Copa del Rey

Ca să-l bați pe Daniil, nu trebuie să joci foarte bine. Ci să joci excepțional, apoi excelent, apoi impecabil, apoi stelar și tot așa, mereu, constant, sistematic, într-o cadență infernală pentru creier, atât cât timp plicul este returnat la expeditor – și toate astea în interiorul fiecărui punct. Fiecare lovitură venită ca răspuns de dincolo de fileu trebuie să fie un nou episod al unui serial cadențat în care tu ești cel mai bun din lume. Dacă nu ești cel mai bun din lume vreme de un forehand, Daniil te sfâșie. Și va fi cel mai bun din lume în locul tău. Instantaneu.

Nu și dacă ești Rafa Nadal.

Finala băieților a început cum s-a terminat semifinala dintre Medvedev și Tsitsipas: cu Daniil întinzându-se ca o sârmă de rufe elastică din stânga-n dreapta terenului, răspunzând paselor lui Rafa cu fofeze angulare și cu un serviciu care l-a trimis sistematic pe spaniol să returneze mingile de pe malul râului Yarra. În special pe rever, procedeu care nu-i cea mai eficientă pilă din trusă pentru Rafa, mai ales atunci când joacă cu vlăjgani cu un deceniu mai tineri care servesc cu seismograful la brăcinari.

Am mai avut în meniu, ca fel principal, schimburi lungi de mingi. Iar după schimburile lungi de mingi, Nadal a trebuit să se șteargă cu prosoape de mărimea draperiilor de la Versailles, în timp ce Daniil își aranja nonșalant cu două degete tricoul Lacoste apretat pe umerașul care-i joacă rol de umeri.

Curgea zeama de Mallorca din Nadal ca din țevile RADET-ului, de-au început australienii să spere că nu trebuie să plătească paușal. Probabil c-o să-i rețină lui Rafa din bani, o să fie nevoit omul să-și caute un al doilea job ca să se-ntrețină între turnee. Ar putea testa durabilitatea lenjeriei, e o idee contextual corectă.

Norocul lui Rafa e că structura de conducte care-i circulă printre oase și-i duce sângele-n braț nu-i manageriată de primarii Bucureștilor și că temperatura din sistem rămâne constantă indiferent de surplusul cosmic din glande. Așa că, deși a ratat complet aterizarea în primul set, luat de Medvedev 6-2, Nadal s-a metamorfozat din tăviță de porțelan în ceaun din fontă și a preluat pe fundul încins al cuvei elanul cu lovituri slăninoase ale lui Daniil.

Schimbul clandestin de break-uri executat în patru game-uri din setul al doilea a dinamizat atât meciul, cât și repertoriul de onomatopee al spectatorilor australieni, care alternau între chiote și oftat între puncte. E bine c-au trecut prin așa ceva. De când cu Barty, oamenii nu mai știu cum e să-ți pierzi încrederea și prinzi vânt sub aripi în decurs de 5 secunde. Las’ să vadă și ei cum e să ții cu Sorana Cîrstea.

Rafa a ajuns la 4-1 și apoi la 5-3 cu serviciul în brațe, momente în care privirea încețoșată și cătarea incertă au început să se limpezească pe fondul unei inexplicabile pierderi de nuanță în dreptul serviciului lui Daniil. Știi, rusul se bazează pe primul serviciu cum se bazează Planeta pe oamenii de știință. Își asortează el nageacurile din serviciu cu mișcările inspirate din viața și opera lui Peter Crouch cu trimiteri la Andy Murray, de parc-a servit cauciuc natural la micul dejun alături de proteină și brânzică.

Dar arhiepiscopul bisericii lui Daniil rămâne serviciul dinamitat, fundația pe care-și construiește loviturile îndesate și mingile catapultate invers proporțional cu mișcările de manechin cu încheieturi slăbite.

De exemplu, reverul periat în cross al lui Medvedev va deveni în timp, probabil, una dintre loviturile de clasă ale tenisului post-trepied. Mult subestimată de public, dar apreciată și suduită deopotrivă de adversari. Biologic, această lovitură n-ar trebui să existe în repertoriul unui băiat de doi metri minus grosimea unei coli. Pentru că, în general, băieții de la etaj utilizează reverul plat, să nu-și activeze ascensorul din genunchi. Practic, însă, omul scoate din când în când din combinația de taste această lovitură care te țintuiește pe tușă în timp ce-ți înfige sulița prin spatele humerusului. Nu că nu știi ce te-a înțepat, dar ieși atât de amețit din treaba asta, încât ai nevoie de câteva momente peste cele de uluială ca să înțelegi că nu te afli la vreo coridă australiană adaptată.

Dar mă îndepărtez de subiect, mă scuzați pentru parantezele lungi ca femururile lui Daniil.

Nadal a pierdut și setul al doilea. Chiar dacă, aparent, a activat toate motoarele și a băgat carburant cu cifră octanică mare, Daniil tindea să devină, în sfârșit, osul de pește pe care-l așteptau toți cei care aspiră la o schimbare de generații în tenisul masculin. Că buturugă mică nu mai e de mult nici denotativ, nici conotativ.

După ce s-a scuturat de rumeguș și i-a troznit două rebreak-uri lui Rafa pe un serviciu care a scârțâit ca o ușă de șură, Medvedev a împins setul în tiebreak, acolo unde Nadal a părut din nou că se află la manșă până la 5-3. Doar că planorul spaniolului a luat-o brusc și fără reacție în jos, înfigându-se în Baikal. 7-6 și 2-0 la seturi pentru Daniil.

Acum două zile, cu ocazia semifinalei dintre Medvedev și Tsitsipas, făceam apologia muncii slute și seci care duce la eficiență și la rezultate care aparent te sar peste rând și te așează pe locul întâi mondial. Împins de la spate de o mână de scurte investite de Rafa în propriile speranțe la mai bine, rusul a demonstrat însă că tenisul nu-i doar șantier, ci și culoare îndrăzneață urcată pe perete cu pensula până-n vârful tavanului. Nu doar c-a ajuns cele mai multe dintre scurtele lui Nadal micșorând terenul între inghinali, dar Daniil a trecut la mângâieri ale mingii și la apeluri interurbane cu plata la destinatar. Finețuri pe care le ai înfipte-n lista de To Do, dar care nu se finisează fără o memorie musculară exersată și construită în timp pentru a se derula perfect în spațiu.

La 2-0 pentru Medvedev, au început să se audă în întuneric taurii. Rafa a pus la treabă și ultima armă pe care a adunat-o în cei aproape 20 de ani de pedalat – răbdarea. Așa că, observând că Daniil se ferește ușor de buldozer, Nadal a apelat la daltă, ciocan, răbdare și durere pentru a-i ciobi rusului bușteanul.

A contribuit la asta și publicul australian, care s-a vărsat iremediabil spre terenul lui Nadal în momentele de ananghie. Așa că, dacă Rafa a început să-l lucreze fizic pe Daniil, australienii cu substrat de mușcată s-au apucat să mi ți-l huduie pe Medevdev de fiecare dată când omul greșea. Rusul nimerește destul de des subiectul ăsta pe la examene, așa că în mod normal ar trebui să-i știe rezolvarea pe de rost. Doar că niciun examen nu seamănă cu celălalt: ba rămâi fără cerneală, ba greșești iremediabil și n-ai foi suplimentare, ba te derutează colegul de bancă. Și Daniil, care și-a început practic cariera pe scenele mari printr-un duel lung cât turneul cu spectatorii de la US Open, acum niște ani, a început să ia apă la bord.

Setul al treilea s-a stins în brațele lui Daniil după ce rusul a ratat trei mingi de break la 3-2 pentru el, apoi s-a înecat cu salivă pe propriul serviciu la 4-4.

La 2-1 la seturi, vântul dinspre tribună s-a întețit, iar Daniil a început tradiționalele sale extracurriculare: discuțiile cu arbitrul, aplauze pentru reacțiile imbecile ale suporterilor, tot tacâmul de distracții care-ți scot roțile din șleauri și te poartă incontrolabil prin glod. Iar urmarea logică a fost una logică – și tot tradițională: Medvedev și-a pierdut din nou serviciul. De două ori, ultima după un game-monstru care a durat cât jumătate din finala fetelor.

Așa am ajuns în decisiv.

Se juca deja de 4 ore și 15 minute. Dacă-i pui pe fotbaliști să joace atât după alte 6 meciuri în două săptămâni, se lasă de sport și se apucă de citit. Acum, că o văd scrisă și o recitesc, nici măcar nu-i o idee rea.

Rafa se afla la un singur set de atât de visatul Slam al 21-lea care-l trimitea singur în Spațiu, într-o zonă cu aer rarefiat și imponderabilitate totală în care n-a mai călcat niciun picior de om.

De aici, Nadal n-a mai fost față în față cu Medvedev, ci cu întreaga istorie a tenisului. Nu s-a mai bătut cu loviturile împinse la punct fix de Daniil, nu s-a mai luptat cu brațele indecent de lungi ale rusului, care poate să ia în brațe la propriu întregul clasament ATP, ci cu întreaga istorie a acestui sport.

Iar întreaga istorie a sportului a părut că se joacă într-un singur game. Zeci de ani de transpirație, de muncă, de artă, de durere, de sacrificii, de rachete rupte, de rachete înrămate și de superstiții, zeci de milioane de tone de zgură, continente de iarbă, planete de ciment vopsit în albastru, sute de milioane de mingi căzute pe sau lângă zeci de milioane de kilometri de tușe. Toate astea s-au concentrat într-un singur game. După ce Nadal a făcut break pe serviciul lui Medvedev, rusul s-a agățat de istorie cu toate chingile pe care le-a avut, dar spaniolul a scăpat de centuri, s-a îndepărtat la 4-2 și s-a catapultat spre finalul de meci și spre galeria visurilor.

Rafael Nadal este primul jucător de tenis din istorie care adună 21 de titluri de Grand Slam. Chiar dacă pentru asta a trebuit să-și scoată un os de aproape doi metri din gât. Unul în plus în colecție.

Dar cât ar putea să conteze un os în plus când până să ajungi să plutești în propriul Spațiu te-ai luptat cu demoni și ai adormit sfinți?

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE: