Rogerovital

M-a luat de sus Meșterul:

– Și zi, bă, te bagi la Roland-Garros?

Bine, nu mai țin minte dacă m-a abordat chiar atât de abraziv, dar recunosc că stau foarte prost la primire. Mi se pare, medicul o confirmă, că sunt victima preferată a diverșilor care solicită servicii, unele mai complicate, celelalte măcar la fel.

– Te referi la tenis, Mirceo?, l-am întrebat. A îngăimat niște emoticoane, i-am reamintit că monsieur Garros a fost un aviator workaholic din perioada Primului Război Mondial și că, în absența unui lobby cu simț de răspundere, arena de la umbra sondei pariziene putea, la fel de bine, să poarte nume de floare. Stade des Tubéreuses, ca-n sectorul lui Clotilde, sau Arena Leușteanului.

– Lasă-l! Așa e, n-a jucat tenis, era cam aerian, dar și noi tot avioane scriem aici. Cred că te-ai încadra, m-a îmblânzit persoana fizico-juridică Meșter.

În consecință, nu trageți în debutant!

Nu sufăr în van de mania persecuției, sâmbăta este ziua în care obișnuiesc să-mi tund iarba din luxurianta-mi curte. Mă ia cu leșin trecerea bruscă de la tufele din familia Rosaceae și de la brăduții argintii la zgura aia sfărâmată prin râșnița campionului mondial la măcinat cafea. Am auzit că-i român, însă chiar am o problemă cu cenușa de șist. Locuiesc la un kilometru și ceva de combinatul siderurgic din Galați: la câtă zgură a izvorât aici din anii ’60 încoace, s-ar fi putut ține turnee de tenis și iarna și i-am fi putut vedea pe lângă furnale, lucrând și în schimburi măcar din snobism, dacă nu și pentru rotunjirea veniturilor, pe Wilander, Chris Evert, Kuerten, Steffi Graf sau chiar pe Nadal.

Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de:

Novak Djokovic – Ricardas Berankis: 6-1, 6-4, 6-1

Mi se șoptește în cască să recunosc și-n cronică, zice-se că astfel se reașează faliile meșteriene. N-am emoții: dintre cei trei tenori ai scenei contemporane, mă las manipulat mai întâi de vocalizele sârbului. În do-re-mi și fa-sol-la-si l-a hipnotizat ieri pe lituanianul Berankis, născut rugbist – ce gambe are tipul domiciliat în Vilnius! – și plecat de acasă cu racheta spre planeta tenis. După 18 minute era deja 5-0 pentru Djoker. “Unde vă grăbeați, domnule Novak?”, l-ar fi întrebat Virgil Vochină, realizatorul Reflecțiilor Rutiere de la TVR din primii ani post-decembriști.

Băiatul a cărui frizură ar putea falimenta întreaga industrie a coaforului a slăbit apoi pedala, a trecut pe pilot automat și a intrat în live pe Facebook. E balcanic, de asta și cred că s-a dus din tun la 5-0. Voia să-i arate lumii întregi că poate, nu neapărat că i-ar trebui. E drept, i-a intrat de 6-1 un rever slice, din vecinătatea fileului, de s-au aprins grătarele la Belgrad. În setul doi, însă, la 4-3 și 5-4, a primit flash-uri de pe contrasens, habar n-avea dacă-i Poliția sau vreun crater în asfalt. Redevenea atent la drum, deh, ar mai fi destul de parcurs până în finală, acolo unde anul trecut doar i-a ținut de urât lui Nadal.   

Văzut din perspectiva lui Berankis, meciul a început abia în minutul 18. Stătea băiatul pe băncuță, ascuns lângă foișorul arbitrului, și primea SMS-uri în draci de la prieteniskauskași: “Bă, pe unde umbli? E pe teren la Roland-Garros unul care seamănă leit cu tine”.

S-a enervat lituanianul, îi spunea și subconștientul că e singurul spectator care nu plătise bilet și nu purta nici mască. Îl mai jena o dilemă: cine i-a anunțat pe ăia de acasă că joc cu Djokovic? Eu n-am făcut propagandă, își spunea în bărbie, un asemenea eveniment mai degrabă se trece în anonimat. Dacă pierzi la scor, speri să nu te fi urmărit nimeni, iar dacă-l prinzi pe nenorocit într-o zi proastă, îți mai iei un abonament cu număr nelimitat de mesaje. 

Rafael Nadal – Cameron Norrie: 6-3, 6-3, 6-3

Ha, doi stângaci în același duel, iar unul dintre ei are în pod 13 trofee din complexul de pe Gordon Bennett Avenue. Puteam să-mi extrag de aici titlul? La cum defilau primele raliuri, din toată inima. Am fi avut eroul turneului: “Chuck Norrie”. Acest Norrie părea să dețină schița cu toate lămpile și condensatorii mașinăriei Rafa. În setul 2 am zis, preț de câteva mingi, că-i crapă placa de bază spaniolului: era 3-1 pentru Cameron care, per total, confiscase deja două break-uri. Să câștigi pe serviciul Nadalului în bazinul de zgură e blasfemie, îți cad icoanele în cap. Potolește-te!

Parametrii lui Norrie au coborât, s-au scufundat, inclusiv tensiunea arterială. Nici vântul nu mai bătea. Doar că, în următoarele zece game-uri, britanicul a luat unul, mai mult din omenia adversarului. Calificarea își obținuse pecetea, iar campionul își mai exersa scurtele și voleurile, nevenindu-i să creadă că numărul 45 ATP și-a permis obrăznicia de a fi tot stângaci. Te-a proiectat ruleta într-un meci cu Întâiul Utilizator de Non-Dreaptă? Refuzi să-l înfrunți. Aștepți la intrarea în arenă, îți faci un selfie cu el, postezi și fuguța la aeroport.

I-am găsit un defect și lui Rafa. Parlește o franceză cu accent de Muntenia, de pe lângă Mioveni. Altfel, în spaniola sa de baștină, și-a sunat dirigintele de șantier ca să-i mărească podul: unde să mai bage și cupa a paisprezecea?

J. Murray / B. Soares – K. Krawietz / H. Tecău: 3-6, 6-3, 3-6

După finalele de la Rotterdam și Barcelona, Horică se îndreaptă spre ultimul act de la Roland-Garros. Colaborează din acest an cu neamțul Krawietz, și pare să fi făcut cea mai bună afacere. Să recunoaștem, ne dopăm mental când vorbim despre lucruri din Germania: dacă iei o mașină de acolo, e infailibilă. A fost birjărită doar pe Autobahn și numai pentru aprovizionarea cu lapte și pâine, păcat că nu putem cumpăra și case de prin Bavaria, direct pe roți! Așa și cu Kevin, un tip de 29 de ani, catalizatorul jocului calm, implicit mai eficient.

Tecău și camaradul său au făcut deliciul pasionaților de numerologie în fața fratelui mai mare al lui Andy Murray și a unui brazilian de 39 de ani: trei seturi la trei, intercalate. Cele două câștigate de perechea româno-germană l-au avut pe al nostru la serviciu în game-ul decisiv, cu doi ași care au închis prima rundă, or un asemenea detaliu îi dă apă la moară premierului Cîțu – chiar suntem tigrul economiei continentale. Ducem nemții în spate, nu ne mai ferim de cuvinte.

Ca să ajungă la Jocurile Olimpice de la Tokio, constănțeanul depinde de o clasare în Top 10 și de anumite detalii minore de dispensar. Dar ca să urce în ierarhie, are nevoie de trofeul de care cel mai mult s-a apropiat în 2015, când l-a gâdilat o semifinală. Tot compatriotul nostru e cel chibzuit. Pe Krawietz, campion la dublu aici în ultimii doi ani, el l-a selectat. Are kilometri reali, nu prea a stat în service, tracțiune 4×4. Și gata, că mă fură autocritica.ro.

S. Aoyama / E. Shibahara – I. Begu / N. Podoroska: 5-7, 6-3, 3-6

Niponele erau favorite, Irina și Nadia le-au livrat încruntări încă de la încălzire. Anticipau cearta din setul secund, când Begu a amenințat arbitrul de scaun că se retrage de pe teren dacă nu-i oferă un punct, spunea ea, evident. Cei care nu știu engleză, dar care receptează fidel mesajele gesticii și mimicii au revăzut o scenă de Revelion, din sufragerie. Românca o certa pe invitată:

– Fată, mi-ai pătat cu dulceață fața de masă!

– Nu eu, fată, poate ăla, poate aia…

– Tu ai fost, că te-a luat blondul ăla la fox-trot și mi-ați dărâmat pe-aici. Fața de masă o aveam de la Pașcani, nebuno! O luasem cu perdeaua din bucătărie. Și nici nu te pricepi la dans.

Dreptatea era de partea lui Begu: mingea fusese afară. Poate și perdeaua era de unde era. Colega sa, o argentiniancă din părinți ucraineni, care nu cunoaște limba bunicilor săi, urmărea distrată dialogul absurd. Apoi, pentru a-și repara discontinuitatea culturală, trebuie s-o fi chestionat pe Iri care-i treaba cu Bucovina și cu celebrul cuc care, muzical, leagă poduri între Cernăuți și Rădăuți. E doar rimă, fată, sau ce?, a întrebat Podoroska, în timp ce cursul jocului se limpezea. Abia la 4-1, în decisiv, le-am văzut zâmbind pe sportivele scăpate în învingătoare. Au optimile în față. Și ceva neliniște.

Ka. Pliskova / Kr. Pliskova – M. Niculescu / J. Ostapenko: 7-5, 1-6, 6-4

Oricât ar fi de strict regulamentul, îți mai lustruiești eșapamentul imaginației, dragă domnule arbitru-announcer, și nu clamezi “Jeu Pliskova-Pliskova”, ci te adaptezi. “Jeu pour la famille Pliskova” sau “Jeu pour la The Not-Quite-Williams Sisters”. S-a întâmplat. Altfel, le-am înțeles pe Monica și Jelena: cu așa obstacole atrase mai mereu de fileu, ai șansele tentativei de a înălța zmeul în inima pădurii de conifere. Prea multe crengi. Se agață!

Altfel, în toiul disputei cu cehele, s-a auzit o notificare de Instagram în buzunarele tuturor. Simona Halep a dat cu pumnul în masă. Revenită la antrenament, după accidentarea suferită la gambă, numărul 3 mondial a făcut PR: grașilor, sunt pe felie, am ieșit iarăși la dans. Ale mele, dacă tot faceți purici pe la Paris, închinați un rever în lung de linie și pentru mine! Se vede că nu-s pe acolo, vă faceți de cap.

Comunicatul a fost văzut și de Sorana Cîrstea, care azi, la prânz, forțează poarta sferturilor cu vând din pupa.

A. Kontaveit – I. Swiatek: 6-7, 0-6

Iga, deținătoarea farfuriei, a fost pe Instagram în primul set. Apoi și-a adus aminte că a început meciul și a luat tie-break-ul. Nu te poți supăra pe ea, abia a bifat 20 de ani. Cu privirea ei inocentă, a ras tot în partea a doua: a luat temperatura tuturor mingilor care treceau peste plasă, fix ca un paznic de supermarket în pandemie. Cu o mobilitate incredibilă, a ajuns la aproape toate scurtele estonei și încearcă marea cu degetul. Restul favoritelor ar cam rămas fermecate de Instagram, au altă agendă: ieri a plecat și Svitolina.

D. Koepfer – R. Federer: 6-7, 7-6, 6-7, 5-7

Cea mai lungă și de calitate partidă a zilei s-a ținut fără public. Ar fi putut continua până dimineață, când parizienii ar fi avut voie să revină în complexul sportiv. S-ar fi înghesuit ca românii înainte de ’89 la gheare de pui și ulei.

Ne întreba acum două seri colegul Radu Hângănuț pe grupul de WhatsApp: Frate, e ceva mai frustrant decât să fii trimis acasă din tribune pe la 10 fără ceva, așa cum se întâmplă la acest turneu din capitala Franței? Nu era doar curiozitate benignă, omul săpa o rădăcină românească de soluție: “Oamenii ăia ar putea, totuși, să rămână acolo așa, pe barba lor?” Mi-a stârnit pe loc o amintire-floare-de-colț, nu alta. E, pardon de apoziție, despre cum poți fenta oamenii de securitate când în consemn e dată și musculița de oțet.

Eram în front-line-ul unei echipe românești de fotbal la un joc de Liga Campionilor, pe Arena Națională. În zona dintre vestiare, zona roșie a operațiunii, nu intra și nu ieșea nimeni fără badge. Aveai plasticul atârnat de grumaz, puteai respira, altfel nu conta fizionomia: semeni cu Putin sau George Clooney? Who cares? Rămâneai bosumflat la poarta stadionului.

Aproape o jumătate de oră am risipit pentru a-i convinge pe stewarzi că omul Federației care trebuia să rezolve Internetul din cabina arbitrilor este o prezență necesară în zonă. Apocalipsă. Nu poseda ecuson, nu viola protocolul. În schimb, un celebru bișnițar din oraș, vivandier de stadion, făcea promenadă la câțiva pași de dressing room-ul oaspeților, nimeni alții decât trupa lui Manchester United. Mamă, ce struguri frumoși are Sir Alex Ferguson pe masă! Bananele sunt prea coapte, a exclamat intrusul universal. Apoi s-a făcut nevăzut. Nici îngerul păzitor al bodyguarzilor nu-l mirosise.

Așadar, îi răspund lui Radu: omule, poți să rămâi inclusiv pe Chatrier după ora 22. Dar e obligatoriu să fii român. 

Ce meci și ce versiune rudimentară a întâlnit azi-noapte Roger! Neamțul, dârz să-și joace toate fisele până la capăt, a tropăit în mojicie. Ca la păcănele. A scuipat de câteva ori pe teren, o dată folosindu-și secrețiile pentru a șterge de nervi urma unei mingi, a zbierat fals și, de ce să ne ascundem?, i-a scurtat cu orele somnul elvețianului.

Koepfer, băiat cu principii puține, l-a solicitat pentru câteva schimburi și era să-i obțină bilet de avion:

– Doamna soția lui Zeus, îl lăsați pe Roger să coboare de pe soclu? Aș vrea să ne jucăm.

– Să vie, dragă, dar să nu ni-l ciobești, că are o vârstă și marmura ca asta nu se mai produce.

N-a ținut cont germanul și distracția a durat 3 ore și 39 de minute, trei seturi găsindu-și rezolvarea în tie-break. “Băi porumbelule, lasă-ne statuia în pace!”, s-a auzit într-o pauză consoarta lui Zeus. Răgușită foc. N-aveai cu cine. Outsider-ul, cu lovituri aproape ilegale pentru poziția din clasament, a mușcat din uriaș până a obosit. Da, i-a crăpat bateria înaintea bătrânelului, cu toate că e o diferență de 13 ani între ei, astfel s-a decis întâlnirea.

Ce să vezi, zeul urcă înapoi pe norișor, muritorul de rând înmatriculat în Germania scuipă de durere. Ne rămâne de văzut doar dacă Roger va continua să taie lianele pe zgura de la Roland-Garros: la conferința de presă s-a scăpat și i-a certat pe jurnaliștii care-l întrebau de Berrettini: “Da’ mai lasă-mă, Rafilo, cu Matteo și de Niro. Poate nici nu vin la meci. Nu vedeți că mă leagă ăștia de calorifer și mă pun să dansez cât vor ei? Eu m-am întors din drum doar să tund iarba”.

Susține cronicile pe Patreon.

Aceste texte îți sunt oferite de: