Miami un singur dor

Nu va juca nimeni în locul tău tenis.

Tenisul e un sport capricios. Pretențios. Plin de el. Arogant, pe alocuri. Există momente în viața asta în care ești cel mai bun din lume, deasupra tuturor, stratosferic. Când curg râurile de litere în fluvii de cifre și se varsă împreună în mări și oceane de un albastru cald și liniștitor în care plutesc bărci albe fără ancore.

Dar acolo, în fața plasei cu bandă, ești singur, înecat mereu în propriile tale gânduri, în luptă cu demonii tăi și-ai altora, și ești obligat să dansezi după reguli. Nu ești cel mai bun din lume și atât. Ești cel mai bun din lume între granițele pe care ți le trasează tenisul. Între liniile albe, între ultimul milimetru care ține mingea-n teren în stânga și-n dreapta, între propriile tale puteri de a agăța sferoidul din cauciuc pufos, între propriile tale abilități tehnice, între 15, 30, 40 și avantaje. Între limitele de energie pe care ți le oferă corpul, între delimitările mentale pe care ți le desenezi singur atunci când te definești ca jucător. Știi în mintea ta că ești de-acolo până acolo și nu poți decât să bănuiești că ai potențial de a fi vreodată dincolo.

Tu nu vei fi primul în lumea ta, în lumea noastră, ci primul în lumea acestui arogant, ireverențios, botos, sfidător și glorios sport în care doi pioni se aleargă precum caii și se transformă în nebuni în încercarea de a deveni regi și regine.

Nu va juca nimeni în locul tău tenis.

Și nu va simți nimeni niciodată ce simți tu. Pot fi situații asemănătoare, pot fi condiții identice, dar contextele în care se întâmplă sunt definite de variabile care fac ca fiecare meci, fiecare punct să fie unice și irepetabile. Fiecare jucător este primul care se întâlnește cu o fiecare situație pe care trebuie să o rezolve cu propria trusă de scule mentale, tehnice și fizice. „A mai fost în situația asta”, „A mai trăit asta”, „A mai avut mingea asta” există doar în mintea și lexicul celor care nu au simțit niciodată cum se strânge sârma ghimpată în jurul inimii la o minge de meci. Sau cum mâna care cânta adineauri prin aer se transformă într-un buștean de o tonă la altă minge de meci. Sau cum uiți cuvintele când mintea ți-e inundată de bucuria victoriei.

Nu va juca nimeni în locul tău, e adevărat.

Când ești singură în fața adversarului, iar dincolo de fileu e întuneric și rece și mingile nu mai vin. Când tribunele colorate s-au transformat în pereții muți care se prăvălesc într-un vacarm ascuțit peste tine. Când nu mai treci prin zi și prin noapte, ci prin noapte și beznă, când diminețile sunt obscur și răsăritul e apus. De dincolo nu se greșește niciodată, totul e perfect, agresiv, pe linie, iar toate punctele pe care ți le construiești nu apar pe nicio tabelă. Traiectoriile de atunci s-au transformat acum în puncte negre încremenite în spațiu și timp. Înăuntru, unde era suflet și culoare, e vid și ecou. Ești omul jocului de lumină, dar acum trăiești noaptea. Atunci ai zâmbit ultima dată. A fost un rever impecabil care a alunecat pe tușă, iar apoi ai salutat publicul. Dar ai respirat și s-a făcut întuneric în spatele propriilor pleoape. Nu le deschizi, noaptea nu mai aduce de ceva vreme vești bune.

Nu joacă nimeni în locul tău. Iar în față, în stânga și-n dreapta e un meci cu reguli tâmpite pentru care nu te-ai antrenat vreodată, arbitrat de siluete care te anunță că n-ai făcut ce-ai făcut și că ai făcut ce n-ai făcut. În aer plutește ceva incert, miroase a parfum fin, a vin ruginos și a scoici poleite.

Ai un singur challenge pe care-l poți folosi o singură dată. Ai înțeles că superputerea ta e într-o rachetă. Fără ea, ești doar un om pe care-l dor picioarele, îl macină gândurile și îl ucide așteptarea. Plutești pe o orbită care nu-i a ta, în jurul unui soare negru care arde fără a da căldură. Nu te aperi cum o făceai și nu ataci cum ai fi putut s-o faci – cum ai putea să te lupți cu nimic după reguli care nu există?

Știi să fii cea mai bună doar în lumea acestui capricios, pretențios, plin de el, pe alocuri arogant sport căruia i-ai dat totul și care ți-a dat înapoi totul pentru a-ți lua apoi totul.

Nu va juca nimeni în locul tău tenis.

Dar poți să joci tu. Cu noua ta rachetă. Și restul nu mai contează.

---

Cronicile de la Indian Wells îți sunt oferite de 2Performant.

---

Paula Badosa – Simona Halep: 1-6, 6-4, 6-3

Ultima dată când Simo a zâmbit în halul ăsta când a intrat pe un teren de tenis a fost la finala de la Wimbledon, când pregătise piesele de șah într-o partidă în care adversara a intrat pe teren cu pulurile de table. S-a luminat arena de la Miami când a mijit incisivii de i-a căzut un strat de epidermă lui Tsitsipas, cățărat în tribune. Oficial, să o susțină pe colocatară. Neoficial, nu putea nici măcar el să piardă revenirea Simonei printre cei vii.

Probabil că pe tunelul spre teren a refuzat bomboane fără zahăr oferite din întuneric de o voce suavă cu accent franțuzesc. Nu, mersi, moșule, am adunat energie câtă n-au produs toate panourile fotovoltaice din sudul Franței în ultimul an și jumătate.

Cum nu vom ști niciodată cât de greu e să recalculezi tangente și diagonale într-o geometrie a terenului care oricum ne e străină, ne-am așteptat ca Simonei să-i intre mai greu levierul într-a doua și să ruleze la ralanti, ca la o plimbare însorită de weekend. Doar că te poți lupta cu multe lucruri în viața asta, dar nu și cu foamea de joacă a unei copile căreia i-a fost ascunsă jucăria preferată fix când începea să-i înțeleagă mai bine sensul.

Dar nu știu de câte ori ați dat cu șmirghel peste o țeavă ruginită. Dacă nimerești granulația corectă, n-ai nevoie de mai mult de 5 minute și de-o vopsea de calitate pentru ca metalul să trăznească de sănătate, deși n-ai mai fi crezut că-i utilizabil. Așa a fost și jocul Simonei. A pierdut primul game la zero, pentru că până și racheta i-a părut tocmai trezită dintr-un somn lung și apăsat. După ce-a dat pânza de păianjen la o parte și-a servit de două ori dereglat, ca Navratilova venită direct de la clubul de lectură la competiția legendelor, Simo și-a pus roțile pe șine, s-a potrivit pe cant și-a reluat activitatea profesională de unde-a lăsat-o. Ba chiar mai bine decât atât, dacă considerăm că ultimul meci oficial al Simonei, jucat parcă în Paleozoicul timpuriu, a fost un zbor strâmb cu onor Daria Snigur în primul tur de la infamul US Open 2022.

Odată potrivit șurubul pe piuliță, lucrurile au arătat în primul set de parcă Simona a fost singura jucătoare rămasă în activitate în timp ce întreg circuitul a fost suspendat vreme de 9 luni plus TVA. S-a dus rapid la 4-1, apoi a făcut o haltă ceva mai lungă la 5-1, cât să ne demonstreze că Badosa e mai prost pregătită fizic decât Jagger, motanul meu care în iarna asta n-a făcut decât să doarmă pe calorifer și să cârâie că vrea crănțănele de ton. Și a încheiat setul la 6-1 cu un cross nesimțit de bun în timp ce Paulei i-a rămas blocat ecranul bancomatului cu cardul într-însul și apăsa de zor pe butonul de avarie.

A părut că setul al doilea va rula fin în același ritm, pentru că a noastră a început din nou cu un game prin care-a trecut ca joagărul prin chibrituri. Doar că, alertată de faptul că fata din fața sa a văzut tenis doar prin casete VHS în ultimele două ierni, Badosa a decis să nu riște să râdă de dânsa implicit curcile bunică-sii și a intrat în meci și cu restul corpului, nu doar cu vârful degetului mic de la bocanc. Așa că a strâns meciul, a băgat fisa-ntr-un break și a pus coatele la târâș spre al doilea set. Set pe care Simona l-a terminat cu degetele fizioterapeutei pierdute prin omoplatul drept, după ce a noastră s-a aruncat cu elan într-un voleu drive care i-a luat brațul prin surprindere.

Era 1-1 la seturi și începeam să ne reamintim de faptul că avem inimi, organe care au cam lipsit de la apel în tenisul feminin de câd am descoperit carbohodrații și alte orătănii în suplimentele alimentare canadiene.

De aici am început să simțim respirația grea prin ecrane. Uleiul care ungea altădată roțile dințate s-a scurs ceva mai repede decât de obicei, iar deplasarea Simonei a scârțâit ca o balama de șopron lăsată-n voia sorții. Consumul fizic natural care vine după o pauză de genul ăsta ne-a adus aminte tuturor de ziua în care ne întoarcem la birou din concediu și am uitat parola de acces pe platformă. Apoi a mai existat un moment de dubiu, de data asta la Badosa: când genunchiul Paulei s-a dat peste cap la o aterizare și a făcut-o să termine meciul șchiopătând. Dar s-a terminat înainte ca Simona să mai găsească aerul.

6-3 pentru Badosa în decisiv. Aparent, o înfrângere. Practic, însă, e o victorie cum n-am mai trăit de ceva vreme: una în care e mult mai important faptul că actorii sunt pe scenă și că există replici care încă nu s-au spus decât faptul că biletele au fost mai scumpe ca niciodată.

Katerina Siniakova – Ana Bogdan: 6-4, 6-2

Dacă peștișorul de aur ar coborî prin dușul de la vestiare în brațele Anei și ar ruga-o să-l arunce în Atlantic, că-n lagunele de prin Florida prea bântuie aligatorii, Ana și-ar cere dreptul la dorință. Una singură.

Fiecare turneu de tenis din lumea asta să se joace la Cluj. Sau la Iași. Sau la Parma.

Ultimele luni au curs la fel: dacă o scoți pe Ana din confortul propriei arii de protecție, jocul ei se vaporizează. Toate loviturile care intră atunci când tribunele de acasă împing cu mintea mingile pe tușă se duc dracului în turneele jucate la distanță de-un avion în care se servește și mâncare. Aș paria că dacă-i pui Anei căști prin care să asculte audiobook-uri citite cu accent ardelenesc, toate loviturile dereglate din meciul de azi s-ar duce ca o săgeata de darts aruncată spre un bullseye cât roata de Porsche. Toate serviciile descentrate de azi – unul dintre motivele acestei basculări intempestive întru nimicnicia din Florida – s-ar realinia cu realitatea geometrică a terenului.

E adevărat că Ana a avut și ghinion la Miami. Siniakova nu-i tocmai jucătoarea cu care vrei să joci un meci de prim tur – pe lângă faptul că știe tenis, are un organ în plus care i-a crescut la dublu și care-i permite să nu aibă unghi mort când vine vorba de jocul la fileu, de exemplu. Nu că i-ar fi fost foarte util azi – Katerina s-a bazat mai ales pe Ana pentru a o bate pe Ana. În plus, oricât de mult ai chițăi că-i meciul greu și că tragerea la sorți n-a fost realizată de un zeu român, ne aflăm, totuși, la un pseudo-slam, un WTA1000, acolo unde nu există nici durere, nici suspin, ci doar adversare gata să sară la vene care pulsează pentru a colecta sânge proaspăt, ca mașinile de lapte prin gospodăriile rurale.

Cumva, singurele două momente în care Ana a avut tenisul ăla bun la ea a fost în primul game și la 3-4 în setul al doilea, moment în care a mai amânat deznodământul implacabil al partidei revenind într-un game jucat ca-n vremurile bune. Din fericire, vremurile bune au fost luna trecută pentru Ana, deci împrospătarea memoriei musculare e tot ce trebuie realizat pentru ca lucrurile să se întâmple din nou. Poate i se reactivează simțurile când simte în nări miros de praf de zgură. E ceaiul nostru, tratament tradițional care le scoate pe ale noastre din gripă.