După un zbor București-Munchen și după o vizită la parcul de presă BMW Germania pentru a prelua mașina cu care voi călca timp de două săptămâni Europa, am ajuns la Garmisch-Partenkirchen, prima oprire de pe traseu. Nu a fost o oprire programată, așa cum nu este niciuna în afara celor de seară (organizate încă din februarie pe căprării, cu monitorizarea atentă a locurilor de “campare”), astfel că am parcat mașina în centru (cu un euro stă fain în parcare o oră și 10 minute) și am purces pe jos să viziăm zona la rece.
Garmisch îți arată practic cum ar trebui să arate Sinaia dacă în România ar exista autorități locale. Un centru cu un iz propriu, case pe pereții exteriori ai cărora se regăsesc pictate diferitele îndeletniciri ale familiei care a dus peste generații respectiva clădire, monumente ridicate în cinstea animalelor care populează pădurile din cei mai înalți munți ai Germaniei, disponibili pentru curioși în jurul stațiunii, magazine moștenite de fiul fiului fiului fiului fiului celui care a pornit afacerea (am observat o bijuterie care dă ora exactă lumii din jur printr-un ceas public marca Rolex – la fel ca în Geneva, de exemplu) și magazine de suveniruri atât de frumoase, încât nu te dai dus din ele.
Frumos Garmisch, probabil că e și mai frumos dacă îți pui în cap să rămâi aici două-trei nopți pentru a urca pe zecile de trasee turistice din munții care înconjoară stațiunea.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
