Bate vântu' zgurile

Bate vântu’ la Rafa(lă), însă asta nu pare să-l deranjeze deocamdată prea mult pe spaniolul pe care majoritatea cunoscătorilor îl văd anul ăsta necâștigător la Roland Garros, poate din cauza faptului c-a pierdut meciul cu Diego Schwartzman la Roma, iar Rafa, nu-i așa?, e invincibil pe zgură. Păi, invincibilă părea și Simona și poate tocmai corul purtătorilor de lauri o fi pus prea multă presiune pe ea la acest Grand Slam. Nu zic că doar din cauza acestei presiuni a pierdut meciul cu Iga, dar un pic din cocteilul de procente al pierderii meciului o fi fost și apăsarea asta.

Altfel, a fost prima dată când nici nu m-am enervat, nici n-am suferit la meciul Simonei: l-a pierdut așa de natural, că mi-am oglindit propriile momente proaste, în care, deși voiam, nu puteam să fac mare lucru. Aia e, toți trecem prin așa ceva, doar că marii sportivi sunt văzuți și judecați de toată lumea. Pe noi nu ne vede (mai) nimeni, așa c-ajungem să nu ne mai vedem nici noi. Și mi-a plăcut mult cum a zis Simona: „A fost meciul ei (al Igăi).” Onest, asumat, curat spus.

Cât despre Rafa, pare că se obișnuiește de la meci la meci cu mingea aia grea, mai puțin cu vântul, care, de altfel, nu i-a convenit niciodată, să ne-amintim doar meciul de anul trecut dintre el și Federer. Acum, vezi că nu e la nivelul lui optim, dar, în ciuda lucrului ăstuia, nu are nicio problemă să treacă în următoarea fază a turneului. E drept, nici n-a avut adversari cine știe ce competitivi până acum. Vom vedea dacă asta îl va ajuta mai departe sau nu, cum s-a-ntâmplat la Simona. Oricum, e clar că nu-i prea bucuros de condițiile de anul ăsta de la Paris.

Dar niciun jucător nu pare încântat să joace cu cojoace, unii se mai dezbracă, pentru ca peste câteva minute s-atârne iar șubele pe ei, să sufle-n pumni sau în palme, să se-ncălzească nițel, să se uite cum zgura le înghite mingea de parc-ar fi cățelu’-pământului, să li se rupă corzile rachetelor și să le lăcrimeze. Pentru că înainte de a lupta cu orice adversar, anul ăsta, la Paris, fiecare luptă întâi cu aceste condiții de frig și umezeală, iar ce mai rămâne din energie e pusă efectiv în meci. Cine rezistă la cele două bătălii simultane merge mai departe. Așa că e foarte posibil ca trofeele să aibă câștigători cu totul neașteptați. La fete, e deja clar. Te pomenești c-o s-avem finală între Siegemund și Trevisan. Vedem și la băieți.

Până acum, pentru mine, meciul Grand Slam-ului a fost cel dintre Thiem și Gaston. Unde nu mi ți l-a alergat ăla micu’ pe proaspătul câștigător de la US Open, de-am crezut c-o să-și întindă toate nădejdile de tur următor pe fileu și-o să le lase la uscat, victimă șuierăturilor publicului francez care și-a pus jumătate dintre speranțe în tânărul extrem de talentat și de hotărât, cu totul neintimidat de numele sau de nivelul austriacului. Cealaltă jumătate au păstrat-o pentru Fiona. Care Fionă, Dumnezeu să mă ierte, am sperat s-o scoată în sfârșit pe Kenin din concurs. Merita și ea, meritam și noi. (Oameni fără noroc ce suntem. Și noi, și ea).

De nuestra Patricia, după cum vedeți, nu țig nimic. Pentru că, vorba ei, „Bate vântuuu’!”, „Lasă-mă cu vorbele-astea!” și „Câte fracu’ de șanse să ai?!”.

[wpedon id=14391]

Aceste texte îți sunt oferite de:

Ana Barton

Ana Barton s-a apucat de tenis când avea șase ani și poate ar fi continuat – cu sau fără vreo umbră de succes, nu contează – dacă la prima încălzire nu i-ar fi intrat un cui în călcâi. Practic, n-a apucat să pună mâna pe rachetă niciodată, dar, precum odinioară lui Ahil Peleianul, o slăbiciune pentru tenis i-a rămas întipărită-n călcâi pentru totdeauna.