De fiecare dată când vorbim despre un meci care putea fi, dar nu a mai fost – pentru că cineva și-a fixat alarma doar pentru oră, nu și pentru data calendaristică – îmi amintesc de Steaua pe vremea când echipa aia era mai mult decât o dezbatere pe zidurile din București. Erau anii UEFAntastici, Betis Sevilla bătea pe Chelsea, Steaua bătea Betis Sevilla și Gigi, magistral, oferea o reprezentație epocală de gimnastică mentală: „Practic, azi am bătut-o pe Chelsea”. E cumva în ADN-ul nostru – care o fi stat, în Geneză, pe lângă borcanele în care divinitatea ținea laptele la prins – să îi trecem la „bătuți” pe toți cei pe care i-au bătut înainte cei pe care noi tocmai i-am bătut. Ceva logic și pur românesc. Dar care consemnează, bineînțeles, a doua victorie ipotetică a Simonei Halep în fața Emmei Răducanu.
Altfel, e tot 0-0.
Meciul ăsta ne-a arătat că Halep și Kovinić sunt jucătoare cu două stiluri diferite. În primul rând în sensul că Simo e cea care produce bășici pe creierul adversarei în timp ce o bate, în timp ce Kovinić e reprezentativă pentru tipul de jucătoare care cere certificat medico-legal după o tăvăleală pe beton în care leziunile și contuziile erau garantate.
Cu un procentaj de 2/2, deci practic 100% la mâini nebandajabile, Simo a fost în postura de a urmări doar vreme de vreo trei game-uri filmul horror cu care Emma și-a nenorocit ochii în runda anterioară și care a trimis-o pe fata jumătate a noastră – jumătate a lor înapoi în jumătatea lor.
Chit că s-a terminat 6-2 pentru a noastră și mai ales penru ăștia care nu aveam somn la ora 3 jumate sâmbătă dimineață, primul set s-a încheiat și cu Simo urlându-le pescărușilor din arenă „Serviciul ăsta e praf” – adică o treabă pe care o cam urlă toată lumea care muncește la patron în țara asta. Lasă, să mai vadă și ea cum ne simțim noi la slujbă.
Simo a avut multe servicii care, puse pe autostrada unui meci de Grand Slam, au fost obligate să pună avariile și să circule pe banda de urgență și a slobozit mulți draci direcționați metodic către golurile de aer care i-au deranjat zborul prin stratosfera australiană. Dar, per total, au fost și multe stații în care caravana a oprit pe traseu doar ca să putem admira locurile în care te poate duce experiența crescută la mijloc de codru des, printre greierii Wimbledonului, praful auriu al zgurii și ședințele de călărie cu canguri din fazele superioare în care Simo a mai ajuns la AO.
În game-ul de la 3-1 din setul 2, fetele au decis că miezul unei zile de ianuarie e cel mai bun moment pentru plajă și întregirea careului de suferințe românești pe care inițial se aflau doar facturile, inflația și soarta nedreaptă a lui Djokovic. 11 minute mai târziu, Halep făcea 4-1, Toni Iuruc era încântat că se ține de promisiune și își poate scoate telefonul de birou de pe modul avion, iar Simo a mai luat două game-uri care o duc mai departe în desișul de surprize de pe jumătatea de tablou pe care sperăm noi să îl înrămăm la finalul săptămânii viitoare. Și, evident, să ne lăudăm că stă prins în perete pentru că noi am inventat coada ciocanului care care s-a bătut cuiul.
ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE:
Sorana Cîrstea – Anastasia Pavlyuchenkova: 6-3, 2-6, 6-2
Sorana știe bătaie, că a mai luat. Dar când Sorana se oprește din luat, se apucă de dat. După o jumătate de 2021 în care a spart toate strachinile pe lângă care în restul anului se plimbase tiptil, pe poante și muzică de culți pe fundal, Sori a revenit la marea ei dragoste: hrenuiala cu Pavlyuchenkova. Dacă în spitale se administrează fiole de adrenalină celor care nu mai trimit impulsuri către aparatura din salon, Sorana funcționează fix la fel când în față i se așează ideea unui meci cu Pavlyuchenkova.
Curg break-uri, explodează forhanduri și retururile pe serviciu sunt niște livrări nebunești pe care nu le-ar mai accepta nici magazinele specializate în muniție de război. E cu draci, cu dumnezei, cu sfinți care fug din icoane ca în filmele cu Harry Potter și mingi care, pentru Australia, sunt a treia potențială cauză de deces, după Covid și blestemele naționaliștilor sârbi care citesc acatiste.
Sorana de acum nu e semnificativ diferită ca joc de Sorana din vara trecută sau de Sorana altor ani. Sorana e pur și simplu o modă care nu mai trece pentru că nu are niciun motiv să o facă. Oricând revine, te bucuri de ea pentru că se potrivește la orice ocazie. O poți purta cu mândrie la iarbă verde și nu s-a decolorat nici măcar un ton după sute de tăvăleli prin zgură sau pe betoane de peste mări și țări. Dacă mâine aflăm că Sorana are 23 de ani, nu o să sară nimeni să urle că are de fapt mai mult. Că o fi având, dar cum naiba să fii sigur când o vezi jucând de parcă picioarele îi sunt conectate la o centrală alimentată de toți curenții marini din Oceanul Pacific?
Sorana o fi atins într-un final maturitatea pe care o tot invocam de atâta timp, iar acum ține strâns în brațe proaspăt descoperita capacitate de a plonja în oala cu lapte și miere doar la momentul potrivit, nu de fiecare dată când cineva dă la o parte capacul și de la orizont se văd aburi.
E un tenis pe care Pavlyuchenkova nu l-a mai putut aprecia alături de noi în momentele în care crăpăturile din zid spre care țintea se dovedeau a fi de fapt gurile de aspirare care oxigenau motorul supra-alimentat al Soranei.
Și după 6-3, 2-6, 6-2, pe turnantă apare Iga, o fată odihnită care merită timp. Pentru a reflecta la planurile din 2023.
Stefanos Tsitsipas – Benoit Paire: 6-3, 7-5, 6-7(2), 6-4
Benoit Paire e pentru circuitul ATP ce sunt benzinăriile Gazprom pentru șoselele din România: îți place ideea că există, ambele par chestii sofisticate, dar nu frecventezi pentru că nu știi exact dacă fac bine la modul general.
Pentru Benny îmi e teamă în multe feluri. În primul rând, va veni ziua în care fiica colegului Codruț va avea rezultate în tenis mai bune decât francezul, iar Benny va rămâne fără atenția ultimului său fan. Se va mai uita la el doar fiscul francez și se va întâmpla repede, pentru că treimea cu potențial în Grand Slamuri din familia Baciu deja posedă mai multă capacitate de efort susținut decât Paire, deși are doar vreo doi ani.
Mai există și riscul ca, într-o zi în care traversează comuna Berceni în drum spre vânzătorul de la piața Obor care i-a promis 4 tricouri cu guler apretat la preț de 2, Benny să fie prins de Gigi în trafic, să fie confundat cu Alexandru Tudor, lui Benny să îi placă noul statut (că pare în stare) și Franța să se simtă chit în raport cu noi după ce ni l-a luat pe Brâncuși. Dar, vez’ doamne, ne-au lăsat ceea ce ei ar prezenta ca fiind un sportiv matur care doar printr-o coincidență poartă tricouri cu „Be normal” pe piept, fără vreo legătură cu o prescripție medicală.
Tsitsipas, pe de altă parte, e misterul pentru care nu simt că mai am energie. Din motive străine științei moderne, Stefanos insistă meci de meci să joace de la excelent la execrabil și înapoi și pe final o mai face o dată. Omul câștigă, dar cea mai bună lovitură a lui de la această ediție de Australian Open probabil va rămâne cea administrată lui Nole, când a spus într-un interviu că omu’- și face de cap și îi face pe restul să pară tâmpiți. Adevărat, cu precizarea că unii mai reușesc asta și adormind timp de un set cu o variantă de Benoît care uitase că se joacă 3 din 5.
Daniil Medvedev – Botic van de Zandschulp: 6-4, 6-4, 6-2
Medvedev este imaginea fidelă a ceea ce s-ar întâmpla dacă umerașele de haine ar profita că suntem în era Open și s-ar băga pe la turnee de tenis. Rusul a avut 60% procentaj la mingile lovite din afara tușelor de simplu, ceea ce e ca și cum ai afla că Lewis Hamilton e septuplu campion mondial într-o versiune a Formulei 1 în care mașina pe care o pilotează are 3 roți, pană pe dreapta spate și cară cinci lăzi de cartofi de sămânță.
În psihologie există ideea că o problemă devine semnificativ mai ușor de rezolvat din momentul în care o poți numi. În tenis nu e la fel, pentru că Medvedev l-a bătut în trei seturi pe van de Zandschulp fără să piardă mai mult de două ori înglodat în dileme de tipul „se scrie cu V și D” ori „aș putea să îi zic la final <<mersi, bă Van>>”.
Iga Świątek – Daria Kasatkina: 6-2, 6-3
Iga e pe drumul ei și alege fasole în liniște – chit că latră apocaliptic lângă ghiozdanul altei copile câștigătoare de Grand Slam. Când ești din orice bucată de lume a cărei limbă nu e vorbită nici măcar într-un alt stat, ascensiunea e mai cumpătată, ceea ce poate face următoarea curbă descendentă ceva mai digerabilă, cu cel mult 4 psihologi sportivi și 3 sfeștanii. De la acel Roland-Garros jucat pe noroaie în care a scuturat nucul de-a căzut tot vârful circuitului WTA plus un trofeu, Iga încearcă să găsească alte turnee mari la care să confirme și să înlocuiască punctul ăla cu o binemeritată virgulă.
I-a ieșit în vară, la Roma, iar de-atunci a început să dea și de cărniță prin ciorbă, nu doar de smalțul de pe blid. Iga are aceeași dreaptă cu care îți poate legăna nepoții întru 2 săptămâni de somn și pe drum să culce la pământ o adversară de pe circuit. Kasatkina a stat prin zonă, dar fără prea mult sens într-o zi în care jocul Igăi nu a mai avut nevoie de drum la vale pentru a porni, fiind capabil de unul singur să sape prin munte și să facă o vale doar pentru poloneza care duce mai departe ceva din tonalitatea de copil speriat pe care o are Naomi Osaka și, sperăm noi, nimic din starea ei actuală.
Marin Čilić – Andrey Rublev: 7-5, 7-6(3), 3-6, 6-3
Alături de faptul că nu îl lăsăm pe Mîndruță să coordoneze apărarea NATO la granițele Ucrainei cu Rusia, faptul că nu recunoaștem meritele lui Čilić la adevărata lor magnitudine e cea mai mare nedreptate a începutului de mileniu. Măcar una de-am face, chiar și doar pentru că ne plictisim într-un weekend de la început de ianuarie.
Čilić e în top 50 ATP din anul 2008, ceea ce e ca și cum ai fi a patra cea mai cunoscută piramidă din istoria umanității: ok, nu ești Keops, nu ești Kefren, nu ești nici Mikerinos, dar ești chestia aia a incașilor și e o chestie de obraz ca lumea să-ți respecte existența. Tot în 2008, Čilić a început o serie în care în fiecare an a câștigat unul sau două trofee ATP. În 2014 a luat 4, dar asta pentru că știa de pandemia din 2020 și de faptul că va fi recoltă slabă și criză de metale împărțite sportivilor. Practic, omul nostru a fost pentru tenis ce sunt șoferii de autobasculante pentru rezervoarele cu combustibil de pe șantiere: cară puțin, dar constant și nu te prinzi cam niciodată care e faza și de ce plusul de la final de trimestru nu e chiar atât de plus cum ar trebui.
Același șoc l-a avut și Rublev, un tip care tot încearcă să ne păcălească cu faptul că, de fapt, e Medvedev. Are în permanență mina vecinului care udă zilnic grădina și mai dă și peste trandafirii din ograda ta, după care dispare 5 zile și afli de la știri că e responsabil pentru decimarea populației porumbei din Europa de Est. Așa, fără niciun motiv.
Ce s-a întâmplat azi cu Rublev a fost pur și simplu consemnarea unui alt moment în care Čilić era prin zonă, se pregătea să se retragă, dar se trezise pe partea pe care visează US Open-ul, așa că s-a ridicat din pat cu mâna pe bardă, nu pe bagaje. Simplu, cuprinzător și holistic.
Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.