Tsitsipaso doble

Stefanos a câștigat în vreo două ore un meci în care cel mai mare risc pe care și l-a asumat a fost ca, la final, să o invite la arenă pe actrița lui favorită, Margot Robbie. Iar ăsta, doamnelor și domnilor, e singurul motiv pentru care regret că autobuzele Rocar ce mă duceau către școală în clasa a 2-a nu opreau pe lângă niciun teren de tenis. Mă rog, ar fi fost greu, pentru că cel mai apropiat teren de tenis din Bistrița era, la acea vreme, direct în Cluj. De-aici și drama mea.

Nu știm încă dacă Margot va fi impresionată de Iisusul angelic care poartă după el cartonașe cu autograf ca să mai taie din timpul prețios pe care altfel bănuim că și-l petrece exersând variante de a se bucura artistic după punctele câștigate. Are șanse. Poate Margot o mușcă. Noi am căzut atâția ani în plasa lui Genie Bouchard și am crezut că fiecare an e anul ei și acum uite ce liniștiți suntem.

Iar Tsitsipas s-a mai maturizat, trebuie să recunoaștem. După un 2022 care a fost anul cu cele mai multe victorii din carieră, Stefanos e în sfârșit la un Grand Slam la care are nevoie de cel mult o minune pentru a lua trofeul corect, și nu farfuria aia ciudată. Iar o minune nu e chiar așa mult să ceri într-un circuit ATP care, de naiba mai știe când, e năpăstuit de aceleași rugi fierbinți care se izbesc între ele și cad în băltoace de lacrimi fierbinți la picioarele acelorași trei statui ecvestre. Acum mai e doar Nole, pe undeva, și poate minunea lovește înainte să fie nevoie de adresă trimisă cu antet și semnată.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE

Revenind la meci, Stefanos l-a luat zdravăn de urechi pe Jiri și i-a explicat în termeni de tenis că planurile zilei nu includ momente de fericire pentru el și ai lui. Traducerea aceste discuții este un 6-3 cu break, ceva simplu, așa cum strămoșii atenieni au învățat să facă de la dacii civilizatori care i-au învățat latină, dar și engleză și spaniolă. Ca să prindă și ei niște joburi entry-level prin corporațiile ateniene.

Setul 2 a fost ăla în care am avut tenis. Dar, evident, prin comparație cu o zi lipsită de tenis. Amândoi lovesc tare, plat și parcă pregătiți să alunge grindina dintr-o comună al cărei buget pentru zilele orașului depinde de următoarea recoltă de pepeni verzi. Te poți baza pe oamenii ăștia la bătut covoare cât e ziua de lungă, dar s-a simțit că Tsitsipas, în plus față de Jiri, știe să le și coasă în situațiile în care arta o cere. S-a terminat povestea relativ scurt, în nici două ore și jumătate, iar Stefanos merge să testeze aerul din semifinalele în care îl așteaptă Karen Khachanov.

Nu deschidem multe paragrafe noi pentru un meci terminat cu abandonul lui Sebastian Korda. Ne doare pe noi, dar sigur nu cum îl doare pe el încheietura aia. Korda avea azi șansa de a deveni primul american, de la Andy Roddick încoace, care ajunge în semifinale. Tatăl lui, Petr, știe mai bine cum funcționează treaba asta, pentru că omul și-a crescut copilul cu frică de Dumnezeu, ură față de CFR Cluj și la umbra unui trofeu de Grand Slam. Mă rog, dacă și ăla de la US Open e trofeu. Doar că povestea a fost scrântită subit în setul 3, când Karen avea deja două seturi în față. Ce dramă mai mare decât să pierzi așa un sfert de finală și să rămâi și fără loc dedicat în cronica zilei…

Viktoria Azarenka – Jessica Pegula: 6-4, 6-1

Am crescut cu toții într-o lume în care e de porc să îți scrii numele pe trunchiuri de copaci, monumente, iconostase și obiective de investiții plătite cu banii instituției pe care o conduci ca primar. Dar e momentul să recunoaștem că avem atitudinea asta doar din pură gelozie. Și ne ajută Vika, cea care a mângâiat cu grijă și apreciere cele două zone ale tunelului de pe Rod Laver pe care stă scris numele ei, după ce a câștigat AO în două rânduri. Sunt sigur că organizatorii australieni sunt mândri de faptul că l-au scos afară din sală la timp pe colegul care a propus ca zona aia să includă nume, dar și nume de țări cu tot cu drapel. Ar fi fost plin de bandă adezivă și vopsea mată pe pereții ăia.

Vika a dat astăzi peste Jessica Pegula, o jucătoare care înțelege cel mai bine prin ce trec corporatiștii bucureșteni specializați în boundaries art atunci când ajung acasă, la țară, pe Valea Bîrgăului, și tot neamul vrea să știe ce salarii se dau în capitală. Fata asta e măsurată la portofel de parcă la fiecare meci ne e teamă că ne-ar putea cere să îi schimbăm două bancnote de 5 milioane de dolari. Și nu vă imaginați că are o viață ușoară. Sunt multe momente în care dimineața pleacă la antrenament, iese grăbită din casă și la sală își dă seama că a luat din greșeală geanta cu bani pentru colindători, nu geanta cu rachete. Sigur, lucrurile se rezolvă simplu, că pleacă acasă cu tot cu baza sportivă și scapă de făcut încă două drumuri aiurea.

A fost nevoie de vreo 12 minute pentru ca Vika să o ia pe Jessie la trap și să scrijelească urmele unui 3-0 fără milă pe tabelă. Următoarele 10 minute le-am petrecut împreună în game-ul 4 al meciului, în care au curs break-uri, suferință și impresia că Vika poate sta în meci în timp ce îți leagănă spiritul, îți adoarme voința și te convinge să bagi în tine mere cu biscuiți până râgâi de două ori și adormi visând la unicorni. Sunt talente de proaspătă mamă care nu i-au adus game-ul maraton, dar au poziționat-o perfect pe orbita primului set pentru un 5-2 din care Pegula doar s-a mai zbătut două game-uri, iar apoi s-a liniștit.

De ziua câinelui ei, Vika a încheiat în două seturi un meci pe care l-a început purtând un tricou cu PSG. E suficient de complicat să bați numărul 3 mondial, dar e cu atât mai lăudabil când o faci purtând culorile unui club care, dacă ar juca tenis, probabil ar câștiga turneul Adelaide 2 doar după ce ar cumpăra tot ITF-ul și ar înscrie la dublu o echipă formată din primii zeci jucători ai lumi, plus Rod Laver îndopat cu 35 de feluri diferite de medicamente care să îi redea complet mobilitatea și capacitatea de a alerga precum un cangur pe LSD.

Elena Rybakina – Jelena Ostapenko: 6-2, 6-4

Nu aș vrea să fiu antrenorul unei jucătoare care pe la mijloc de turneu dă peste Ostapenko. E ca și cum ți-ai pregăti puiul pentru o zi de plajă în interiorul unui furnal. Îi vezi entuziasmul tâmp dat de faptul că va juca cu cineva care și-a câștigat faima jucând 2 din 3, dar nu la seturi, ci la sezoane. Îi știi însă și spaima dată de faptul că meciurile cu Ostapenko sunt ca un drum la ANAF pentru a-ți reclama vecinul că vinde hârtie igienică la colțul străzii: șansele să te întorci cu poprire pe cont sunt surprinzător de mari.

Zicea lumea că se joacă în niște condiții meteo tâmpite, cu multă umiditate. Mna, o fi fost, dar asta trebuia să funcționeze clar în interesul nănașei. Acasă la ea, obiceiurile locului spun că pielea se hidratează cel mai bine cu umiditatea produsă de la o oală în care fierbi cinci ore o găină și o piatră. Iar la final, când ambele au în continuare aceeași textură și fermitate, le consumi pe nerăsuflate.

Totuși, Rybakina a nu a rămas pentru desert și a trecut imediat la consumul iresponsabil, dar organizat, de servicii adverse. Cu returul ăla, Rybakina s-a asigurat că nimeni de-acasă nu trebuie vreodată să deteste culoarea vișinie a tricourilor cu Rapid și de fapt cam asta a fost toată povestea meciului. Scurt, condensat, fără cocoloașe și intens. Exact cum îi plac Elenei victoriile și lui Ostapenko rântașul.