți pe toate într-o pungă?
– Pe toate? vine răspunsul pe care l-am pus pe seama dimineții.
– Vă rog. Nu cred că e o problemă pentru nimeni, spun eu, zâmbind pe sub mustața lipsă. Femeia iese din cadru, eu îmi pierd ochii peste cuptorul de covrigi, această minune a tehnologiei moderne.
Am plătit. Mi s-a părut c-am dat cam mult, dar până să emit sunete am zărit cu coada ochiului tava pe care fuseseră foietajele cu brânză. Era goală.
Mi le-a pus pe toate într-o pungă, așa cum îi spusesem.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
