Tsitsipas de uriaș

Pentru mânjii tineri, treaba părea clară: zicala cu „dacă bați suficient la ușă, cineva îți va deschide” nu a funcționat. Au ajuns toți pe la vârsta la care nu-ți mai păcălești părinții cu facultăți și programe de masterat, iar bunicii s-au resemnat pe subiectul nepoților și s-ar mulțumi inclusiv să mai vadă că postezi măcar niște poze de lângă Grădina Botanică. Așa că mai ramăsese pentru ei varianta în care stau la ușă până când locatarii ies cu picioarele înainte și 100 de trofee de Grand Slam legate de gât.

Doar că ușile mai pot fi și sparte. Tehnologia evoluează și, chiar dacă nu în același ritm, mințile o iau pe urmele circuitelor. Lucruri care păreau cândva imposibile se apropie de farfuria de sub nas, iar science-fiction-ul se transformă într-o după-amiază de miercuri într-o creangă de brad pe care-o ții în mână. Pe la prânz existau în sticla de vin boabe de structuri mai puțin bătute decât Tsitsipas în meciul cu Nadal. Jucătorii Barcelonei se uitau la meci și sperau că atenția planetei se va putea muta în sfârșit de la scena în care parizienii se scobesc între dinți cu oasele lor. Puteai găsi membrane de tobă mai puțin tăbăcite decât oasele grecului.

După care s-a întâmplat magie. Sau tenis, cum le spunem noi astăzi numerelor de prestidigitație. De mâine se revine la fani în tribune și sper că e clar pentru toată lumea care a fost manevra: alea două-trei cazuri pozitive au fost relocate cu tot cu cochilie pe un ponton din Antarctica. Când vă mai gândiți la cercetare și investiții în știință, luați-o și așa: faptul că oamenii au încetat într-o zi să se mai închine la Lună și au pornit spre ea e unul dintre motivele pentru care tenisul de azi va fi mâine disponibil unor fericiți negativi la testul Covid. Dar și motivul pentru care surghiuneli cum a fost cea dintre Tsitsipas și Nadal sunt posibile nu doar la ocazii speciale, ci inclusiv într-o zi aparent oarecare de miercuri.

Cronicile de la Australian Open îți sunt oferite de:

Stefanos Tsitsipas – Rafael Nadal: 3-6, 2-6, 7-6, 6-4, 7-5

Când joacă cineva cu Nadal și inevitabil pierde, se aud dileme la final: „Ah, dar ce nu a mers în jocul lui Tsitsipas? De ce Zverev a pierdut meciul după ce a câștigat primul set? De ce Rafa l-a rugat din greșeală pe Schwartzman să îi mai dea o minge?”. Nu pot să înțeleg cum de ne tot întrebăm ce nu a mers în strategia folosită de cineva împotriva lui Nadal. Pentru că dacă ar fi existat o anumită strategie care să funcționeze mai mult de un meci, Nadal nu ar mai fi ajuns niciodată la atâtea Grand Slam-uri. Sau poate totuși este. Nu știu: a notat cineva ce s-a întâmplat azi sau la Roland Garros începeți iarăși să căutați prin cronica asta rețeta ascunsă a lapidării taurului?

În primă fază, părea că nu o să fie chiar atât de rău pentru Tsitsipas. Era 0-2 la seturi și, la o adică, alții plătesc bilet ca să vadă așa ceva. Unii ar vinde spațiu publicitar și pe peretele din propriul dormitor ca să strângă sacul de bani pentru 3 ore de antrenament cu Rafa. Ok, nu avem cupe, salatiere și sâlpișori auriți pentru cei maziliți în sferturi, dar măcar ăla care ți-a scurtcircuitat radiatorul e un tip care de 20 de ani inspiră tinerii să își aranjeze chiloții într-un anume fel și să fie și mândri de asta.

La 5-1 în setul 2, Tsitsipas a făcut game alb pe serviciu pentru că da, atât de frustrant poate fi un meci cu Nadal: ăla te bate de pereți într-un sport în care poți să fii distrus, deși într-una dintre secvențe ai câștigat o bucățică de tarla cu scor nul pentru adversar. Marea miză pentru Rafa părea doar să-l mai convingă pe arbitru că treaba cu timerul pentru serviciu e la fel de logică precum povestea greutății bagajelor de mână la companiile low cost într-un avion. Era cald și rău, dar mergea rapid și bine pentru Rafa.

Nu știu dacă noi mai credem cu adevărat în poveștile cu strigoi ce apar la lăsarea întunericului. Dacă vi se par veridice, atunci e ceva magic și în revenirea lui Tsitsipas de după lăsarea întunericului. Dacă nu, explicația ar putea fi ceva mai simplă: mingea s-a mai liniștit, iar kick-uri catapultate de Rafa peste fileu au început să mai dea ochii și cu Tsitsipas.

În jocul grecului au început să apară mai multe backhanduri și forehanduri în lungul liniei. A început să apară și un serviciu cu care Rafa nu se mai înțelegea în engleză. Am început și noi să nu îl mai înțelegem pe Rafa, iar Rafa a început la rândul lui să facă orice face un jucător care nu continuă două seturi câștigate cu un al treilea. Două smash-uri ratate în tiebreak, semn că rafa era deja cu gândul la ciorba de muluște a Xiscăi, au făcut ca tot meciul să reînceapă cu Tsitsipas având ambele mâini pe volan și picioarele împlântate adânc în pedala de accelerație.

În setul al patrulea, doar serviciul a mai știut unde să arunce funia astfel încât Nadal să nu se scufunde în jocul lui Tsitsipas. S-a dus totuși și ăla, în parte și pentru că Nadal a încheiat cu 14 greșeli neforțate iar Tsitsipas doar cu 6. Mai greșește omul, dar se ajunge să greșească și mai mult atunci când râul, ramul și capul împopoțonat cu plete de om tânăr decide că zeii sunt doar produse ale marketingului antic. Dacă vreți să știți ce anume l-a făcut pe Tsitsipas să se transforme din cârpă direct în giulgiul de la Torino, apucați-vă de tenis. Speranța mea e ca Patrick Mouratoglou să nu fi fost cheia de boltă ce-a deschis cufărul ăsta de emoție în care ne-am bălăcit astăzi.

Poate că, așa cum zice Meșter, nu era nimic greu în a-l bate pe Nadal. La urma urmei a reușit-o un băiat care, la 22 de ani, nu știe că nu merge să porți bermude kaki atunci când urmează să transpiri. Dar, în apărarea lui, nimeni din cartier nu poate să râdă de el azi.

Nu știu totuși dacă știința va reuși vreodată să explice voleul ratat de Nadal la mijlocul game-ului de după 6-5 pentru Tsitsipas. În cel mai bun caz, dincolo de trupa lui Stefanos, momentul ăla e un triumf al biologilor din toată lumea: ani de zile ne-au spus că Nadal e om, noi i-am obligat să tacă și să îl vadă atunci când joacă la Roland-Garros, iar apoi a venit împreunarea aia ciudată între niște legi ale fizice profund neconstituționale și niște teorii din psihologie despre care nimeni nu credea că există în practică.

Tot eu urmează să scriu și cronica finalei băieților. Textul îl primiți duminică, dar execuția ați primit-o astăzi. Sau cel mai bine, nu mă ascultați. Puneți mâna și vă uitați, pentru că viitorul tocmai ce ne-a trimis un mesaj text: o să fie altfel, dar o să fie bine.

Daniil Medvedev – Andrey Rublev: 7-5, 6-3, 6-2

De fapt, asta era soluția la problema „Cum îl faci pe Hângănuț să se uite la un meci de tenis în care joacă un rus?”. Îi pui pe ruși se joace-ntre ei. N-are ce să iasă rău, mai ales pentru că noi, românii, suntem genetic construiți să ne uităm cu plăcere la așa ceva. Vrei, nu vrei, un rus pierde. E adevărat că unul câștigă, dar cine mai stă să analizez și asta când noi ne-am alimentat deja plăcerile?

În alte vremuri, “Trei ruși în Australia” ar fi fost doar începutul unui banc. Chiar dacă nu mai e atât de tânăr cum par toți jucătorii pe care nu îi cheamă Nadal, Djokovic și Federer, Medvedev încă mai e o lumănărică care ne ajută să distingem aproape clar cum ne va arăta viitorul pe canapea în cele patru calupuri de două săptămâni din fiecare an. În accepțiunea mea de autointitulat expert în talente, Medvedev e cel mai bine echipat să zgâlțâie tronul înainte ca acesta să fie cărat din proprie inițiativă.

Andrey Rublev promite. E un fel de Medvedev încă nehotărât dacă mai pune totuși carne pe el sau, la fel ca fratele Daniil, își va construi o carieră din imaginea de sihastru gata oricând să lase milioanele din circuit pentru a oficia slujbe de pomenire. Dincolo de țară și de imposibilitatea de a-și alege președintele în ciuda faptului că amândoi au trecut de vârsta majoratului, Daniil și Andrey mai au în comun religiozitatea pe care o arată în respectarea jurământului de a nu urca la fileu.

Tenisul lor e o chestie care se petrece la lungime de lunetă, băieții au inventat supraviețuirea prin distanțare înainte ca distanțarea asta să salveze vieți. Iar meciurile de felul ăsta sunt cel mai bun argument pe care natura vi-l poate oferi atunci când încercați să îi explicați cuiva că relația poate să meargă chiar dacă nu vă vedeți la față. Medvedev a jucat constant la 3 metri în spatele liniei de fund și, la un moment dat, mă obișnuisem să îl știu pur și simplu acolo, chiar dacă nu îl vedeam din cauza umbrelor de pe teren.

La o adică, nu era chiar necesar să vezi ce face Daniil în umbră, pentru că exista Rublev și tenul lui albiciospe care, într-un final, le-a dărămat brutal căldura de afară. Mai povestim noi despre jena de regulament care ne-a adus în viețile noastre conceptul de time violation, dar să vă amintiți duminică de faptul că, la capătul unui punct cu 43 de lovituri, Rublev și-a luat avertisment pentru că a depășit timpul alocat.

În trei seturi din care s-a jucat pe bune doar primul, Medvedev a știut să nu pună pe șirag prea multe greșeli neforțate și să nu arate nicio urmă de milă la întâlnirea cu momentele de hălăduială fizică ce au început la Rublev la final de set inaugural, pentru ca ulterior să îi înghită tot jocul.

Ca să vedeți ce poate face căldura din om și de ce e bine că sistemul de termoficare din București nu funcționează, să știți că, prin setul al treilea, Rublev servea constant sub 120 km/h și a ajuns la un moment dat chiar la 112. Dacă mingea lui ar fi pornit de la un semafor de pe Calea Victoriei, ar fi ajuns la Romană după mașinile care făceau același lucru. Punem tot în cronica asta și o regulă pe care poate nu o știați și care vă va prinde bine când totuși veți ajunge să jucați în sfârșit la un Grand Slam ca să o înlocuiți pe mediocra de Halep: dacă vă sare anti-vibratorul din rachetă pe partea de teren a adversarului, pierdeți punctul. I s-a întâmplat lui Medvedev, dar arbitrul nu a văzut. Cel mai probabil se gândea dacă chiar trebuie chemată salvarea pentru hipertermicul Rublev care părea la un moment dat mai lipsit de vlagă decât Viorel Lis la o probă olimpică de maraton.

Jennifer Brady – Jessica Pegula: 4-6 6-2 6-1

Jumătatea asta de tablou al fetelor pare a fi pur și simplu o chichiță pusă în regulament ca să nu poată organizatorii să le trimită în finală pe Osaka și Williams împreună.

Brady e una dintre big-hitterițele care își face loc prin tot mai multe finaluri de săptămână de la turnee la care voi ne plătiți pe Patreon ca să ne uităm, să pricepem și ulterior să scriem. După cum vedeți, de partea cu scrisul chiar ne achităm onorabil.

Brady a prins semifinale la două dintre ultimele trei Grand Slam-uri la care a jucat și asta poate fi catalogată drept întâmplare doar de cei care mai cred același lucru și despre faptul că Simona e în Top 10 de pe vremea lui Băsescu. Brady ajunge în semifinale având cel mai mic număr de game-uri pierdute și după ce și-a pierdut serviciul doar de două ori în tot turneul. Dar asta nu e deloc o treabă impresionantă dacă ești, de exemplu, angajat la stat cu posibilitatea de a-ți lăsa postul moștenire în testament. Cât despre Pegula, măcar nu o arde stresul statului la casierie după premiu, deși americanca e la prima aventură de acest fel. Dacă e cazul, Pegula poate da niște lecții de gestionare a finanțelor și, având în vedere arborele ei genealogic, pe fata asta ar trebui să o ascultați când e vorba de sfaturi financiare, nu pe Monfils, cu îndemnurile lui către portofolii de pe bursa online.

Karolina Muchova – Ashleigh Barty: 1-6 6-3 6-2

Și când te gândești că Simo e deja acasă, în timp Muchova e în semifinale după ce i-a scos gazdei șosetuțele pe balcon. Asta e dreptatea pe care o primim noi, popor milenar cu 30 de ani de democrație făcută din auzite. Probabil că, anticipând genul ăsta de moment, organizatorii au decis să deschidă meciurile pentru public doar de joi. Era nasol pentru orice australian ne-marsupial să reziste unui meci în care odorul națiunii pierde de la set în buzunar și 2-0 în setul secund.

Nu știm ce s-a întâmplat în timeout-ul medical cerut de Muchova, dar haideți să nu ne mai oțârâm cu detalii de-astea. În mod clar nu ăia care ne simțim capabili să ne anunțăm clienții că nu ajungem la întâlniri de business pe motiv că la TV joacă Nadal cu Tsitsipas. Felicitări, Codruț, oameni asemeni ție vor construi un viitor luminos, cu facturi restante.

De la acel punct, Muchova a câștigat 12 din ultimele 15 game-uri și a lăsat-o pe Barty să se gândească la toate lucrurile care puteau să meargă, dar au făcut-o în direcția greșită pentru ea. Nu era mare filozofie, cel mai probabil, că doar știm toți că Muchova a întors-o pe Pliskova de la 0-5 în setul 2. S-a scris și s-a consemnat.

Susține cronicile pe Patreon.

Aceste texte îți sunt oferite de: