Eclipsă de Sori

Era 3-1 în setul întâi și zâmbeam așa cum o fac atunci când ăla mic al meu, care tocmai a făcut patru ani, vrea să „facem concurs”, să „vedem cine e mai rapid”.

Așa era Emma în fața Soranei. Cascada tropăia învolburată înspre teșchereaua Soranei și meciul de pe Terenul 1 de la Wimbledon părea un fel de demonstrativ cu public în care cetățeanul local cu influențe globale încerca să mai sară un gard la prima sa prezență pe tabloul unui Slam.

O bătuse în turul anterior pe Vondrousova, finalistă la Roland-Garros în 2019, deci meciul cu Sorana nu avea cum se se vadă mai complicat de la înălțimea cozorocului fetei de 18 ani. Poate doar emoțional – bănuiesc că anii care au trecut peste adolescență i-au fost măcar tamponați cu spirt și plante medicinale de generația de românce care încă sar să lovească mingea la fileu. Bănuiesc că tatăl Emmei, domnul Răducanu, a învățat-o să urle „c’mon” cu accent de Pantelimon în aceeași măsură în care doamna Răducanu i-a arătat Shenzhen-ul cu indicatorul întru stabilirea destinației. Na Li și Simona Halep sunt deopotrivă idolii Emmei, așa cum probabil că amestecă sarmalele și tăițeii de orez într-un fusion care și-a așezat rezultanta la Londra, sub culorile ceva mai generoase cu sportivii tineri și talentați ale națiunii britanice.

Cronicile de la Wimbledon îți sunt oferite de:

Sorana trebuie să fi fost una dintre fetele devenirii Emmei. Un fel de țintă neasumată conștient, un „Poți să fii ca ea” strâns din dinți. Sau, de ce nu, o bornă, pentru că deasupra carierei Soranei există spațiu – știm bine asta – și se întinde infinitul tenisul feminin. Iar dacă nu s-a nimerit să fie Simona – încă, pentru că istoria are un simț al umorului foarte dezvoltat, fiți pe pace – Sorana e un placeholder minunat pentru a-ți demonstra ție însăți că ai făcut pasul de la epoca ierbii văzute la televizor la era în care miroși iarba Wimbledonului de la distanță de-un bocanc.

Era, deci, 3-1 în setul 1 și Sorana avea 40-30 pe serviciul ei când Emma a încetat să fie o fetiță drăguță cu floricele în păr, ochi simpatici, bunică la București și rever inspirat evident din al știm-noi-cui.

Apoi s-a rupt totul. Sorana a intrat în spirală ca-ntr-o pâlnie uriașă, basculând puncte afară ca-ntr-un joc de tenis inversat în care autul e înăuntrul și mingile bune sunt doar în afara tușelor. Tribunele s-au excitat nervos și-au fiert instantaneu, iar Emma a urcat pe val și a plutit într-o perioadă de grație care a durat 8 game-uri consecutive de-a lungul cărora i-au ieșit aproape toate mingile și a anticipat corect toate colțurile în care Sorana și-a odihnit forehand-urile neîmplinite. Căutați să găsiți mingea care a crucificat primul set. E un amestec de instinct, tehnică, inspirație, noroc și deplasare impecabilă comprimate într-un singur punct, dar care au fost parte din starea de grație în care s-a îmbrăcat Emma timp de vreo jumătate de oră.

Sorana și-a revenit din starea comatoasă la fel de brusc precum a intrat în Triunghiul Bermudelor Albe. La 0-3 și 0-40 pe serviciul ei în setul al doilea, a noastră a înțeles că pasele amicale pe deasupra fileului nu-i fac un bine nici moral, nici statistic. Așa că și-a dat cu gheață pe față, s-a frecat la ochi și, cu mina unui Lazăr care abia se dezmeticește din ceea ce părea un somn definitiv, și-a descoperit din nou ghearele. Tot acum au reapărut stângăciile proporționale cu vârsta Emmei. A părut că racheta s-a micșorat cu o idee și că ramele au pătruns pe teritoriul racordajului.

De aici a început de fapt meciul de pe pozițiile corecte, native. Cu două jucătoare în deplinătatea facultăților fizice cărora le-au mai rămas câteva game-uri să se aplece asupra problemei până la expirarea timpului de examen. Fără fete drăguțe care vor la tenis și fără idoli de marsupiu încâlciți în propriile șireturi.

A câștigat Emma. Pentru că sportul ăsta al transpirației și al creierului masat până la durere poate să devină uneori, în momente esențiale pe care nu le conștientizezi decât după ce trec, un sport al bucuriei. A câștigat Emma pentru că pur și simplu a zâmbit mai mult.

Așa cum cel mic își câștigă mereu concursurile cu taică-său într-o inundație de zâmbete. Chiar și fără tribune electrizate. Deocamdată.

Susține cronicile pe Patreon.

Aceste texte îți sunt oferite de: