Auzisem recent o știre care spunea că anumite porțiuni din litoralul românesc sunt infestate cu materie fecală, dar problema a dispărut de pe agendă brusc, câteva zile mai târziu. Îmi imaginez că necazul a fost curățat și că meritul îi aparține lui Seb Korda, pentru că altfel e greu să explicăm traseul pe care americanul îl are până acum la Montreal.
În Canada, până azi, Korda a intrat într-un prim meci pe tabloul principal care s-a terminat în 14 minute cu abandonul lui Pospisil, s-a plimbat prin ploaie până l-a înecat după vreo 100 de minute pe compatriotul Fritz, a primit zi liberă după retragerea lui Ruud, iar acum mănâncă sarmalele pe care Zverev și le-a pregătit de unul singur pentru a-și organiza propriul prohod.
Nu e tocmai ce reușise Auger-Aliassime la Madrid, unde din turul trei și până în finală jucase 3 ore răsfirate de-a lungul a patru meciuri și trei abandonuri, dar prea ne dau oamenii ăștia speranța că, având nițel vânt bun în pânze, ne-am urni și noi către canapele spre vreo 80 de puncte ATP.
Revenind însă la Montreal, Zverev a fost în meciul ăsta ca un poet furat de vraja peisajelor copilăriei, unde „peisajele copilăriei” pentru Sasha sunt vremurile în care tenisul i se topea în mâini și se mânjea pe tricou cu toate zoaiele talentului său curs în soare pe adidași.
Foto: Minas Panagiotakis/Getty Images
Korda a avut ce-i drept uriașul merit de a-i ține lumina lui Zverev, întocmai ca unui meșter care are nevoie de cele mai bune condiții pentru a transforma o banală zugrăveală într-un dezastru demne de o mini-serie pe Netflix.
Odihnit după atâtea pauze câte i-au fost oferite în turneul ăsta, Korda a fost medicul ce nu mai pleacă de la capul pacientului comatos până când delirul acestuia se traduce printr-un acord de cedare a tuturor drepturilor asupra averii și pământurilor din Costa Brava.
Ce e cu adevărat magic în opera lui Zverev e că a avut două părți întrerupte perfect de un set doi dominat cu puterea pe care doar un naiv stăpân de pisică o poate manifesta atunci când îi dă felinei plic și se crede la capătul de sus al lanțului de comandă.
Accidentul aparent stupid din setul 1, când Zverev părea că a pierdut la tie-break dintr-o neatenție regretabilă, s-a transformat în decisiv într-o revenire la origini pentru neamț: serviciu care merge dinspre ideea de a fi deșălat către certitudinea că poate pune în pericol oameni și destine, o desfășurare de forțe primejdioasă inclusiv pentru sport și care ne amintește că varianta calmă și concentrată a lui Zverev provine din ceva ce ar impacienta orice educatoare de grădiniță și că Sasha nu a fost întotdeauna băiatul care între game-uri dominante își controlează glicemia, ci mai degrabă statusul înfățișărilor de la tribunal. Ca să rezumăm mai simplu: un meci cât un reality check.
Foto: Minas Panagiotakis/Getty Images
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la Toronto ATP și Montreal WTA îți sunt oferite de 2Performant.
Amanda Anisimova – Emma Navarro: 6-3, 2-6, 6-2;
E o bucurie să o vezi pe Amanda Anisimova jucând cu pedala de accelerație trecută prin podea și înfiptă cu vârful în asfaltul pe care rulează deoarece, în astfel de meciuri, e dovada vie a faptului că tenisul poate fi un sport al telechineziei. Tenisul ei îți arată că mingea merge prin teren nu doar dacă e izbită-n creștet cu racheta, ci și dacă e privită și purtată de sinapse până la limitele trasate nu pe teren, ci de creierul jucătorului.
Treaba e cu atât mai impresionantă când suportul fizic al minții vine cu defectele lui. În ultimii doi ani, Anisimova fie nu a jucat, fie s-a aflat în faza de reacomodare cu viața-n tenis. Un fel de reintegrare în societate, un proces care vine la pachet cu reintrarea în lumea zburătoare a sportului și reconectarea corpului la milioanele de sârbe sportive pe care un jucător de tenis le face zilnic la antrenamente, în sala de forță sau pe teren.
Iar imaginea – oricât de idilică pare pentru noi ce legați pe sfoară între casă, serviciu și frigider, arată de cele mai multe ori ca un decupaj dintr-un tablou pictat de un entuziast țărănist ce ne arată consecințele unei săptămâni de prășit asupra fizicului uman. Adică bătături ce-ți lasă impresia hâdă a faptului că picioarele supra-muncite ale omului pot duce cantitatea de lichid pe care altfel o găsești în cocoașa unei cămile adulte.
După un set în care a întins-o pe vecina de scară Emma pe toate diagonalele și diagonalele diagonalelor terenului, Amanda a început să se clatine pe sfoara subțire pe care, de obicei, se deplasează jucătoarele revenite în circuit după pauze cu motivații dintre cele mai diverse. Pe acest fond, Emma s-a cățărat la 4-2 în setul secund și avea un parțial de 15-3 în cursa ei pentru revenirea în meci.
Liniștită și parcă permanent rămasă în băncile sălilor de colegiu care i-au asigurat geneza în tenis, Emma a profitat prea puțin de topirea picioarelor adversarei și a poftit-o înapoi în joc cu un îmbietor platou de duble greșeli special dezghețate pentru când îi e mai mare pofta meseanului lihnit: la mijloc de decisiv, patru cadouri mândru împachetate cu pomană livrată cu forța.
Iar Anisimova, acum cu mintea liniștită după pauza din 2023 și corpul ceva mai pregătit pentru a trânti în stânga și dreapta scaunele de pe ringul de dans, a arătat imediat că e o jucătoare care dacă mai primește, mai și cere. A injectat adrenalină în țevile de pe care tot mai multă rugină se scutură în acest turneu și a început să pășească spre înainte, cu lancea țintind spre jugulara adversarei. Strigăte războinice, tușe atinse cu religiozitate și un tenis sincronizat perfect cu respirațiile și mișcările tectonice. Adică ceva natural, căzut din cer mai firesc decât ploaia, chit că victoria Amandei a însemnat că în finala de la Toronto ajunge în premieră o jucătoare aflată în afara zonei Top 100.
Dar asta se schimbă, pentru că fata căreia îi e tot scris de ceva ani să fie următoarea salvare a tenisului american revine de îndată între primele 50. Până atunci însă, mileul i se așează dinainte, dimpreună cu primul trofeu din categoria celor ce au destulă faimă cât să prindă lumea viselor jucătoarelor profesioniste.
Foto: Vaughn Ridley/Getty Images
Alexei Popyrin – Hubert Hurkacz: 3-6, 7-6, 7-5
Ceea ce deseori ne complică relația cu tenisul e faptul că sportul ăsta e (și) un joc al perspectivelor și pentru a exemplifica vom lucra pe meciul dintre Popyrin și Hurkacz. Dacă ești optimistul echipei lui Popyrin, vei spune cu mândrie că angajatorul tău a avut 21 de mingi de break. Dacă ești dintre cei care vor să-l trezească, îi vei sublinia faptul că pe 18 dintre ele le-a transformat în pulbere la contactul cu oxigenul și oportunitatea.
Filozofia asta e valabilă și în cazul lui Hurkacz, care probabil ar putea fi mândru de faptul că, pentru a fi scos din turneu, e nevoie de un total de 22 de oportunități de a-i frânge serviciul. Ideea în sine ar putea fi o foarte bună definiție a unui serviciu foarte bun, la fel cum poate fi imaginea perfectă pentru o construcție tehnică ce stă să cadă de la prima lovitură, dar se tot reazemă agonizat și iluzoriu în alte elemente ce-i maschează destinul inevitabil.
Oricum ar fi, Popyrin a câștigat după 3 ore de joc în care a alergat după Hurkacz luptând când cu adversarul, când cu propriile-i desincronizări între voință și putință. În cazul lui Popyrin, semifinala programată la doar câteva ore de faza sferturilor e o zonă cu aer rarefiat spre inexistent și o experiență cu care, altfel, nu a avut contact și probabil nici nu spera să se întâlnească în contextul în care 2024 i-a adus un număr frapant de opt ieșiri din primul tur la competiții pe la care a prins tabloul principal.
Foto: Minas Panagiotakis/Getty Images
Andrey Rublev – Matteo Arnaldi: 6-4, 6-2;
În mod cert, mi-ar fi mai simplu să îi explic copilului (pe care nu îl am) de ce doi bărbați se țin de mână pe stradă, principiile de arbitraj din gimnastica artistică sau alte grozăvii ale lumii moderne, dar mi-ar fi teamă să îmi pună una dintre întrebările fără răspuns ale acestor zile:
-Tati, ce se întâmplă cu programul de joc de la turneul masculin de tenis Masters 1000 din Montreal?
Varianta simplă e că rămășițele unei furtuni și-au lăsat sămânța în fiecare zi de competiție, dar parcă-i prea mult până și pentru tenis, unde suntem în mod tradițional obișnuiți să ne uităm la nori păstrând reacțiile tradiționale ale bunicilor aflați în vârful clăii de fân, atunci când vedea că de pe deal se apropie nori ce-anunță grindină.
În fine, a plouat, iar partida lui Rublev a tras din nou paiul scurt când rusul avea deja un set câștigat. Dar multiplele pauze par să fi avut de-a lungul săptămânii un efect benefic asupra lui Rublev, care oprit constant din meciuri măcar o dată, nu a avut timp să se și enerveze cu greutate, semn că întoarcerea la natură – fie ea și forțată și într-un context anapoda – prinde bine.
Foto: Minas Panagiotakis/Getty Images
Pentru Arnaldi a fost prima lui semifinală la nivelul ăsta, în timp ce Rublev muncea de zor ca să devină primul jucător din circuit care în 2024 ajunge în mai mult de o finală ATP Masters 1000, o statistică amuzantă azi, după ani întregi în care prin astfel de faze de la astfel de turnee vedeam obsesiv aceleași fețe, de parcă trăiam în termeni de tenis o continuă plimbare pe lângă birtul satului la orele dimineții.
Cu tot cu setul de ploaie care a durat aproape două ore, meciul abia s-a întins pentru a atinge durata unei partida cinstite de trei ore. Arnaldi a intrat ca un camion cu pană la un concurs de drift, iar marea sarcină a lui Rublev a fost ca, mai degrabă, să reziste tentației de a se enerva din cauza vântului care îi muta constant ustensilele de calcul geometric de pe foaie.
Chiar și-așa, primul set a reușit să fie o victorie simplă și la obiect a jucătorului care pur și simplu a greșit mai puțin, iar după pauza meteo, Rublev a continuat să vâslească lin și sigur prin jocul oricum suficient de sacadat al adversarului.
Cu mai multe dintre cele bune și cantități suficient de reduse dintre cele rele, Rublev a avut nevoie tot meciul de doar trei șanse de break pentru a converti cu precizie tot atâtea salturi peste ax în meci și a-și face culcuș singur în partida pentru trofeu ce va avea loc fix atunci când ploaia va considera că suntem pregătiți să vedem finalul turneului din Montreal.
Foto: Minas Panagiotakis/Getty Images
Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.
