Prăjeală la Cornet

Era 5-4 pentru Cornet în primul set, Simona tocmai înfipsese un rebreak în aorta franțuzoaicei și urma să servească pentru a egala la 5. A fost momentul în care am făcut cunoștință frontal, nas în nas, simțindu-i respirația grea și fierbinte, cu o arătare care apare mai rar decât monstrul din Loch Ness: un game diform, unul dintre cele mai modeste din toată cariera Simonei. Format dintr-un forehand moale aruncat plouat în mijlocul terenului, apoi un smash trimis la o palmă-n aut, apoi o minge care a săpat leșinată la baza fileului și, în final, un punct care i-a dat setul adversarei.

Urma să aflăm cauza acelui game câteva minute mai târziu, când Simona s-a prăvălit vreme de câteva secunde bune pe rachetă, căutând aer în umbra tribunelor, după un schimb intens de mingi. O altă imagine rară în cariera ei, moment care ne-a teleportat în dimineața zilei de 19 ianuarie 2017, când Simona a alergat 6 maratoane împletită în jurul liniei de fund ca să ne-aducă vestea calificării în optimile aceluiași Australian Open. Și i-am spus să nu-și mai ia rochie roșie la tenis.

Dar ieșirea asta de om normal a Simonei ne face bine, să știți. Ne trezesc din transa seturilor câștigate consecutiv și a loviturilor care mușcă tușele și a sprinturilor interminabile care par alimentate nuclear. E un om fata asta, deși ține pe umeri de niște ani industria tenisului de la noi, pe orizontală și pe verticală. Doar nu credeți că ați fi citit vreo cronică pe aici dacă nu ne-mpingea ea cu racheta din culise pe scenă, obligându-ne să cântăm ce știm, cum știm, cât știm. „Ziceți, bă, la taragot, că-i păcat de voi să scrieți doar despre prezoane și alezaj”.

Se înghesuiseră 33 de grade în termometru la Melbourne. Vreme de sprijinit palmieri în pălărioare de paie, nu de înghițit kilometri într-o oală imensă încinsă de spectatori.

Alizé Cornet n-are pereții de acasă tapetați cu trofee de Slam, dar e o găină îndeajuns de trecută prin ogradă încât să simtă atât când trebuie să bage capul în coteț la venirea ploii, dar mai ales când să iasă la ciugulit. Și s-a pus pe ciocănit franțuzoaica: văzând că Simonei i-au programat ăștia de la Melbourne două meciuri în paralel – unul cu ea, celălalt cu toropeala, Cornet a trecut la lovituri mai degrabă sadice și inteligente decât puternice și spectaculoase. Și-a trecut jocul în modul perete și a lungit punctele cât mai mult posibil, iar din când în când a condimentat tigaia picantă cu câte-o scurtă pe care Simona o ajungea utilizând ultimii mililitri din rezervor. Așa s-a ajuns la 6-4, 3-1 pentru Cornet.

Acu’ trebuie spus că, în afara faptului că li s-au înnodat viețile în dimineața zilei de 24 ianuarie la Meblourne, Simona și Alizé mai au ceva în comun: au crescut la marginea de gârlă și sunt obișnuite cu verile în care umiditatea îți transformă încălțările în lanțuri de care stau agățate bile de 80 de kilograme. În timp ce Cornet a făcut ochi și năsuc cârn la Nisa, doamna Halep a semnat de primire la Constanța.

Însă diferența dintre cele două constă în presiunea dintre molari. Să vă explic: în Constanța, atunci când simți că nu mai poți, trebuie mai poți puțin, pentru că ești tu cu tine și cu proprii demoni fripți în iad și loviți de insolație în rai. În schimb, „nu mai pot”-ul vine ceva mai repede la Nisa, pentru că și problemele încep mai repede: nu s-au copt croissantele, s-a terminat dulceața de ceapă, e închis la castel, s-a scumpit iar Coco Mademoiselle.

Așa că, în ciuda privirii încețoșate pe care încerca să și-o repare clătinat, Simonei i-au rămas acitivi mușchii faciali care o fac să strângă din dinți și partea din creier care i-a poruncit să împingă meciul până când surorii Alizé îi va veni rândul la înhămat. Era doar o chestiune de timp. Așa că Simona a purces pe lungul drum al ieșirii din mină. Drum care s-a terminat 5 game-uri mai târziu, când a noastră a făcut 6-3 și a egalat la seturi într-un moment al meciului în care Cornet încerca să-și controleze picioarele transformate în spaghetti proaspăt fierte.

Urma setul decisiv. O oră suplimentară de înot prin ciorba de canguri.

În timp ce Tsitsipas și Fritz filmau prin vestiare pentru Netflix, Simona a continuat filmările pentru „Greu de ucis 6: The Heat” în compania actriței Cornet. Apropo, chiar a fost actriță, nu glumim aici cu lucruri sfinte: https://youtu.be/RZgKPBa0o8Q?t=120.

Deși cimentul de la Melbourne se transformase deja în tigaie în care se prăjea față-verso tenis a la plancha, Simona și Alizé au mers cap la cap până la 3-3, încecând să-și caute poziția în care cearșaful e răcoros. Reparate cu cu sârmă de o pauză de toaletă și de pungi cu viață în formă lichidă trimise de echipele de fizioterapeuți din tribune, fetele au continuat meciul ceva mai întremate. Cu îndeajuns de multă energie încât să ridice măcar un pumn ca dovadă a supraviețuirii după fiecare schimb monstruos de mingi. Și-au fost schimburi de genul ăsta să ne punem și-n congelator pentru următoarele sărbători: țaca-țaca infinită până la când s-a stors tot lichidul din portocală și-a rămas doar coaja.

În această pictură abstractă a tenisului contemporan, Alizé a făcut break, apoi s-a dus la 5-3 și a avut două mingi de meci pe serviciul Simonei. N-au fost astea, pentru că Simona a mai găsit niște gaz lampant pe fundul brichetei, dar a fost la următoarea minge de meci, cu care Cornet a tras fermoarul cortului și s-a pus să plângă-n prosop: 6-4 în decisiv.

Uneori, Simona e om.

Un om care a suplinit astăzi la muncă toată țara în ziua liberă a patriei.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE:

Iga Świątek – Sorana Cîrstea: 5-7, 6-3, 6-3

Numărul de ore în care frământăm telecomanda în mâini și ne purtăm cu scaunele ca la un test EuroNCAP pentru mobilier trebuie să fie constant la români indiferent de cantitatea de reprezentate de pe tablourile principale ale turneelor de Grand Slam. Așa s-a împărțit lucrurile în univers: nemții au primit-o pe Claudia Schiffer, spaniolii au primit primele rute de transport cu autocarul dinspre Europa de Est, iar noi am primit cantități clare timp în care să ne ocupăm viața cu un sport în care suntem reprezentați contrar tuturor legilor logicii.

În anii în care doar Simona căra găleata cu plumb către vârful copacului la a cărui bază noi dădeam cu securea, mai completau Miki, Moni, Irina și comentariul suferind al lui Mihai Mironică. Acum ne spălăm pe față cu Gabi și Jaq, Simo a trecut la tipologia de parcurs cu două viteze și Sorana își racordează grebla în fiecare ogor în care îi răsare Petra Kvitova. Cert e că suntem aici, treji și adormiți în același timp, iar Sorana nu-și mai exersează cântecul de lebădă, ci se transformă în lacul care, la o adică potrivită de astre, ar putea înghiți un tablou întreg.

Sorana a găsit ceva, undeva. Vremurile în care tortura orice vietate care purta la gât ecuson cu „Antrenor” s-au metamorfozat într-o epocă a putinței. S-a terminat meciul și Iga nu ar paria mai multe de două elastice de păr pe faptul că, dacă meciul s-ar relua, ar reuși să îi înțeleagă Soranei serviciul. Sau returul. Sau mare parte din cheile pe care Sorana le ține în trusă și cu care poate demonta orice componentă din jocul adversarei, cam la orice oră și indiferent de clasament, incidență Covid și ascendent în Jupiter.

Jocul Soranei s-a transformat într-un final în echivalentul unei companii listată la bursă care de la o zi la alta nu te îmbogățește, dar care la final de trimestru îți face cinste cu trei beri și avansul pentru un apartament de 32 mp lângă Cluj. Sau un Taycan, că e cam același lucru. Felul în care Sorana a cărat pe brațe primul set, cu break câștigat, păstrat, pierdut și imediat recuperat doar pentru a fi concretizat într-un 7-5 convingător e una dintre dovezile cu care, în fața instanței tenisului, Sorana își poate răscumpăra un statut pe care l-a avut tot timpul. Dar pe care în imensa noastră manifestare de rațiune i l-am pus pe un vârf de dulap, în așteptarea vremurilor în care nu neapărat îl va merita, dar măcar îl va putea gestiona la justul potențial.

Sorana nu a jucat niciodată altfel decât a jucat în 95% din meciul cu Iga și anterior cu Pavlyuchenkova și Kvitova. De aproape 15 ani, de pe vremea când un corporatist vizionar de la New Balance o privea inspirat și își propunea cu succes să nu existe vreodată un meci în care a noastră să fie îmbrăcată prost, Sorana e echivalentul unui tort constant gustos. Diferența dintre acum și atunci e că azi, alaltăieri și în ultimul an și ceva, tortul nu mai vine servit pe un pat de mine antipersonal și nici nu mai rade trei localități de fiecare dată când prinzi între dinți un pișcot din stratul al treilea.

Într-un final, Iga a câștigat, dar dacă merg oamenii turneului să îi spună că sferturile le joacă tot cu Sorana, fata cu Roland Garros la gât s-ar retrage înaintea meciului. Pentru că Sorana a arătat azi nu doar că a arătat capabilă să domine, dar ne-a dat în scris că modelul de joc e sustenabil pe termen lung. Și ce altceva dacă nu stabilitate, consecvență și perseverență prețuiește mai mult acest popor care niciodată nu a avut din nici unele?

Daniil Medvedev – Max Cressy: 6-2, 7-6(4), 6-7(4), 7-5

Patru seturi, trei momente în care am adormit și textul ăsta citit pe Autocritica, deși eu sunt la o familie distanță sau 6 prieteni în minus de a avea nevoie de o Dacia Jogger. Orice a fost mai interesant și mai util decât meciul dintre Medvedev și Cressy pentru că, boy!, flăcăii ăștia chiar știu să adoarmă națiuni întregi, indiferent de fus orar, limbă ori distanță față de țeava unui tanc rusesc.

Să începem cu Cressy și, dacă cineva știe cum am putea realiza asta, ar fi bine să și terminăm în această cronică odată pentru totdeauna cu el. Omul are 24 de ani și nu ați auzit de el pentru că până recent a stat prin școală. Adică o chestie imposibil de priceput pentru orice politician român. Cressy e totuși înfipt în top 100, undeva pe la poziția 70, chestie care a încetat să mai fie o performanță mai ales dacă ești american. Ăștia, după ce au evitat la mustață să fie distruși de toate filmulețele anti-pro-conspiraționiste făcute de culți români îndrăgostiți de filme despre Abecedar, au descoperit cum să își catapulteze tot felul de vlăjgani prin crema tenisului mondial: organizează câte un challenger în fiecare localitate ce are măcar un KFC, un magazin de arme și un republican extremist, ăștia mici le câștigă prin rotație, și ne mai auzim de pe tabloul principal de la turneele mari.

Exact așa a făcut Cressy în ultimii în ani, cu precizarea că în 2021 omul a jucat un total de 75 de meciuri oficiale. Adică a strâns puncte inclusiv de pe bonurile de motorină de la benzinărie și le-a cărat în clasamentul ATP. Asta ne-a adus în punctul în care un jucător care are tupeul de a performa pe bază de serviciu și urcat la fileu mi ți l-a hobănit pe Medvedev până l-a dus în punctul în care a lăsat joystick-ul din mână și a trecut la jocuri psihologice.

Evident, atât cât poate performa Medvedev la un capitol la care nu îl recomandă nimic. Faptul că Daniil a apelat la un moment dat la trash talk e una dintre cele mai hilare chestii din istoria strategie, în condițiile în care Medvedev a stat constant în umbră, la 4 metri în spatele liniei de fund. Deci cine să îi audă lui poveștile și frustrările legate de faptul că Max Cressy avea nevoie de 90 de glaciațiuni pentru a ridica mingea deasupra capului la serviciu? În fine, Medvedev a câștigat la finalul unui meci în care, din respect față de suferința jucătorilor și față de suferința pe care ei o provoacă plătitorilor de bilete, am dat centrala pe 27 de grade Celsius.

Kaia Kanepi- Aryna Sabalenka: 5-7, 6-2, 7-6

Cinste organizatorilor turneului pentru faptul că acesta a fost ultimul meci din sesiunea de seară, adică singurul moment al zilei în Australia în care, raportat la legislația altor țări civilizate, ar putea fi legal să pui oameni să alerge. Pare că a avea un loc bun, de Top 5, în clasamentul WTA mai ajută doar la asta: prinzi rezervare la mesele poziționate sub umbra care există cu mare greutate la Antipozi.

Dar pentru că Dumnezeu nu doarme timp de trei sesiuni de joc, Aryna a trudit iobăgește pe tarlaua albastră părăsită până la final de fanii australieni. Dincolo, Kaia e exact cum o știți. E ok și dacă o confundați cu Kaja Juvan sau dacă vi se pare că vă duce cu gândul la localitatea bistrițeană Caila. Cele trei au multe în comun și nu sunt materie obligatorie pentru examenul pe care îl dăm aici, la final de Grand Slam.

Pe bază de durere îndoită cu winnere, Kanepi a turnat smoală pe anvelopele Arynei, iar fata din Belarus s-a priponit zgomotos într-o înfrângere în trei seturi demnă de orice principal meci al zilei. Avem explicații, dar mai mult ca sigur nu interesează pe nimeni, acum că pe tabloul fetelor chiar ne uităm cu impresia că se intră pe încadrare directă, după modelul angajărilor din Poliția Română.

Stefanos Tsitsipas – Taylor Fritz: 4-6, 6-4, 4-6, 6-3, 6-4

Toate meciurile lui Tsitsipas sfârșesc prin a fi despre pasiune, dăruire, inimă, adrenalină, determinare ori dedicare. Dar, așa cum spunea Nicu Ceaușescu în serile când Elena insista să se uite la reluarea ediție 16 din Cântarea României, „Măi nene, dar niște tenis avem și noi?”.

Stefano pur și simplu insistă să adauge la montaj cadre de telenovelă ca să marcheze faptul că toate meciurile lui sunt la două plete distanță de a fi pierdute. Ăsta, ne-a spus el după meci, a fost un meci ca o meditație și „It is what it is”. Adică felicitări pentru faptul că spiritul de analist al lui Ilie Dumitrescu nu lipsește din Top 5-ul ATP. E frumoasă filozofia, dar poate fix asta nu ține de foame când se intră în săptămâna a doua sau în setul cinci cu vreunul care nu a trecut cu sentimentalismul de Call of Duty sau de graficele cu așezarea sticlelor în funcție de alinierea planetelor.