Rasa Nadal

Când te obișnuiești cu mirosul de mosc, tinzi să nu-l mai simți și uiți să te bucuri de modul în care-ți liniștește creierul și-ți relaxează structurile interne.

Când cei trei constructori de canoane care au condus trenul cu tenis în ultimii 20 de ani se luptă pentru Slam-uri, avem tendința de a-i judeca după cifre. Că le măsurăm Slam-urile, că le verificăm vârsta, că le numărăm copiii, că le cuantificăm nivelul de anticorpi, tot la abac ajungem.

Dar din când în când, atunci când se-ntâmplă ca pereții se se apropie și aerul să devină un lux, ne aducem aminte ce-i face mari pe oamenii ăștia. Ne aducem aminte că-n spatele milioanelor de forehand-uri și al retururilor și al kilometrilor alergați stau lucruri pe care nu le poți număra niciodată, dar care fac diferența dintre ei și masa de mormoloci cu dinți care se ascut pe măsură ce trece timpul.

Încearcă să numeri dinții strânși ai lui Rafa din meciul ăsta. Ia și calculează raportul dintre scorul de pe tabelă și muntele de ambiție pe care-l urcă în fiecare meci în care încep să-l strângă bretelele. În cazul lui Nadal nu-i pasiune, ci un amestec de capriciu, manie și poftă de punct. Când începe să se-ncrunte și să-și transforme sprâncenele în viraje de munte, Rafa intră în transă și zalele-i zuruie crunte, vorba înaintașilor.

Și atunci, în momentele alea, nu mai contează diferența de vârstă și modul în care noi îl raportăm la adversarul care-și înnodase deja șervetul în jurul gâtului. Nu contează că Shapovalov e cel mai greu de bătut stângaci de care a dat Rafa în cariera lui – și ultimul stângaci care l-a bătut în luptă dreaptă, de altfel.

Contează doar că într-un set al cincilea aterizat forțat spre finalul unui turneu de două săptămâni, la 35 de ani, cu dureri incerte în zona abdomenului, cu picioare care din când în când cer timeout și vor să se stingă-n piscină după ce-au călcat milioane de kilometri pe lângă tușe de-a lungul carierei, Rafa Nadal a înfundat nervurile frunzei de arțar care începea să duduie a fotosinteză și a decretat toamnă forțată.

Îi place cărămiziul.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE:

Madison Keys – Barbora Krejcikova: 6-3, 6-2

Krejcikova a apărut în viețile noastre precum cometa din filmul Don’t Look Up. S-a umplut internetul de ea vreme de câteva zile când a luat Roland-Garros-ul anul trecut, iar valurile generate atunci încă lovesc malurile Slam-urilor, unde fata se cațără până prin sferturi. Deocamdată, Barbora a demonstrat că are anvelope de țărână și se descurcă în șleaurile zgurii, dar ajunge la propriile limite pe hard, unde mai are nevoie să tricoteze șosetuțe până să se apuce să-și construiască singură cort impermeabil. Asta la simplu, pentru că la dublu a ajuns să fie furtuna însăși alături de colega Siniakova, cu care formează cel mai bun dublu feminin din lume la ora asta.

Dar destul despre Barbora și despre tenisul său cu descântece, ar cam fi cazul să discutăm serios despre cum Madison Keys s-a calificat în semifinalele de la Australian Open și are 10 meciuri câștigate anul ăsta, deși în 2021 reușise să adune doar 11 victorii în tot sezonul. Și mai mult, Keys a reușit fix 3 victorii pe hard anul trecut, semn că există în lume măcar o persoană căreia i-a reușit mișcarea cu rezoluțiile de anul nou.

Madison a învărtit-o pe degete pe Krejcikova în sfertul de astăzi și se află în plină accelerație la limita legală de viteză pe austostradă la ora la care scriem aceste rânduri. E adevărat că-n față i se cam ridică zidul Barty, deci e momentul bun să vedem cum se descurcă mașina Madison și la nivel de suspensii pe fandare. Cu motorul stă excelent.

Ashleigh Barty – Jessica Pegula: 6-2, 6-0

Mulți o laudă pe Jessica pentru că iată, joacă tenis prin sferturi de Slam și transpiră în căldura de pe Rod Laver, deși ar putea la fel de bine să-și petreacă întreaga viață lungită pe un șezlong în Bahamas, din moment ce e născută într-o familie cu pedigree care n-a avut niciodată problema de a fi nevoită să decidă între parizer și Camembert la micul dejun.

Ceea ce e corect. Dar, mai mult, Jess a luat-o personal și vrea să demonstreze că nu-i fata lui tata și că-și poate tăia singură cărări prin junglă. Până la urmă, de ce să fii nevoită să-l suni pe ăl’ bătrân să-ți alimenteze cardul când poți să-ți cumperi flat white-ul din banii tăi?

În rest, despre Ash nu avem nimic de raportat: în timp ce noi i-am cumpărat pe vremuri Simonei un buchet de flori și-un bibelou, oamenii din Australia i-au făcut cadou fetei lor ditamai turneul de Slam. Avantaj Australia.