Danezi și câștigi

Și gata.

N-a fost deloc rău, să știți. Or fi fost tocați ai noștri în grupele Red Bull Next Gen Open, dar acum ne-am lămurit că ni i-au tocat niște băieți pe care o să-i vedem în foarte scurt timp – exagerat de scurt timp aș spune – în meciuri grele din turneele mari ATP.

După ce Cezar Crețu și Călin Manda au fost acroșați și trimiși la boxe, semifinalele și finala acestei competiții ne-au demonstrat că ai noștri au fost eliminați de jucători pentru care în anii următori se va sta la coadă la autografe ca de Black Friday. Iar scorurile strânse din meciurile directe ale alor noștri cu semifinaliștii ne dau speranțe că tenisul o s-o pună la o adică și de-o facțiune de fani Mandaieni sau Crețulani care să-i urmărească pe ai noștri prin turnee în toată lumea, să le cumpere tricourile și să le miroase manșetele. Fanii din tenis sunt ciudați, vă știți voi.

După două semifinale foarte echilibrate în care italianul Enrico Dalla Valle l-a coborât de pe hartă pe belgianul Zizou Bergs, iar danezul Holger Rune a trecut la fotografie, ca-ntr-un sprint ciclist, de spaniolul Nicolas Alvarez, finala competiției globale organizate de Red Bull a pus în față până la urmă cei mai buni doi jucători ai ultimei săptămâni. Danemarca și Italia urmau să-și împartă bastârci peste fileu într-o mare finală jucată la Milano. Deci nu tocmai pe teren neutru.

Danezul n-a dat însă doi lei și 47 de bani pe treaba asta. Intrat în turneu din inerția celui care în vară a câștigat Roland Garros-ul la juniori, devenind deci un soi de Simona Halep pe rit masculin al danezilor, Holger Rune a dominat meciul cu Dalla Valle cum domină Nadal partidele cu țâncii de care dă în primele tururi de la Roland-Garros. Îi știți bine: ăia care pășesc pe teren țanțoși, sperând să calce în istorie după ce-au intrat pe tablou din calificări, dar care sunt evacuați din incintă după 40 de minute, cu fețe schimonosite de șoc și spaimă ca personajele lui Munch.

40 de minute i-a luat și lui Rune să-l expulzeze pe adversarul italian chiar în fața suporterilor milanezi care au cărat după ei în tribune curiozitatea firească pe care o ai când vezi pentru prima dată în format Ultra HD una dintre speranțele tenisului italian de eră imediată.

Deși Rune are doar 16 ani și a fost cel mai tânăr jucător prezent în turneu, danezul a intrat fără milă cu șenilele în superbul aluat de pizza pregătit de Dalla Valle, jucător care are 21 de ani, deci cu 5 ani mai multă experiență decât urmașul pe cale plonjată al lui Hand Christian Andersen. Acu’ nu știu cum erați voi la 16 ani, dar eu îmi amintesc cristal de un meci de fotbal în care am fost puși să jucăm “experimental” cu unii cu 4 ani mai mari, iar la final am fost nevoiți să căutăm mingea prin fotografii pentru a ne aduce aminte cum arată. Iar noi eram 11, deci la o adică puteam să găsim măcar o fază în 90 de minute în care să găsim un loc mai retras pentru a lega trei pase consecutive. S-a terminat 13-0 și țin minte ca ieri cum antrenorul ne-a anunțat, solemn, că experiența din meciul ăla ne va ajuta la un moment dat în viitor. Iată-mă, deci, în acel moment. Un moment de maturitate maximă în care înțeleg perfect cum am luat o armată de boabe în meciul ăla. Același moment în care un puști de 16 ani îmi arată cu degetul pe overgrip cum lucrurile pot să stea și diametral opus dacă beneficiezi de 18 tone de talent îndesate într-un ambalaj mai degrabă firav și subțirel cu care induci în eroare privitorii la prima cătare.

4-1, 4-1, 4-1 a fost scorul finalei. Sau, dacă vreți o traducere ceva mai ușor de înțeles în limba contemporană a tenisului clasic, danezul l-a bătut pe italian cu echivalentul unui 6-1, 6-2 picant ca vârfurile ascuțite ale scării Scoville și dureros ca mângâierea suavă a lui Evander Holyfield.

Așa cum probabil bănuiți, nu sunt multe de spus despre finala asta. Italianul a greșit îndesat și adânc, atentând enervant de constant la integritatea benzii fileului de fiecare dată când a avut ocazia. Adică atunci când danezul nu câștiga punctul fie printr-un serviciu fabulos care a luat la pălmuit coțurile T-ului, fie printr-un mix forehand-backhand din care n-am înțeles exact care-i lovitura de top a lui Rune. Pentru că toate-s fabuloase. Omul a pișcat tușele cu reverul în toate sensurile și direcțiile, luând la rând lungul de linie sau cross-ul scurt și adunându-le într-un soi de manual de tenis organizat live în fața spectatorilor care nu au avut de ales decât să intre forțat în silenzio stampa pe măsură ce meciul a avansat. Dincolo, pe forehand, Holger Rune a părut că și-a fixat obiectiv să călărească colțurile terenului, lăsându-i adversarului șansa mielului de Paște în fața calculelor lamei.

Victoria adâncă și înfiptă a lui Rune a fost cu atât mai entuziasmantă și surprinzătoare cu cât cei doi s-au întâlnit și în grupe, unde italianul reușise să bată relativ lejer, cu 3-1 la seturi. Dacă mai aveați nevoie de un argument pentru a înțelege că niciun meci nu seamănă cu altul, iată-l. Iar dacă nici asta nu vă satisface major, luați finala Simonei cu nașa Leana și apoi urmăriți în binge turneele ulterioare ale Lenuței. Vă spun, e stand up comedy în cel mai pur sens al termenului.

Cum s-au văzut live regulile nonconformiste ale turneului

Dacă tot am bătut drumul până la Milano ca să urmăresc îndeaproape tinere vlăstare ale muzicii populare cântate la racordaj, am profitat de moment pentru a vă spune cum se văd îndeaproape regulile noi pe care turneul Red Bull Next Gen Open le-a aruncat în teren între adolescenți pentru a experimenta tenisul în versiune dinamică. A fost nonconformism în cea mai pură formă a sa, cu meciuri care au deformat ușor tenisul clasic pe care-l cunoaștem din viața de zi cu zi.

Seturile până la 4 sunt o găselniță care probabil că va fi îmbrățișată până la sufocare de televiziuni, care de-abia așteaptă să bage un Târlungeni – Balotești în timpul economisit cu un astfel de meci. Mai ales dacă se joacă două seturi din trei. Partea bună e că formatul lung, 3 din 5 seturi, au la fel de multe game-uri ca un meci clasic, dar le poate fi util jucătorilor cu șopârle psihologice pentru care un 6-3 2-0 înseamnă deja meci pierdut. În cazul nostru, asta s-ar traduce, de exemplu, printr-un 4-2, 4-1 după care urmează un set nou, deci o a doua șansă de resetare a mentalului înainte de încercarea de recuperare.

Eliminarea nețului la serviciu nu a avut efectul radical pe care l-am așteptat. Au existat puține cazuri în care mingea a pișcat fileul înainte de a-i oferi un avantaj inopinat celui aflat la serviciu. Am numărat maximum două per partidă: de exemplu, finala nu a trecut prin niciun moment de genul ăsta. Așa că o astfel de schimbare poate fi văzută în două chei: fie aduce atât de puține modificări, încât nu merită bătaia de cap cu modificarea regulamentului, fie e atât de puțin importantă, încât schimbarea poate fi realizată fără mari bătăi de cap. Pentru că n-ar afecta masiv cursul unui meci. Oricum ar fi, serviciile transformate în as bleg, cu mingea prelingându-se în teren după ce-a plesnit banda fileului, sunt extrem de puține. Iar decisive și mai rar decât atât. Cantitate neglijabilă.

În schimb, o modificare fabuloasă este implementarea hawk-eye-ului live și eliminarea arbitrilor de linie. Cu un sistem de camere și de senzori care urlă instantaneu la fiecare aut milimetric, demonstrând imediat și vizual traiectoria mingii, meciurile de tenis adună mult mai puține frustrări pentru jucători și mult mai puține motive de șezători cu arbitrul. Am avut emoții legate de rapiditatea cu care sistemul anunță auturile, însă lipsa arbitrilor de linie a fost insesizabilă pe lungimea întregului turneu. Excelentă tehnologia, probabil că meseria de arbitru de linie e pe ducă în turneele cu pedigree. Dacă roboții pot construi mașini, de ce să nu-i punem să urle aut la serviciu, până la urmă?

În schimb, comunicarea cu ajutorul căștilor între jucători și antrenori e o ciudățenie văzută live, dar probabil că e o treabă care dinamizează sportul dacă e văzută la televizor, unde convorbirea dintre cei doi poate fi ascultată de pe canapeaua de acasă. Acolo, la poalele terenului, nu ajută spectatorii cu nimic. Ba chiar trece neobservată.

Cât despre eliminarea avantajului la 40-40 și implementarea unui punct decisiv, după modelul deja pus în practică la dublu, nu pot spune decât că avantajează masiv jucătorul la serviciu. Nu e rău sau bine, dar e clar că măsura asta reduce serios lungimea unui meci de tenis. Ceva-mi spune că prețurile biletelor nu vor scădea, totuși, imediat după ce ATP și WTA vor implementa regula asta în mod oficial în tenisul nostru cel de toate zilele.

Cam ăsta a fost Red Bull Next Gen Open anul ăsta. 8 jucători calificați la Milano după turnee naționale interesante, doi români care au preluat pe piept experiența și speră s-o degajeze sub formă de torpilă în turneele următoare, un danez care a luat deja tenisul pe nepregătite încă de la 16 ani și un tenis nou, mult mai rapid, mult mai tehnologizat. Legătura în Regie.

Foto: Red Bull Content Pool