Ambițul Reginei

Dacă te uiți unde trebuie pe site-ul tău preferat cu cronici aproximativ sportive, vei citi o chestie care pentru noi este regulamentul de ordine interioară, e sursa de energie a tuturor cuvintelor pe care le citești în cronici când vine vorba de sport.

Sportul rămâne un joc. O joacă. De aici plecăm mereu. Asta zburdă-n creier când ne așezăm în blocstart și desfacem degetele pe tartan în fața liniei de start. Cuvinte adânci, frumoase, care caracterizează un stil editorial și, în final, o stare de spirit.

Cuvinte adânci, frumoase, pe care le iei și le arunci în primul coș de gunoi când Serena și Simona intră pe teren prin tunelul ăla lung și întunecat, luminat ca un culoar de club obscur din Mizil.

Cronicile de la Australian Open îți sunt oferite de:

Serena Williams – Simona Halep: 6-3, 6-3

Îți propui să vezi meciul relaxat – doar nu-i ca și cum ai câștiga sau ai pierde tu ceva acolo, în final, iar până când fetele ies din tunelul ăla ești cu inima-n gât și globulele ți se-nghesuie pe aortă ca la promoțiile cu tigăi.

Pe dracu’. E o joacă, dar o genă conservatoare diluată la numărătoare prin ADN-ul nostru nu a adormit încă. Probabil că funcționează pe fusul orar al Pleistocenului: când pui un fileu între tine și adversar, la dracu’ cu joaca. E război. Ești tu versus prădătorii cu canini până la buric.

E clar: nu-i loc de liniște vreodată atunci când camerele se intersectează cu privirea Serenei Williams. Mereu cu ochii ușor încruntați, de parcă se uită-n soare să-i caute carnea. Mereu cu barba ridicată, cu o postură care transpiră încredere și doza de aroganță care se adună natural în colțurile dreptunghiului când bifezi 23 de Slam-uri câștigate. Când apare Serena, crește tensiunea până și-n amibă. E ca o turbină care pe o parte extrage relaxarea din încăpere, iar pe partea cealaltă elimină zbucium presurizat.

Personal, am o relație specială cu Serena. Pentru că potențiala carieră a sportivului ratat din mine își menține șanse matematice de existență atât timp cât femeia asta izbește vesel în mingi de parcă strânge-n palmă un bolard, nu o rachetă de tenis. Suntem aproape de aceeași vârstă, ba chiar ea e un pic mai avansată pe nivel, iar asta înseamnă, pentru mine, speranță. E speranță de om mic, dosit într-o parte de lume de care nu-i pasă nimănui și care-și înnoadă fundul pe un scaun de birou zile întregi încercând să facă lucrurile să funcționeze. Oricât de aiurea ar suna, Serena e în grupul ăla de supraoameni care mă fac să înțeleg că încă nu am ajuns la vârsta în care singurii senzori pe care-i mai am sunt cei ai constatării. Încă pot să fiu factor de decizie când vine vorba de puncte jucate-n viață. Nu mai prind transferul ăla la Real Madrid, mi-e din ce în ce mai clar. Dar aștept încă telefonul de la Voluntari. Sepsi? Chindia? Mirel Rădoi?

Pentru Simona, Serena s-a transformat în timp. Din colosul intangibil și cumplit de care se speria vizibil la primul răcnet de forehand, Serena a devenit un rival de epocă odată cu trecerea timpului. Plicul a fost ștanțat la finala de Wimbledon, nu mai insistăm. Dar ăla a fost momentul în care Simona a aliberat toți demonii concentrați într-o milimetru cub de carne, acolo unde-și ține toate rufele care rămân de spalat. Maria, Leana, Aryna și Iga au făcut toate cunoștință cu zidul sonor care te descărnează când Simona-i în transă.

Poate că era bine să mai rămână unul-doi demoni. De sămânță. Ca la maia.

Există momente în viață când nu joci cu rivali, ci cu simboluri. Când leoaica mârâie, când picioarele-ți tremură, când lovitura altădată câștigătoare se mai întoarce o dată, pentru că Serena pare că a folosit pandemia ca să cioplească în propriile cazne. Când Serena în forma ei de agregare originală mai ridică o dată brațul, deși în mintea noastră era plecată în lume.

Când zâmbește, Serena zâmbește ironic. “Uită-te și tu ce lovitură de grădiniță am greșit aici”, pare să spună spre tribună, acolo unde armata de familie e condusă, ca de obicei, de fratele Mouratoglou, un tip care nu-și face un scop din a fi antipatic, dar îi iese involuntar perfect.

Serena are 39 de ani, dar în ritmul ăsta îmi poate ține speranțele-n viață mult și bine de acum înainte. Poate că voi juca, totuși, măcar 5 minute pentru Real Madrid. Mai ales că-n sezonul ăsta chiar am loc în echipă.

Știi, uneori nu joci tenis cu un adversar, ci se nimerește să ajungi față-n față cu jumătate din istoria modernă a tenisului. Uneori treci pe lângă muzeu fluierând, alteori intri în galerie și te trezești cu gura descleștată în fața vitrinei care te buimăcește.

Ca-n viață.

Novak Djokovic – Alexander Zverev: 6-7, 6-2, 6-4, 7-6

Acum, că nu mai există arbitri pe teren, practic toate-s aranjate așa încât Nole să câștige turneul.

Dar meciul a meritat efortul de a pierde schimbul 1 la locul de muncă. Oricum tocmai pierduse Simo și, hai să fim serioși, țara asta abia mișcă ceva în zilele în care Simo câștigă. Există printre oamenii de aici ideea că eu nu l-aș suporta pe Djokovic și că evit constant să iau la cunoștință meciurile în care joacă. Dacă aș fi știut să fac asta suficient de bine și aș fi fost capabil să ignor pe perioade de timp atât de lungi ceva ce evident, m-ați fi văzut astăzi secretar de stat. Dar, totuși, nu e cazul. Ideea e că Nole mă face să completez formulare de debranșare de la energie electrică doar atunci când se poartă de parcă ar ști și altceva decât tenis. Când, în schimb, își vede de activitățile de polișare mecanizată a tușelor, pot fi de acord că merită atenția mea. Bine, ajută mult și dacă în ziua respectivă nu mai există pur și simplu niciun alt meci.

Trebuie totuși să-i chem la tablă și apoi să îi las în frig pe acoperișul clădirii pe ăia care susțin teza inegalităților financiare la premiile băieților și a fetelor cu faptul că meciurile băieților sunt mai și mai lungi, dar și mai bune. Logica asta nu funcționează nici măcar atunci când îți iei cafea de la aparat, dar dacă „mai bun” ignoră predictibilitatea, atunci argumentul se zbate stea în picioare mai tare decât Tamaș la a șaptea sticlă. Nu știu dacă era fatalism românesc folosit pentru că mi-a rămas neatins la meciul Simonei, dar setul 1 câștigat de Sascha mi-a dat certitudinea că flăcăul mai prinde măcar trei ore din programul amanetului de la Piața Obor.

Nole a jucat mai rapid azi. În parte pentru că asta i-a fost strategia, dar mai ales pentru că povestea cu accidentarea trebuie susținută de niște aparențe.

În tenis se întâmplă să nu conteze dacă adversarul tău câștigă 3 mingi consecutive. Nu contează nici în cât timp o face. Poate dura 2 minute sau poate dura 20, pentru că tu ai același lucru de făcut: să câștigi alte 4 puncte. Zona de expertiză în care Nole își poate da doctoratul e la programarea punctelor pierdute. Evident că nu vrei, că nu ești Luțu scăpat la un amical din China de pe un teren încadrat de patru case de pariuri, dar știi că se va întâmpla. În materie de cifre, tenisul nu permite perfecțiunea pe care ți-o lasă ca posibilitate fotbalul sau vreun altfel de activitate competitivă la care ne pricepem. Alba-neagra, par exemple.

Eh, și dacă înțelegi că nici nu poți, dar mai ales nici nu trebuie să cauți să îți umpli ranița rapid și la început, înseamnă că pricepi ideea de dozare a efortului. Și mai înseamnă că te cheamă Djokovic. Jocul lui Nole are puține momente de defilare maiestuoasă pe distanțe lungi. Nole nu te lasă să stai jos. Nole e șeful ăla enervant care ori ai treabă, ori nu ai, el vrea să te vadă mișcând bidineaua în mână.

Poate și de asta nu am prea crezut în primul set luat de Zverev, care poate fi oricând uns câștigătorul moral al meciului, doar că asta ar urma să conteze numai dacă tenisul devine o activitate cu mize pur filozofice. Pentru că, altfel, Nole a câștigat puncte exact în momentele în care asta era crucial pentru derularea casetei cu meciul. Au durat multe game-urile pe serviciul sârbului? Dar ce nu durează mult la el? Omul bate mingea de parcă ciuful verde și pufos îi încasează impozitele. În plus, Nole n-a priceput nici astăzi legătura dintre pandemii, oameni și turnee cu tribunele pline. Atât durează la el lucrurile.

la 3-1 pentru Zverev în setul al patrulea mi-am spus că dacă Sascha nu îl bate, nu voi mai ține cu el nici dacă va ajunge să joace cu Diavolul pentru sufletele noastre. La o adică, ofertă individului cu coarne oricum ar include mai multă căldură decât îmi dă Primăria Capitalei, iar cu atitudinea asta pozitivă uber alles pot trăi liniștit alături de alegerile mele. Imediat după ce i-a luat break-ul care a făcut ca scorul să fie 3-2 pentru Zverev, l-am văzut pe Nole așezându-se pe băncuță și trăgând de picior. Probabil dureri de la accidentare, dar cel mai probabil s-a pus din greșeală pe iconița cu Baba Vanga pe care și-o ține în buzunarul de la spate, lângă crucea despre care Nole și prietenii lui cred că a fost adusă de Neil Armostrong de pe Lună.

Am avut apoi un schimb de 28 de lovituri și încă o minge de break. N-a contat. N-a contat pentru că imediat după asta a scos Nole ciolanul de sub sarmalele aburinde și a servit la 30 de grade Celsius un winner backhand defensiv când scorul era 6-5 pentru Zverev, ceasul se apropia de ora 16, iar meciul se apropia de un set decisiv care nu a mai venit. Pentru că Nole o fi având dureri, dar la orice consult medical al lui rezultă că durerea unui meci pierdut e mai mare decât o durere la mușchii ce oricum îi sunt mai flexibili decât gelatina din piftie. Și tocmai de aceea am văzut cel mai puternic serviciu avut de Nole în meci când scorul în tiebreak era 5-5. Iar apoi am văzut un as, pentru că în continuarea unui 2020 nebun putea urma doar un 2021 în care Nole termină un meci de patru seturi cu mai mulți ași decât Alexander Zverev.

Aslan Karatsev – Grigor Dimitrov: 2-6, 6-4, 6-1, 6-2

Toată ziua asta a fost una a reconcilierilor pentru mine. M-am împăcat cu faptul că Meșter pur și simplu își permite să pună jucătoarele să joace după cronica scrisă de el și de aceea are text postat pe Facebook la două minute după încheierea meciului. Am scris două pagini de Word despre un meci jucat de Djokovic și în niciun paragraf nu am încercat să îi explic de ce cheia supremației lui stă într-o eventuală inițiativă de eliminare a copiilor de mingi, așa încât jucătorii să se plimbe după ele și să și le culeagă. Dar puțini știu (pentru că puțini erați treji) că astăzi mi-am reamintit și de ce îmi place Grigor Dimitrov.

Ca să nu vorbim mult despre nimic, meciul ăsta a fost unul de două seturi. Ca idee, primul set e peste orice set a jucat Gregoar din 2017 și până azi.

Pentru Karatsev, toate statisticile sunt simple. Începând de astăzi și cel târziu până joi, rusul e primul prin multe categorii. Setul al doilea a fost cel mai bun jucat de Aslan într-o zi de marți la un Grand Slam, cu atât mai mult cu cât Aslan era genul de jucător care până acum prindea primele zile de turneu sătul deja de discuțiile de acasă cu unchiul Boris și vecina Borna care face căldură în casă cu artificii rămase de la Revelion.

Dimitrov a început meciul cu mult slice în lovituri și efecte pe care doar natura le mai poate produce din când în când, prin Aurora Boreală. Omul e un munte de talent pe sub care însă au trecut prea multe ape cu prea multe iahturi pe care se dădeau petreceri. Totuși, asta nu a contat în primă fază, pentru că game-urile lui Dimi țineau în medie 2 minute și se terminau cu bulgarul mustăcind matur cu pumnul strâns, în timp ce Aslan, la fiecare pauză, încerca să își conecteze la plămâni furtunul cu aer de lângă bancă.

Iar apoi, a revenit sfârșitul. După un game care a durat 14 minute, Karatsev a făcut 1-1 la seturi și pașii rusului către Cosmosul din Australian Open păreau să găsească tot mai multe și mai solide trepte spațiale. Câteva dintre ele erau oasele lui Dimitrov, care a reușit la un moment dat inclusiv performanța de a pierde un game în care a avut două mingi de break. L-am văzut mereu capabil pe Dimitrov să fie mai mare decât l-a lăsat biologia.

Pe finalul setului 3, Dimitrov era deja accidentat la spate, iar meciul devenise deja o oportunitate totuși tristă de a o admira pe Mariana Veljovic. Era un concurs de Miss cu o singură participantă, desfășurat pe frontul de vest al unei bătălii între armatele Rusiei și o brigadă de samsari auto, vânzători part time de locuri de cazare la Nisipurile de Aur. Grigor s-a dus degeaba la vestiare să-și îndrepte spatele descentrat și s-a întors în arenă când din boxe se auzea „I got the moves like Jagger” a lui Maroon 5. Cam atât de ironice-s viața și cariera lui Dimitrov. Mai mergea o Alanis Morissette și aveam tot lineup-ul în picioare.

Naomi Osaka – Su-Wei Hsieh: 6-2, 6-2

Ăsta a fost un alt meci cu premiere: niciodată în era Open nu au mai jucat într-un meci din sferturi de finală două jucătoare cu origini asiatice. Asta e mai mult pentru statistică, pentru că, altfel, premiera a fost amânată: Hsieh a plecat așa cum a venit, iar ruperea de nori care a însoțit-o pe Osaka a rezolvat încă din primele game-uri toate posibilele pretenții pe care Hsieh le-ar fi putut avea.

Dacă îi vine cuiva să creadă, Osaka a pierdut primul punct pe propriul serviciu undeva pe la începutul setului 2. Ăsta e echivalentul unui meci pierdut la diferență de 7 goluri, ca să priceapă și fanii Barcelonei ce s-a întâmplat în partida asta. În esență, singurul eșec înregistrat astăzi de Osaka a fost chiar la final, când a încercat să deseneze un urs pe cameră și i-a ieșit un velociraptor cu urechi din blindaj de tanc, urmat de groaza lui Naomi atunci când a înțeles că e posibil să fi înspăimântat toți copiii care așteptau de la ea un desen drăguț sau măcar un voucher de reducere la Nike.

O oră în care Naomi le-a reamintit tuturor că a câștigat acum doi ani la Australian Open și că asta nu doar că nu dispare din cuprinsul cărții de oaspeți, dar chiar ar mai putea ocupa o filă și anul ăsta.

Susține cronicile pe Patreon.

Aceste texte îți sunt oferite de: