Ce Qinwen, ce dor, ce jale!

Români în Germania. Nu mă gândesc defel la compatrioții care și-au convertit economiile în bilete pe la peluze și la inelul 3 al arenelor pe care deja se atârnă milieuri și alte brizbrizuri pentru Campionatul European de Fotbal. Apropo – dacă tot mi s-a deschis această fereastră, nu m-am putut abține – îl vei savura tot aici, pe tarlaua lui Meșter.

Nu e bine? OK, șterg primul paragraf, mă întorc la expresia care ne-a și plăcut dintotdeauna, dar care ne-a creat și obligații.

Români în Germania. Îi găsești pe la târgurile auto second-fourth hand, deși acasă nu mai au pe unde să le parcheze. Și ar mai fi câțiva. Domnul Iohannis în vizită la părinți, ca orice fecior responsabil (d-aia s-ar și înșuruba la NATO, ar fi mai aproape de babaci), Sorana la turneul de la Stuttgart și Mircea, la doi-trei metri distanță, în tribună, ca să ne împărtășească din atmosfera pe care o așternem în aceste rânduri cu sprijinul Porsche. Bine, al nostru e mai mult pe pișcoturi, prosecco și niscaiva wurști cu maioneză și muștar p-acolo, greul ne revine nouă, celor de acasă. Ca și în celelalte cazuri enumerate.

View this post on Instagram

A post shared by Mircea Meșter (@mirceamester)

Zheng, și ea în propoziție cu ocazia evenimentului. Conform clișeului răsucit în oglindă, chinezoaicei nu i se pare că diferă prenumele de Sorana și Simona, la fel cum Tuzla de pe litoralul românesc mi s-a părut mereu o glumă nereușită a ursitoarelor. Când au botezat localitățile din România, s-a stat prea mult la șpriț: comuna asta din județul Constanța ar fi trebuit să respire pe lângă Zalău sau în Pasul Oituz.
D-aia zic că Sori, în ciuda onomasticii care te poate păcăli, n-o întâlnise până acum pe Qinwen. Știam noi ceva, însă asiatica o chinuise acum doi ani la Roland Garros pe Halep. De atunci prezenta calitate juna ajunsă la 21 de ani.

Bine, românca părea că întâlnește în premieră tenisul, din nefericire. Și n-a fost nevoie decât de două backhand-uri în lung de linie care s-o destabilizeze pe a noastră, o sportivă de moral care preferă mai întâi să aerisească încăperea, să inspire profund, abia apoi să-și facă smoothie. Pe sub ușă i-a intrat însă un gaz persistent care a sluțit întreaga poveste. Instantaneu, linia de fund pe care dansa Zheng a venit de capul ei cu un pas în față, așa că toate mingile Soranei respectau o condiție improvizată. Atât le permitea memoria vizuală, acolo se duceau una după alta. Pieze rele. Puteai băga hârlețul să caști ditamai șanțul, să faci canal de scurgere pentru toate îmblănitele care alimentau stima de sine a tinerei cu o finală de Grand Slam la activ, cea de anul acesta din Australia. Nici Stuttgartul nu mai părea Germania.

Comentatorul a ținut să ne avertizeze că e aproape imposibil să lovești din deplasare, aici, pe acest teren, din cauza stratului subțire de cenușă roșiatică. Iar eu, simțitor și naiv până la capăt, îi dădusem mesaj lui Mircea:

– Bă, sper că nu foșnești tu ceva pe acolo, de nu-i merge joaca lui Sori! Vă duceți în străinătate și ne faceți de râs… Apoi vreți să vă facem PR național.

Dar al nostru e băiat cumsecade, cu cei șapte ani de acasă făcuți la zi. E adevărat că mă pripisem, dar așteptam ca râul, ramul și cine știe ce-a mai izvorât cultura chineză pentru a gâdila mentalul (lor) colectiv să aibă un termen de garanție ca la piața de pește din Shanghai. 3-1 Cîrstea, cu un break luat înapoi, 3-2, și cu puțină încredere că spiritele rele pot fi alungate și dacă îți faci cruce cu limba, însă uneori am avut impresia că bucureștencei i s-a repartizat mișelește o rachetă telescopică. Îi tremura ultimul segment numai în momentele-cheie.

Dincolo, Qinwen, fără să fie jucătoarea perfectă, dar una care nu întâmplător e în Top 10, s-a lins ca ursul pe bot, fiind doldora de miere de la erorile neașteptate venite de după fileu. Noi ne-am asumat prea apăsat proverbele care polișează neamțul, făcându-l failibil abia după urcarea în autocar, de aceea și Sorana a avut nevoie de un declic, chiar dacă doar juca în Germania, nu cu o amfitrioană. Roiau bondarii în jurul lui Zheng, propolisul se dădea la juma de preț, pe sub masă, mirosea și a serbare câmpenească. Se europeniza adversara româncei. Trei game-uri la rând i-a aplicat numărul 29 mondial, a fost aproape să i-l servească și pe al patrulea, părea că se duce tot borcanul de miere pe gâtul chinezoaicei, însă mai rămăsese pe fund ceva din tinctura de forehand a favoritei meciului. Cât să se reabiliteze în prag de 4-4 și să închidă în două seturi o partidă a cărei reeditare o așteaptă Sori ca pe o finală de GS.

---

Cronicile de la Stuttgart îți sunt oferite de Porsche.

Linda Noskova – Jelena Ostapenko: 6-3, 6-1

După atâția ani în care ne vânăm reciproc ca mamiferele din savană în documentarele despre planetă, am învățat unul-două lucruri despre tiparele meciurilor pe care le joacă Nănașa prin circuit. Practic, fiecare partidă a Jelenei e ca meniul restaurantului tău favorit. Nu trebuie să-l deschizi, știi pe de rost nu doar ce conține și cât costă, ci și informațiile nutriționale. Ba chiar ai și pretenții: „o salată de vinete vreau, dar cu roșiile alea îmbujorate și cu fălcuțe de acum două dăți, găsite de Chef Tomiță în piață la letonii ăia”.

În cazul madamei Leana, meniul e relativ simplu: se aruncă-n oală mutre până atingi capacul, între ele verși niște sticle de oțărală pe la mingi despre care tu și doar tu ai impresia că au fost aproape de tușă, apoi condimentezi totul cu percuții în care fîlfâie potârnoagele prin aer ca grindina-n deșert. Nimic secret, nimic complicat: iese o tocană care te face să uiți de foame și de rate dacă ești leton și care-ți face gura pungă dacă Nănaș-ta ți-a tăiat vreodată calea în de pe-acum lunga și simpatica sa carieră inspirată din aventurile lui Beatrix Kiddo prin Bercenii lui Tarantino.

Problema e că Ostapenko se transformă foarte ușor în Lostapenko dacă n-are unul dintre ingredientele care leagă preparatul. Iar când transportul de drepte-șnițel întârzie și nu-i prin geantă, toată imaginea de bucătar de popotă se duce-n scăpău: nu poți face performanță la nivelul celui mai puternic WTA 500 din calendar doar belind fasolea la cameră și ridicând din umeri nemulțumită că ți-au scăpat galinaceele-n știuleți. Trebuie și-un pic de efort, de apăsare, de burtă pe carte. De tenis de-ăla old school pe care îl subestimezi mereu, dar care ți se-ntoarce sub forma poetică a unei cehoaice de 19 ani din care nu-nțelegi nicio strofă.

Azi, de exemplu, Leana a jucat infect cap-coadă, în ritmul ultimelor săptămâni. Deși o întâlnire face to face cu Ostapenko la Stuttgart e un eveniment planetar, pe care-l aștept vreme de-un ocol în jurul Soarelui, m-am obișnuit deja să-ntorc spatele-n vârf de tribună și să-mi văd de ale mele cât timp femeia încearcă să spargă becurile prin sală.

Dar am vorbit prea mult despre personajul colorat al operelor literare în devenire și prea puțin despre jucătoarea de tenis a meciului de azi. Leana a câștigat în meciul de azi 12 puncte pe propria servă și unul singur pe al doilea său serviciu, iar cauza nu-i neapărat serviciul ei leșinat vecin cu râma (deși e acolo, primul pe lista de suspecți), ci faptul că Linda a făcut mingile ștoi și a atacat-o pe o adversară pironită-n câlcăie după servă. O fată de 19 ani ne-a demonstrat că nu-i nevoie de neoraționalism s-o bați pe Ostapenko: trebuie doar un pic de curaj și de apăsare pe punctele nevralgice ale jocului unilateral dezvoltat al letonei. Și izvorul de drepte al Nănașei putrezește instant fără alimentare de la țeavă.

Just Linda Noskova cracking 3 return winners against Ostapenko ♨️#PorscheTennis pic.twitter.com/ZhXUGfwYXP

— wta (@WTA) April 16, 2024

Și-a mai făcut ceva Noskova: a strâns în brațe fiecare minge de break pe care-a avut-o. 5 din 5 a bifat cehoaica, în timp ce Leana probabil că pufăie și acum, prin duș, inadaptată la propriile impurități tehnice.

A ajuns Nănașa la vârsta la care i se nasc Nănașe din zgură oarbă. Un preparat deloc sălciu care ne va hrăni următorii ani de cronici.

Marketa Vondrousova – Donna Vekic 6-4, 6-3

Dacă ești romantic, deși nu mai văd acceptabil acest stil de viață, îi poți face curte cehoaicei. Te ajută peisajul:

– Marketa, my love, văd în ochii tăi măcar centrul vechi al Pragăi, că ai felinare pătrunzătoare, dar remarc și dârele imaginației unui copil de 3 ani care nu mai dă pe la grădiniță din diverse rațiuni.

Motivul e simplu, nu pentru faza cu capitala Cehiei. Privește cealaltă pricină. M-am exprimat și cu alt prilej, desenele de pe brațele Vondrousovei sunt probe la un dosar ambulant devenit viral: dacă ai tras cu pixul în halul ăsta, mai stai un an acasă, abia apoi poți începe grupa mică.

Hei, mai e încă voie să faci declarații de dragoste sau să le comentezi în public? Cât privește tatuajele ștampilate doar cu puterea minții (o mână de om poate mai mult), l-aș putea întreba pe tizul și concitadinul Dănuț Lupu. La Rahova, dacă te prinde cineva în toiul unui asemenea act artistic, iei pe viață.

Cât privește tenisul, a fost nevoie de o intensă dispută interioară. Favorita a plecat târziu în meci, desena lent, parcă și fără vână, de ca și cum altcineva ar fi trebuit să se înhame în locul său între dreptunghiuri.

Nici Vekic nu e vreo fitecine, are două sferturi de GS până acum, deși, la ce vine din spate, nu cred să agonisească și mai mult. Cu niscaiva încredere, croata a întors de la 1-2 la 4-2 și, așa cum la fotbal contează șuturile la poartă sau cornerele, a avut 30-15 pe serviciul adversarei. Adică doar și-a închipuit un 5-2 care i-ar fi umplut conturile cu ditamai setul. N-a fost cazul, Marketa folosindu-se de anvergura brațelor nenorocite cu cerneală vintage pentru a deruta complet turnul de control al Donnei. 2-4? S-a făcut 6-4, iar în manșa a doua a părut că-i ține de urât lui Vekic. 3-1, 3-3, apoi a continuat la viteză de croazieră.

Pentru necunoscători, sportiva din Cehia e stângace și oi fi old school, însă sunt vrăjit mai abitir de o lovitură de forehand cu “cealaltă” mână decât de o jonglerie a unui mingicar “left footed”, iar Vondrousova și din acest motiv a întârziat închiderea meciului. Îmi lăsa impresia că așteaptă momentul oportun pentru a picta un lob sau un lung de linie ca la mama lui. Asta vede un nătâng care abia își găsește buzunarul cu stânga.

Jasmine Paolini – Sara Errani 6-1, 6-0

Poate m-am născut unde nu trebuie, și-mi zboară mintea printre galaxii, nu la granițele terestre, însă un meci între doi compatrioți ar trebui să se încheie doar cu transpirație în exces, nu și cu hemoglobină, fie numai la nivel de metaforă. Niciodată “pe viață și pe moarte”, așa cum fumează sfatul înțelepților când face procesul etapei pe banca de lemn cu deschidere spre parcarea blocului. E destul să vină Jasmine, dacă te cheamă Errani, și să măture frumusețe de zgură din Germania cu tine. Sincer, nu-ți mai trebuie atunci slujbă de pomenire.

Italienii sunt ca noi, mai întâi au investit în orgoliu, abia apoi în casă și mașină. Oameni chibzuiți, noroc că există destule medicamente de tensiune. Basta!

Paolini n-a avut milă față de senioara Sara, partenera sa de dublu din întrecerile care seamănă cu tenisul. Dar fata i-a zâmbit cordial și a îmbrățișat-o la final. Mai mult, au și articulat câteva amabilități în limba lor natală ca să nu pară că își împart cu scandal parohia. Ce mai, alibiul perfect pentru a transforma un “Sarà perché ti amo”, hit reinventat de fanii lui AC Milan, în fratricidul sportiv la care am asistat pe fugă. Atât a și durat, 47 de minute.

Ce nu i-a mers experimentatei pe care mai mereu o nimerisem în zile în care le mai servea câte o lecție tinerelor acestei faune? I-a decolat avionul de pe aeroport, e singurul aspect care a dus la acest deznodământ. Deși ar fi putut ajunge la Stuttgart și cu maxi-taxi, așadar e cumva victima karmei. Serviciul vid, returul panetone, jocul de picioare ineficient, ba chiar energofag, ciao, bella! În schimb, Jasmine, reinventată acum, în a doua parte a carierei, e genul care rupe poarta. Apoi e în stare să râdă în hohote.

Iga, piesă de Muzeu

Îndoiți și ei de fața cimentată a Igăi, care nu transmite niciun impuls viu de sub șepcuța cimentată cu ipsos pe creștet în timpul meciurilor, oamenii de la Porsche au transferat-o pe Iga în versiune civilă la Muzeul Porsche. Loc în care fata noastră – stă la o lungime de zbor LOT de București, iar noi știm că ce-i fără escală e practic al nostru – a și zâmbit. Ba chiar seamănă a colegă care te-nțeapă pe sarcasm pe alocuri, tipul de personaj pe care-l adoptăm fără rezerve și-l considerăm bun universal.

Așa că, dacă mai era nevoie de vreo demonstrație, tratamentul pentru rictus și înțepenire e, în mod cert, un Porsche. Sau mai multe, în funcție de cât te lasă sufletul și kilul de cireșe.

De luat aminte.