Sorryana Cîrstea

Un 6-0 în primul set e ca o palmă primită cu tigaia, un gong înlocuitor de alarmă: nu are cum să îți placă, dar își face treaba. Te trezește. Că te trezește pentru a închina rugăciuni în diferite dialecte și limbi moarte fix ca rudele celor vizați, ori că te trezește pentru a face lucru bine făcut fără vreun necesar de activare a mușchilor, asta mai ține și de om.

Ani întregi în care parcursul prin turnee i-a arătat ȘI așa fac ca un astfel de început de meci să nu însemne chiar așa mult nici pentru Sorana, nici pentru noi. E clar și că am mai văzut, dar și că – atât cât o fi mingea rotundă și picioarele deasupra nivelului brațelor – o să mai vedem. E o chestiune nu de “când?” sau “unde?”, ci de “apuc și eu să mănânc un sandwich până când se mai întâmplă o dată?”.

După 24 de minute, primul set era gata. Stephens jucase de parcă o confundase pe Sorana cu Simona și voia să răzbune finala aia de la Roland Garros. Probabil nu a fost cazul, pentru că într-un top al lucrurile pe care să nu le încerci niciodată cu Sorana, a o confunda cu Halep e de departe ultimul de făcut, cu excepția situației în care nu ai bani să plătești o sinucidere asistată în Columbia.

Din fericire, covrigii te trezesc, mai ales dacă ți-i bagă cineva pe gât și îți muști limba. Sorana a rânit cu coatele urmele primului set și s-a pus pe treabă în partea a doua. Au apărut și primele mingi de break și perspectiva unui meci care să se joace, nu doar să existe la dosarul cu șină al vieții. De îndată ce Sori s-a lepădat de diavolii care îi împingeau mingile în auturi de câte-un metru, scorul a început să arate decent. La 4-3, când a noastră deja se trezise din mult-eficientul somn de frumusețe, pe prispa casei a așteptat chiar și o șansă de break. Nu a primit loc la masă, dar măcar era acolo ca perspectivă potențială.

Aparent, aia a fost singura șansă avută de Sorana în meciul ăsta. Deși a renunțat la transporturile de cadouri cu marfarul pe care îl pusese în mișcare la început de meci, Sloane a continuat să care. Iar ce nu a primit și-a luat în final singură.

---

Cronicile de la Indian Wells îți sunt oferite de 2Performant.

---

Coco Gauff – Clara Burel: 2-6, 6-3, 7-6

Ultima dată când Coco a dat de muncă unor copii de mingi din ținuturile natale a fost la US Open-ul câștigat pe finalul sezonului trecut. A mai mers apoi prin China, a câștigat un turneu-de-debara înainte de Australian Open, a prins schimbarea de zodie la Happy Slam și a venit înapoi acasă, după ce la Doha doar a ștampilat pașaportul și a descărcat valiza până la primul trening.

Eu am mari dificultăți în a înțelege cum funcționează pentru oamenii ăștia programul de somn, dar pe de altă parte scriu cronica asta după ce în urmă cu 24 de ore consemnam a patra extracție dentară în decurs de 2 ore, așa că vă invit să compătimiți și sportivii, dar și clovni de pe lângă tastaturi.

Revenind la Coco, fata a revenit pe meleagurile natale ca să dea de și mai multă muncă, dar și de franțuzoaica Burel. Clara e acolo, în marja de eroare a Topului 100, acolo unde ajungi dacă te organizezi suficient de bine în balanța zboruri-finanțe-cazări pe la challenge-uri din orașe fără metrou sau mai mult de cinci sensuri giratorii.

Coco s-a trezit în curtea casei cu tipa asta, ajunsă în postura de a nu mai juca în clarificări în mare parte pentru că s-a tot învârtit la turnee de pe lângă casă. Doar că, săpând printre straturile de baghete și croissante, Burel a turnat fundația unui joc „solid și cu potențial”, așa cum ar descrie orice antrenor de Liga 1 și un copil de 7 ani grișul făcut de bona lui fără chef.

Lucrurile nu au mers deloc bine pentru Coco și pentru jocul ei de atac fără limite. Pentru că Burel nu s-a ascuns sub chipiu și nici nu a părut interesată să afle ce amendamente poate invoca americanca, primul set s-a scurs lin și chinuitor în buzunarele lui Burel. Însă ce nu a lipsit din farfuria lui Coco a fost sentimentul constant că dacă peretele se sparge sau îi vine ei peste adidași, asta se întâmplă doar ca o consecință a strategiei ei, nu pentru că peretele poate efectiv să își decidă soarta.

Deși părea. Mai ales la 0-4 în decisiv, când a fost nevoie din partea lui Coco de genul acela de accelerație care lipește tălpicul de șinele de cale ferată peste care treci. Și dă la o parte chiar și trenul. Coco a continuat să creadă în litera constituției nescrise care îi guvernează viața: lovituri puternice, mișcare de parcă plămânii sunt epuizabili doar când ai trecut de 20 de ani și regrete puține. Cumva paradoxal, punctul decisiv din tiebreak a fost cel mai lung al meciului și singurul în care Coco a arătat că e capabilă să manifeste și răbdare.

Grigor Dimitrov – Alexandre Muller: 7-5, 6-2

În timp ce așteptam după Caroline Garcia să termine curățenia de pe terenul 9 și să o lase pe Sorana să îmi dea motive de a-mi utiliza imaginația la literalmente prima oră a dimineții, mi-am zis că e o idee bună să mai văd ce face vecinul nostru veșnic absent, Grigor Dimitrov.

E minunat să îl vezi jucând pe la turnee Masters pe băiatul ăsta. Când te uiți la programul lui din ultima jumătate de an, e clar că Dimitrov merge să joace doar unde e loc de parcare pentru iaht. Până când m-o chema să mă tragă la răspundere pentru ce spun, înclin să cred că Grigor își face calendarul competițional în funcție de cum se leagă zilele libere ale prietenilor din orașele în care ajunge. Plus că, în meciuri precum cel cu francezul Muller, vezi un Dimitrov vopsit în culorile vremurilor de aur ale jocului său.

Totul e elegant, curge natural, reverul cu o mână sclipește de la distanță și copiii din tribune au nevoie de părinți cu multă minte care să explice că, deși nu pare, modul de a exista al lui Dimi nu duce mai sus de Top 10. Un loc nasol rău în care să te afli, veți spune, dar nu uitați că părinții pot fi cele mai sinistre animale libere atunci când vine vorba de motivarea celor mici.

Novak Djokovic – Aleksandar Vukic: 6-2, 5-7, 6-3

Combinația dintre naționalismul lui Nole și faptul că numele adversarului său e practic identic cu numele președintelui Serbiei ai fi crezut că va însemna ceva. Dar presupunerea ar fi greșită, pentru că Nole, atunci când intră pe teren, poate să îl aibă dincolo de fileu chiar și pe ta’-su. De multe ori am spus că Djokovic e astăzi la punctul în care devine conștient de competiție doar de la semifinale încolo. Până la acel moment, e o rutină similară cu cea pe care noi, oamenii obișnuiți o avem atunci când ducem gunoiul. Și sigur că și el mai pierde meciuri și le dă importanța pe care o dăm noi atunci când aruncăm punga pe lângă ghenă. Erori se întâmplă peste tot. 

Nu s-au întâmplat însă azi pe de-a-ntregul. Dar e bine că mai există la băieți și meciuri „două din trei”, pe care sârbul le are în vocabular sub numele de „turnee de-alea obligatorii și inutile”. Doar că, spre buna noastră reamintire, măcar aici asistăm la meciuri în care, pe acest sistem de scor, lupta e mai aproape de a fi egală în raportul Monștri vs. Muritori.

Iar Vukic – australian, apropo – a luat la împins trenul pe care în primul set i-l rostogolise Nole în cap și, când cu toții (mai puțin eu) v-ați trezit duminică dimineață, ați descoperit acest scor aparent strâns. Nu a fost neapărat așa, dar consemnăm la catastif că australianul cu experiențe fericite anterioare doar pe la turnee între prieteni l-a ținut pe sârb în stație mai mult decât și-ar fi putut el dori în primul său meci de la Indian Wells. 

Naomi Osaka – Liudmila Samsonova: 7-5, 6-3

După ce și-a scos din CV anul 2023, Naomi Osaka a revenit într-un final pe teren. Sunt bărbat și înțeleg puține, dar din câte înțeleg, mă depășește logica de a încerca să scapi de anxietatea turneelor făcând un copil. Asta în contextul în care știu destul de sigur că niciunul dintre cele patru trofee de Grand Slam pe care japoneza le are nu urlă noaptea că-i cresc dinții, nu trebuie dus la creșă, nu trebuie învățat bunele maniere, nu trebuie ferit de prostiile pe care le învață în fața blocului (pe care Osaka îl numește romantic căsuța ei) și, în mod special în SUA, nu trebuie educat în spiritul neutilizării armelor la cel mai mic clinci cu casa self-service de la supermarket.

Important e că Osaka s-a întors, are acum spre 27 de ani și o viață sportivă în față în care să câștige trofee sau să se enerveze că nu le câștigă, după caz. Adică fix ce facem noi, minus trofee.

Naomi și-a început sezonul hălăduind pe la turnee la care au chemat-o oamenii, pentru că tot clasamentul s-a devalorizat mai ceva ca banii din statele africane în care a venit civilizația europeană să aducă lumină, dar cert e că în procesul ăsta greoi de a așeza din nou pneurile pe jante, Naomi a reușit să o învingă pe Caroline Garcia la Doha. Și cam atât. 

La Indian Wells, cu Samsonova, a început bine și a avut 4-1 pe fondul unui joc așa cum ni-l aminteam: cu mingi care curăță tușele, idei clare și adaptabile, plus genul de precizie cu care arunci o pisică prin urechea unui ac. Problemele au apărut când Osaka a început să alunece de pe scară și, minute mai târziu, să se trezească la un 4-5 suspect, cu adversara la serviciu. 

Până la urmă, setul s-a tăvălit în rucsacii lui Naomi, iar în partea a două a meciului am văzut un exemplu de rodaj mecanic și psihic live, direct în fața ochilor noștri: încet, încet, cu tactul aceleiași mâțe de mai sus care-și alege paharele pe care le va răsturna de pe masă, Osaka a măcinat speranțele Samonovei și și-a apropiat victoria. De la revenire nu are mai mult de două meciuri jucate și câștigate în același timp (la Doha a legat trei victorii, dar ajutată și de abandonul lui Tsurenko), așa că cincinalul – dacă ăsta e – pare să curgă la milimetru. 

Daniil Medvedev – Roberto Carballes Baena: 6-2, 6-3

Daniil, în sinea lui de copil anxios, adoră drama și harneala. Să mă credeți pe cuvânt. Până la faza semifinalelor, dacă regulamentele nu îi aduc în cale ceva monstru rătăcit prin topul ATP, pe Medvedev merită să îl urmărești doar ca să vezi cum se dă-n spectacol, indiferent de adversar.

Adevărul e că deja i se cam furaseră camerele după ce Raonic a abandonat și l-a lăsat pe Rune să treacă în liniște mai departe (bun antrenor Mouratoglou, felicitări!), iar Yastremska a decis să celebreze al doilea său meci cu Emma Răducanu cu al doilea forfait cu Emma Răducanu. Ocazie numai bună pentru Emma să arate tactica secretă pe care o pregătise pentru partida cu ucraineanca.

View this post on Instagram

A post shared by BNP Paribas Open (@bnpparibasopen)

Așa că pe fondul unui mediu în care toată lumea vorbea despre altceva, prin setul doi, când puținii soectatori își făceau deja planuri pentru traseul pe care își vor plimba câinii, Daniil a decis că nocturna care lumina terenul nu se ridică la înălțimea exigențelor lui.

The cause of the current delay.

Light up top is blinking and visible to Medvedev. #TennisParadise pic.twitter.com/OPPZpWTf2j

— Tennis Channel (@TennisChannel) March 10, 2024

S-a gândit rusul că nu ne era deja suficient de greu să vedem cum Carballes Baena învață fără să fi cerut asta bazele gimnasticii. Așa că le-a cerut organizatorilor să urce pe stâlp și să schimbe becurile care-i făceau cu ochiul. 

Douăsprezece minute mai târziu, cei doi au revenit pe teren. Ca să mai joace vreo 7, timp suficient pentru Medvedev ca să câștige meciul și să se plângă apoi că hard-ul de la Indian Wells e lent și un meci cu 18 game-uri durează aproape două ore. Ne întrebăm și noi de ce.