A trebuit să vină și ziua de ieri. După ce timp de un an și jumătate am livrat cronici zi de zi cu religiozitatea cu care pică netul fix când ai treabă, iată că ieri am făcut o pauză forțată de împrejurări. Unde “împrejurări” înseamnă mai degrabă ploaie la Paris.
Pentru că, dragii moșului, după jde ani de organizat Slam-uri și după ce au umflat premiile pentru jucători până la 43 de milioane de dolari, bani care se regăsesc integral în prețurile biletelor, francezii au fost răpuși de ploaie. Până și Arena Națională de la București are acoperiș, băi fraților. E adevărat că aici se cam termină lucrurile pe care le avem în plus față de Paris, dar măcar ne putem lăuda că, la o adică, am putea organiza și noi un demonstrativ, o zi onomastică, o lansare de candidatură fără să-i plouă pe invitați. Unde nu pui și faptul că avem și nocturnă, o altă descoperire tehnologică de ultimă oră de care francezii au auzit doar la fotbal.
Embed from Getty Images
Ieri, în ziua de pauză cauzată de ploaie, am analizat în grupul nostru restrâns de cronicari modurile în care-i putem ajuta pe oamenii ăia să treacă peste vremurile grele în care s-au băgat. Am venit cu ideea să trimitem o echipă lipoveni specialiști în acoperișuri din stuf care ar putea acoperi noul Chatrier în 24 de ore, cât să nu mai avem emoții că vedem finalele când o vrea Sfântul Stratocumulus. Adică știți cum e: înțelegem cumva că ăștia programează câte două meciuri importante în paralel, dar chiar să ajungem să vedem finalele de la Roland Garros în același timp cu cele de la Wimbledon nu s-a mai pomenit. Ba mai mult, un acoperiș de stuf s-ar încadra în planurile de scădere a amprentei de CO2 pe care turneul îl are asupra Parisului și ar definitiva implicarea românească în cele mai bune lucruri pe care le oferă capitala Franței: oțelul de la Reșița în Turnul Eiffel, Atelierele Brâncuși la Pompidou și pozele cu Simona cu trofeul Suzanne Lenglen în brațe. Aș adăuga aici și fabulosul picior de porc de la Au Pied du Cochon. Ăsta e atât de bun, încât sunt sigur că la mijloc e mâna magică a unui grataragiu pescuit noaptea cu un 2CV de pe Dealul Negru.
Embed from Getty Images
Acestea fiind spuse, nu termin subiectul fără a le mulțumi, totuși, francezilor pentru că sunt ultimul Slam fără acoperiș: ieri am avut ocazia unică pe parcursul unui Grand Slam de a-mi vedea copilul la față, ba chiar am avut timp să mă joc de-a v-ați ascunselea cu el vreo 30 de minute seara, când au anunțat ăia că meciurile se reportează pe azi. A crescut puștiul, ptiu, să nu-l deochi.
Dar știam deja că francezii se pricep la stabilirea unor relații interpesonale de top, așa cum am văzut în istoria acestei națiuni. Nu se va mai întâmpla asta de la anul, pentru că Chatrier va avea în sfârșit acoperiș. Dacă-i pun și becuri, Roland-Garros va putea să pășească în sfârșit țanțoș în secolul 20.
În final, însă, a trebuit să vină și ziua de azi. Of.
Aceste cronici îți sunt oferite de:
Simona Halep – Amanda Anisimova: 2-6, 4-6
Dacă Nike ar fi fost companie de evidență a populației, lumea ar fi fost mult mai simplă: jumătate dintre bărbații de pe planetă ar fi avut numele de familie Jordan, jumătate dintre femeile de pe planetă ar fi avut prenumele Serena, iar restul să se ducă naibii, că oricum poartă alte haine. Nike, frații noștri care au salvat-o pe Simona acum un an și jumătate din bretelele rochițelor chinezești, au rămas brusc fără inspirație și le-au trimis tuturor fetelor de pe la Roland Garros același model de echipament. E atât de greu să le deosebești, că ajungi la vorba lui Crăciun: doamnelor și domnilor, dacă dețineți un televizor alb-negru, Simona Halep e fata care a pierdut meciul.
Embed from Getty Images
În fine, imaginația flască a celor de la Nike continuă doar până dăm de Osaka sau de Serena sau de Sharapova, care știm că se prezintă mereu îmbrăcate sur mesure, diferit de restul pălmașilor. Chiar și așa, dacă mă întrebați pe mine, mai c-aș fi preferat ca Federer să joace și el în același echipament negru cu albinuțe albe în loc să arunce pe el cârpele alea incerte pe care le-a comandat de la Uniqlo.
Iar acum, tenis.
După ce a stat pe teren vreo oră și jumătate în total în ultimele două meciuri, aruncându-le urgent peste bord pe fetele care s-au trezit brusc cu ochi de căprioară în calea puștii, Simona a jucat astăzi cu Amanda Anisimova. Dar, în mulțimea de miliarde de Whateverove cu părinți care au măncat măcar un parizer în Rusia și s-au mutat în țări cu apă caldă, zidind apoi copile care au intrat și au ieșit din Top 100 mondial în ultimii 5 ani, cred că cel mai ușor ar fi să-i găsim un alt nume Anisimovei, ca să-l reținem mai ușor. Nu că după bătaia de azi nu-l vom ține minte pe viață. Dar, totuși, haideți să-i dăm un nume mai familiar, pe care nu-l putem încurca cu altceva. Să-i zicem, de exemplu, Maria.
Embed from Getty Images
Nu de alta, dar fata joacă, arată și se mișcă fix cum o făcea Maria acum niște zeci de ani, când rusoaica începea să rupă elasticele prin postere. E adevărat că Măriuca avea deja un Slam și vreo trei turnee câștigate la 17 ani, cât are Anisimova. Dar avantajul Amandei e că are 17 ani până-n 31 august, iar finala de la Roland-Garros se joacă până atunci. Așa că n-au intrat încă zilele în folia de algocalmin.
Treaba cu Anisimova e că n-a venit la meciul ăsta ca iepurii ținuți de urechi, ca restul adversarelor Simonei, ci cu un CV destul de încărcat care începe cu fanfară: niciun set pierdut la ediția asta de Roland-Garros. Dacă nu sunteți la curent cu informațiile din sport, pentru că buletinele dedicate ale știrilor de la noi se ocupă de obicei cu altele, vă anunțăm cu tristețe că astea-s performanțe de Rafa Nadal, nu de o americancă de 17 ani cu nume de prăjitură. Mai mult, dacă ale noastre de-abia înțeleg cum e să stai la hoteluri pe la 17 ani, asta mică le-a înșirat deja până acum pe Petra Kvitova și pe Sabalenka pe la diferite turnee, câștigând în aprilie WTA-ul de la Bogota, deși nu avea nicio victorie pe zgură în toată cariera la seniori. Deci, dacă v-ați grăbit s-o trimiteți pe mini-Maria la culcare înainte ca ea să vrea asta, fiți siguri că ați greșit strategia.
Embed from Getty Images
Dar cea mai mare calitate a Anisimovei este faptul că picioarele nu i se transformă în macaroane fierte atunci când calcă pe Chatrier într-un meci cu Simona Halep. Dacă colega de generație Swiatek părea că joacă la 6000 de metri și căuta aerul cu gâtul cât girafa în meciul anterior, Amanda a intrat pe teren de parcă tocmai îi cumpărase taică-su stadionul. Cu 40 de tone de încredere în lovituri, cu o groază de tupeu și cu elanul Serenei Williams, minus cârcalacii de vodevil de epocă recentă.
Simona a fost prima care a simțit unda de șoc. Nu știm la ce se aștepta a noastră de la adversara de astăzi, dar în mod sigur nu se aștepta ca după nici 30 de minute să adune aia mică 6-2 după un set în care Halep n-a apucat să-și pună-n aplicare stilul țacapachist cu vârfuri de cuțit între coaste. Asta pentru că, în momentul în care simțea că poate să basculeze câte o ștangă sănătoasă, Anisimova vărsa cu ură mingea prin extremitățile necartografiate ale terenului, Simona urmărind cu atenție și îngrijorare cum game-urile se desfac în direcția coleguței.
Embed from Getty Images
Așa am ajuns ca recordul în derulare al Simonei – 16 break-uri consecutive fără să fie întreruptă de adversare până la începutul acestui meci – să devină brusc o cifră uitată pe o pagină de wikipedia. Loviturile Simonei au rezistat zidului amandean până la 2-2, moment în care Anisimova a luat un break și s-a dus săgeată spre 6-2, cu Halep agățată în hățișurile psihologice pe care ți le aruncă în față 10 erori neforțate și doar 6 lovituri câștigătoare.
Era clar pentru toată lumea că a noastră era nevoită să scotocească prin geanta de manevre de resuscitare pentru a găsi o soluție alternativă la planul tradițional. Și să tot fi fost 4-1 pentru Amanda în setul al doilea când mâna Simonei a prins aderență pe ciocan și-a început să bată cui după cui în roțile trotinetei care luase având ceva de speriat. La un game distanță, Anisimova a început să-și aducă aminte că la fizică a apucat să învețe despre presiune înainte să chiulească la chimie și biologie pentru a ajunge la antrenamente. După două lovituri în care racheta Anisimovei a părut dezacordată, americanca a scos și un țipăt de frustrare la o minge lovită în bălării.
Embed from Getty Images
Când te uiți la Simona nu vezi în general vreo felină însetată de globulină, însă fata e atât de trecută prin viață, încât miroase de la lungimea unui teren de tenis când în sufletul căprioarei de vizavi începe să răsară un miligram de îndoială. Așa că Simona a făcut break rapid, apoi și-a ținut serviciul și iată cum, brusc, meciul devenea echilibrat după o halcă întreagă de timp în care Anisimova a călcat pe firavul joc al Simonei cu bocancii de armată. Iar pentru că de la 1-4 la 4-4 e cale de trei game-uri și de patru AVC-uri, rusoaica afișa în premieră în acest meci o față relativ disperată. Nu neapărat disperată-disperată, dar amară și plouată, cam cum arăta tocilara clasei când a luat primul 4 la fizică și se pregătea psihic să vândă coerent vestea în fața părinților.
În ciuda lacrimilor care stăteau să-i țâșnească prin tenul de bebeluș, Anisimova a păstrat însă niscaiva zeamă de torpilă în rachetă. Chiar dacă Simona a avut o minge de break care ar fi pus-o în postura de a salva setul, meciul și o jumătate dintre arterele noastre deja încercate de vremuri, Amanda a întors game-ul și a făcut 5-4.
Embed from Getty Images
Meciul s-a terminat doar un game mai târziu, când Anisimova a profitat de un moment vital în care Simona a lăsat meciul dintre dinți, acolo unde-l ținuse în setul al doilea, ca să respire. Dubla greșeală de la 30 egal a fost sunetul de goarnă al navei care se îndepărtează de mal, iar un vinclu reușit de Anisimova la ultima minge a reprezentat imaginea concentrată a întregii partide. Una în care Simona a reușit să regleze din manșă căderea perpendiculară pe sol timp de doar două game-uri. Dar, în același timp, unul în care Anisimova a condus dansul și și-a făcut pașii după chipul și forehand-ul ei.
Bineînțeles că nu e tocmai momentul potrivit pentru o cronică hlizită. Doar că tenisul nu e numai despre victorii clare sau reveniri luminoase, ci și despre momentele în care recunoaștem că adversara a fost îndeajuns de bună încât să nu mai existe tradiționala întrebare “Ce-ar fi fost dacă?”.
Pentru că Anisimova a fost pur și simplu strălucitoare. Atât de strălucitoare, încât căderea Simonei nu s-a mai vîzut în explozia de fotoni care ne-a fost livrată de pe Chatrier. Dar, în final, secretul întregii mișcări astronomice la care am asistat în direct este ca ceea ce am văzut astăzi să fie o eclipsă, nu un apus.
Embed from Getty Images
Ashleigh Barty – Madison Keys: 6-3, 7-5
Iar acum, după ce v-ați șters lacrimile și ați terminat de trimis mailuri către Child Protective Service of USA în care să reclamați faptul că o adolescentă s-a pierdut prin Paris și ia românii la rost, vă oferim ocazia de a mai salva ceva din ziua asta în care, până la urmă, mai bine ploua din nou cu bulbuci: citiți bucata asta în care avem cronica meciului Barty – Keys și, pentru orice moment în care cineva deschide discuția cu „Bă, da’ ai văzut ce bătaie a luat Simona?”, voi veți putea părea experții zilei, având o opinie argumentată și idei aparent relevante despre celălalt meci al zilei.
Unde-a ajuns, totuși, lumea asta dacă Barty și Konta
semnează foi de parcurs și fac check-out-ul pentru toată lumea de la
Roland-Garros! Deși, până de curând, ele stăteau pe zgură mai puțin decât stă
sticla de coniac pe masa lui Gabi Tamaș. Pe zi ce trece ne pierdeam identitatea
istorică, oameni buni.
Embed from Getty Images
Operația primului set s-a desfășurat rapid, fără
complicații, iar pacientul american a fost închis imediat cu un 6-3 simplu după
care te poți întreba doar „Oare de ce nu e și ea dramatică și complicată, cum
sunt toate femeile?”.
Și-aici vine partea frustrantă pentru orice adversar care
trebuie să împartă pătura cu Ash: după ce îți ia un set cum a fost primul, nu
te prea poți pune pe băncuță la desenat planuri profund diferite față de ce ai
executat. Barty are în trusa de scule toate inbusurile și toate națiile de chei
fixe și tubulare pe care le poată căra cineva de la fileu până la linia de
fund. Îi dai mai lung? Îți dă înapoi. Dai mai tare? Își ia fata dreptarul și
trasează toate diagonalele din cartea de geometrie. Oricum o dai, Ash știe
lecția și te încercuiește imediat.
Embed from Getty Images
În setul doi, fetele s-au dus liniștite de mână până la 3-3, după care Barty a sărit din nou pârleazul tocmai în mijlocul serviciului advers și a strâns încă un break. Însă problema care apare atunci când nu joci neapărat prost, ci doar insuficient de bine ține de faptul că nici soluțiile nu prea au de unde să îți vină. Trebuie să vină, dar ești în situația amoroasă a lui Viorel Lis: vrei, dar nu-i de unde.
Încheind traumatizanta paralelă cu groparii Bucureștiului, pe
la momentul setului doi, în care francezii strâmbau că li s-a terminat frișca-n
castroane, Ash a făcut break la 5-5, a aruncat patru topoare în game-ul următor
și Keys s-a întâlnit în parcare cu Simona ca să ia taxiul care se retrage la
aeroport.
Embed from Getty Images
Novak Djokovic – Alexander Zverev: 7-5, 6-2, 6-2
Să spunem că Nole nu fusese testat până azi e un eufemism
foarte blând pentru a descrie ororile la care sârbul și-a supus adversarii. Nu
că nu a pierdut set în toată ediția de Roland-Garros, dar niciunul dintre cei
care i-au șters până acum adidașii nu a reușit să adune o mână de game-uri
într-un singur set. De altfel, cam asta e și singura reușită a lui Zverev
pentru sfertul cu Djokovic: în primul set a dus dezbaterea în prelungiri și a
făcut un break pentru un 5-4 la care am privit cu toții ca la prima
transmisiune color. Nole e însă un tip mai greu de impresionat, care înnoadă
șireturile adversarilor de pe vremea în care Zverev era la vârsta la care credea
că zgura e spartă de piticii Albei ca Zăpada, așa că Djokerul i-a aruncat în
brațe rapid trei game-uri consecutive.
Embed from Getty Images
Pentru că avem totuși în analiză un meci între CEO-ul
clasamentului ATP și un băiețandru cu potențial, dar deocamdată atât aflat în
linia celor care așteaptă să dea rugina în cârjele celor trei bătrâni zei, am
putea fi indulgenți și să continuăm prin a oferi un context din care să reiasă
că există multe circumstanțe ce ar putea explica dominația lui Nole din acest
sfert de finală. Dar Zverev e o combinație ciudată între o mutrișoară angelică
încadrată de plete blonde și un tip care din motive încă neclare poartă la gât
un sfert din tezaurul României, chestie care îl face ușor nesuferit. Mai punem
în oală și un prost obicei pe care-l are în timpul meciurilor, acela de a dezbate
starea vremii și politicile din Bundestag cu habar-n-avem-cine din tribună și
aia e, trebuie să fim incisivi exact așa cum e CTP-ul când vorbește despre
politică sau despre orice domeniu în care nu i s-a cerut expertiza.
Embed from Getty Images
Nole și-a continuat masa de prânz și în setul 2, iar pe la
3-0 l-a invitat pe Zverev să se așeze liniștit la umbra fileului după recuperarea
unei mingi feliate din scurt. Și au târâit găina moartă prin ogradă încă 37 de
minute, cât să pună Nole pe tabelă un ultim 6-2. Meci care ne-a amintit că în
natură există mulți fani ai tenisului care-l văd pe băiatul vecinilor ca pe un
soi de a treia roată de la motocicleta pe care o pun în mișcare Nadal și Federer,
uitând că omul are cifre mai bune în meciurile directe cu cei doi grei. Nu
neapărat pe zgură, dar nimeni nu-i perfect.
Embed from Getty Images
Dominic Thiem – Karen Khachanov: 6-2, 6-4, 6-2
Pentru că vineri nu voi juca semifinală de Grand Slam, n-aș
putea spune că am ceva în comun cu Dominic Thiem. Cu Karen Khachanov însă am
identificat două puncte comune care explică foarte simplu situația de astăzi a
fiecăruia dintre noi: nici eu, și nici KK nu am avut vreo șansă de break, și-n
plus amândoi ne-am cam terminat treaba pe la ora 17, ora României. Cel mai
probabil aici se termină orice asemănare, dar promit că mâine dimineață îmi verific
contul bancar ca să văd dacă au intrat banii de la francezi.
Embed from Getty Images
Am avut bătaie doar în primul game al primului set, când
Karen a tras de serviciul advers și a tot băgat strâmbe egalând de cinci ori
fără să găsească însă și vreo șansă de break. Programul artistic de la Centrul
Cultural Roland-Garros a continuat cu o gamă largă de numere de virtuozitate ale
lui Thiem, care a părut că-i spune mereu adversarului ceva de genul „O să
pricepi ce-am făcut când o să vezi reluarea”.
Embed from Getty Images
În final, nu avem decât să consemnăm primul sfert de finală
într-un Grand Slam pentru Khachanov și să observăm că vom avea semifinalele
pentru care am plătit abonamentele alea la Eurosport Player: Federer – Nadal și
Djokovic – Thiem. Practic, am făcut tot ce-a ținut de noi ca să reușim asta și
iată-ne în fața acestor meciuri fabuloase care se vor juca exclusiv datorită insistențelor
noastre. Cu plăcere.
Filip Jianu – Holger Rune: 0-6, 1-4 (abandon Jianu)
Știți că avem mari cuvinte de laudă pentru organizarea celor de la Roland-Garros. În sensul că, dacă am avea de organizat cărțile în bibliotecă, băieții și fetele de pe-acolo ar putea să se uite lejer la televizor din partea noastră chiar și dacă într-o eventuală Apocalipsă ironică am rămâne, noi și ei, singurii oameni de pe Terra. De exemplu, Filip Jianu și-a dat astăzi examenul de admitere în lumea tenisului adevărat în optimile turneul de juniori de la Roland-Garros, iar francezilor le-a plăcut atât de mult lupta de două ore și 40 de minute pe care a prestat-o cu americanul Brandon Nakashima, încât l-au băgat să joace și-n sferturi, să nu-și piardă tonusul.
Embed from Getty Images
În optimi a fost 6-7, 6-3, 6-4 pentru nea Jean. N-a ajuns
bine la dușuri, că ăștia mi ți l-au
băgat pe teren să joace sferturile de finală cu unul dintre favoriții
competiției.Holger Vitus Nodskov
Rune pe numele lui, un danez care, pare să provină dintr-o familie cu mulți membri
specialiști în culturi profund diferite.
Chiar dacă în ultimul set s-a retras din motive medicale pe
care inclusiv ciocănarii din noi le pricep având în vedere cât a robotit în
meciul anterior, Filip Jianu a livrat un sfert de finală din care rămânem cu
forehand-ul numai bun de spart gheața de pe Dunăre pe timp de iarnă și cu capacitatea
aparent nelimitată de a alerga după mingi până la terminarea benzinei și mai
mult decât atât, o trăsătură care tinde să devină o realitate a tenisului cu
rădăcini românești. Bun Jianu, va fi cel puțin Top 50 dacă se ține de treabă ca
până acum.
De basculat vineri în semifinalele de la Roland-Garros:
13:50 R. Federer – R. Nadal
15:50 N. Djokovic – D. Thiem
12:00 A. Barty – A. Anisimova
12:00 J. Konta – M. Vondrousova
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.
