Amin Yamal

---

16 ani e o vârstă sensibilă. E perioada în care proiectezi vise, majoritatea cai verzi pe pereți, nu le trăiești. Pe la 16 ani, noi visam să trăim ca-n versurile BUG Mafia și ne zvârcoleam din cauză că replicile de agățat deprinse prin cartier nu funcționau neam la locul faptei. Ne dădeam rotunzi, voinici, dar adevărul e că ne temeam de tot ce mișca. 

Lamine Yamal e croit din alt material, nu suntem la fel. Născut într-o familie de emigranți, tata din Maroc și mama din Guineea Ecuatorială, Lamine s-a agățat de fotbal de mic. Ai lui au divorțat când el avea doar trei ani. Apoi, a crescut în Rocafonda, cunoscut drept „304”, din orășelul Mataró, unul dintre cele mai sărace și stigmatizate cartiere din Catalonia. Șansele erau complet împotriva sa, dar Yamal a răzbit prin fotbal. A ajuns în La Masia, a dat din coate, s-a remarcat, a învățat, a tot muncit și a biruit. 

Când a așezat dumnezeiește mingea în vinclul porții lui Maignan, cu cea mai fină execuție care ni s-a arătat la EURO, Yamal nu a simțit presiunea care, în mod normal, provoacă crampe și te doboară la vârsta asta. Lamine nu se teme de tot ce mișcă. Nu s-a temut când a făcut ochi în fotbalul mare, nici când a debutat pentru Spania, nici în seara asta, într-o semifinală de turneu final. Și nu numai pentru că a văzut, de mic, cum arată greul, în 304.

Lamine nu se teme și pentru că Spania, ca țară, îți dă curaj, nu-ți taie aripile, ci te împinge să zbori tot mai sus. Spania e relaxată, nu degeaba are cea mai ridicată speranță de viață, și asta se vede și în fotbalul destins pe care îl practică. Furia Roja vrea să câștige, ca toate echipele naționale de la EURO, dar e singura care vrea să o facă jucând cel mai bun fotbal pe care îl știe. Victoria e sublimă, dar Spania e singura națională care și-a pus legământ că nu-i musai să o obțină chiar cu orice preț. Când scopul nu scuză mijloacele, un diamant ca Lamine Yamal are cale liberă să strălucească nestingherit.

Ai lui de la Fuente au pornit prost în meci, cu un gol încasat devreme. Kolo Muani, care va rămâne mereu băiatul care a ratat singur cu portarul în minutul 120 al finalei cu Argentina, a deschis scorul după ce Mbappe i-a așezat sferica pe cap. Primul gol din acțiune al „cocoșilor” la acest turneu. Și ultimul totodată, pentru că Franța avea să fie anihilată în următoarele 80 de minute ale meciului. Moale, previzibilă, creată parcă în ciuda strămoșilor Platini sau Zidane și lăsând impresia că nu își atinge nici măcar jumătate din potențial. 

După golul lui Yamal, care îl lansează pe micuț pe drumul pe care au virat cândva alde Messi, Maradona sau Cristiano, Spania a continuat să joace, în timp ce Franța s-a limitat să supraviețuiască. Dani Olmo, ajuns în față pentru că așa au vrut soarta și nenea Kross, a controlat balonul cu siguranța unui chirurg care a dormit 30 de ani cu bisturiul sub pernă. Apoi s-a descotorosit de Tchouaméni și a trimis, cu dreptul, spre poartă. Devierea lui Koundé doar a împiedicat mingea să se oprească lângă bară, în colțul lung, dar nu și golul. 

A rămas 2-1 până la final, dar fără ca Franța să fie capabilă să pună presiune, poate cu excepția ultimelor minute, când inerția i-a împins pe cocoși spre poarta lui Unai Simón. Fără idei, cu privirea pierdută și nervii omului neputincios, bietul Deschamps a ajuns să-l trimită în teren și pe Giroud, piesă de mobilier care îi face să intre în pământ de rușine pe ai săi predecesori care știau cum să mângâie obiectul muncii. Spaniolii au fost relaxați, au confiscat mingea minute în șir și-au isprăvit semifinala fără emoții.

Lamine Yamal, eroul de 16 ani, a fost schimbat în ultimele zeci de secunde. Înainte să iasă, a pus osul, a oprit un potențial atac periculos al francezilor și așa a desăvârșit o noapte perfectă. Duminică seară, în marea finală, firesc ar fi să urmeze alta. Evident, nu cu orice preț.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la EURO 2024 îți sunt oferite de 2Performant.

---