Paula Badosa – Gabriela Ruse: 4-6, 6-1, 7-6

“Mi s-a părut că o văd pe Simona Halep”. Am zis-o eu, sigur ai zis-o și tu și a zis-o și Paula Badosa, care ne-o lăuda pe Gabi după meci de parcă ar fi vrut să o ia acasă pe biletul lui Stefanos. Dar în timp ce Paula mai rămâne să își scrie propriile pagini de oracol în New York-ul care îi e casă în certificatul de naștere, Gabi vine acasă cu sacul plin de speranțe că tenisul de-acum înainte are încă multe uși pentru ea.

N-a pierdut meciul rapid, după 1-6 în setul doi, nu a pierdut meciul după ce a cedat un break la 0, nu a pierdut meciul într-un tiebreak scăpat pe scări, așa cum arăta situația la 4-0 pentru Paula. Așa cum a ieșit calculul final, Gabi a pierdut meciul din punct de vedere statistic și atât.

A câștigat orice altceva era de câștigat dintr-o zi la New York ce nu i se mai întâmplase. De exemplu, s-a ales cu gândul palpabil că i se mai poate întâmpla să ajungă într-un asemenea punct. Să ajungă la un punct de victorie cu fostul număr doi mondial, să trimită câștigătoarea de la Wimbledon acasă în mod prematur, cu patru seturi de echipamente nefolosite și să joace până când ESPN curmă suferința americană provocată de Coco și trece la un meci dintre o jucătoare din România și una din Spania. Sau, mai simplu spus, dintre două jucătoare ce bagă viață în minge și electricitate în rețelele neuronale.

N-ar fi stricat un forehand cu șuruburile strânse mai bine la final de tiebreak sau, per ansamblu, un serviciu al lui Gabi care să nu funcționeze ca o sită cu care încerci să scoți apa din curte. Doar ca idee, în primele șase game-uri ale meciului, Gabi nu a câștigat niciun punct cu primul serviciu, care a fost mai degrabă un internship neplătit din care te alegi doar cu bilete de bus nedecontate și mai puțin un serviciu pe care Gabi să se poată baza.

Dar inclusiv neajunsul ăsta a contribuit la completarea paharului plin ce poate fi acum admirat. Pentru că a urmat un set doi în care Gabi a coborât până la limita de jos de la care, într-un meci, te mai ține frânghia să te tragi pe ea înapoi la suprafață. O secvență de vreo jumătate de oră în care Badosa a câștigat fiecare minge pusă în teren are în mod normal darul de a face pătrate roțile de la căruță și de a băga în depresie boii ce o trag.

Însă Gabi a rămas pe marginea gârlei, chit că de pe deal părea să coboare viitura. Când Paula încerca să închidă defilarea la final de set, fata noastră a mai scuturat copacul, ca să vadă dacă mai e ceva de recoltat în viitorul imediat. Și-a fost cel mai bun mod de a închide un set pierdut cu 6-1.

Decisivul a fost o incursiune metafizică prin amintirile a ceea ce eram cu toții în vremuri în care tenisul avea mai multă miză și mai mult sens. Vremuri pe care le-am crezut uitate pe holuri de tribunal și pierdute-n minute plictisitoare interpretate de juriști într-o formă chiar mai complicată decât originalul.

Badosa a văzut-o dincolo de fileu pe Simona, dar noi am revăzut-o pe Gabi. Cea pe care o știam și cea la care speram. Și tot sperăm, că drumul încă-i șade-n față. A avut minge de meci, dar a avut și serviciul adversarei pentru a-l pierde. A avut o lovitură de pus în teren ca să egaleze în tiebreak, dar a fost și la 0-4. Tenisul bun e cel care-ți produce brusc un unghi de 90 de grade între partea superioară și cea inferioară a corpului, după ore în care-ai stat eșuat în canapea. E chestia care-ți amenință starea de spirit pentru tot restul zilei, îți dai seama că se întâmplă și continui să te uiți fără regrete.

Iar Gabi a produs tenis foarte bun. Pentru ea, pentru Paula și dorința ei de a-și relua cariera în afara sălilor de operații, dar mai ales pentru noi, ăștia care vrem să ne uităm la tenis nu doar pentru că e frumos, ci mai ales pentru momentele când e dureros, frustrant, enervant, agonizant și marcant. Adică bun, așa cum trebuie el consumat.

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

Cronicile de la US Open îți sunt oferite de noul Porsche Macan. 100% electric.

Coco Gauff – Elina Svitolina: 3-6, 6-3, 6-3;

În sport, trebuie să fii Real Madrid ca să joci prost și să mergi înainte prin competiție. Să nu activezi butonul de panică, să nu îngrămădești cortul în portbagaj și să fugi spre casă la prima ploaie – astea sunt abilități pe care le învață doar unii în sport și doar după ce au cărat cu cârca saci întreg de jăratec pe la tot felul de ocazii în care alții stăteau liniștiți pe margine și se bucurau de bezele gratuite.

Coco e în mijlocul unui proces de învățare pe steroizi (haha!), dar încearcă să îmbine utilul cu trofeul. Meciul din primul tur, cel cu Tatjana Maria, a semănat mai mult cu o trezire la 4 dimineața într-o zi de sâmbătă, cu o țeavă spartă din care țâșnește ulei fierbinte pe post de alarmă. Nici măcar lucrurile care au mers nu s-au prea legat, așa că partida cu Svitolina era programată ca fiind adevăratul test înainte de celelalte teste.

Coco a început împiedicată de propriile-i codițe, dar mai ales de jocul adversarei, care și-a dezvoltat în timp capacitatea de a strica ziua adversarei indiferent de coordonate geografice sau fus orar. După ce a ocolit elegant, lipindu-le de perete, trei mingi de break avute de Coco la 3-3, Svitolina a completat meniul cu opt puncte consecutive câștigate și primul set parcat sub geam, ca să îl vadă de în timp ce-și leagănă adversara pe brațe.

Însă Coco e câștigătoare en-titre de la US Open, lucru care vine la pachet cu un plus de fețe panicate și oftături mormăite în arenă, cu atât mai mult cu cât amerianca a avut o vară șubredă pe la turneele de pe hard din America de Nord, jucând doar trei meciuri la Toronto și Cincinnati, după ce viza de Wimbledon îi fusese ridicată chiar de către colega de cetățenie, Emma Navarro.

Tocmai de aceea, o înfrângere cu Svitolina nu dădea bine la biografie. Coco a revenit treptat în meci și a făcut break pentru 4-2. A câștigat setul secund și apoi a continuat să o ajute pe Svitolina să recupereze și terenul pierdut în materie de audiențe TV.

Deși a servit pentru a câștiga meciul la 5-2, Coco și-a mai pus o proptea între coaste și a pierdut din traistă trei mingi de meci, care s-au transformat imediat în break făcut de Svitolina. Totuși, în game-ul de retur s-a dres ciorba, iar Coco a pus gheara pe a 60-a victorie obținută în turneele de Grand Slam. Dar acum e ok: a împlinit în primăvară 20 de ani, nu mai e tocmai adolescentă, așa că putem să ne gândim dacă nu cumva e totuși prea puțin la vârsta ei.

Alexey Popyrin – Novak Djokovic: 6-4, 6-4, 2-6, 6-4;

Pariu că nu credeați să existe un fir roșu care să lege anul 2002 de anul 2024. Nu punem faptul că nici atunci și nici azi nu există o autostradă către Moldova. Aici ne ocupăm de statistici chiar serioase. Una din tenis ne spune așa: este primul an din 2002 și până acum când niciun titlu de Grand Slam nu ajunge la Djokovic, Nadal sau Federer.

Popyrin se așezase la masă cu Djokovic după alte două meciuri jucate de cei doi la Australian Open și Wimbledon, meciuri în care Nole i-a ridicat acreditările australianului și l-a făcut retur. Totuși, între timp, Popyrin reușise un sezon de hard bun și a câștigat primul lui titlu cu adevărat important: cel de la Montreal, așa că răzbunarea părea un fel de mâncare ceva mai accesibil în SUA.

E la fel de adevărat că s-a și ajuns la punctul în care toată lumea visează să asiste la meciul pe care Nole îl pierde și din care și face retragerea poetic, lăsând echipamentul pe teren și pornind pe jos către Serbia natală. De asta nu poate fi foarte surprinzător că Popyrin era aparent susținut de toată arena, chit că pe teren se afla campionul în exercițiu. Doar că Nole a jucat blocat pe bandă părând un soi de artist capabil să pună în scenă operă, teatru și lăutărie conform CV-ului impresionant, dar nereușind să dea tonul pentru un “la mulți ani” simplu.

Așa că Popyrin și-a luat pe el costumul de medic legist al meciului și a testat toate reflexele adversarului înainte de a-i pronunța obștescul sfârșit. A jucat relaxat și liniștit, mai mult decât o făcuse la Wimbledon, știind parcă faptul că dacă vrei să îl bați pe Nole, drumul semnificativ mai simplu către acest scop implică un mers tiptil printre punctele meciului și cuie bătute pe nesimțite, dar la momentul oportun.

Pentru Nole, înfrângerea asta e posibil să nu mai însemne mare lucru, pentru că omul joacă tenis așa cum adulții mileniali mai joacă azi GTA 4: de dragul de a se plimba prin universul jocului. Nole și-a luat medalia olimpică și impresia e că așteaptă de la noi idei care să îl convingă să mai apară în cadru și anul viitor. Să mor dacă am vreuna.

Frances Tiafoe – Ben Shelton: 4-6, 7-5, 6-7, 6-4, 6-3;

Tenisul are existențele lui paralele și poate că nu suntem neapărat familiarizați cu toate. Gândiți-vă la tenis ca la o persoană care devine cu totul altcineva când i se strică laptopul și cu totul alt animal vegetativ când pleacă în concediu în Grecia și brusc dansează pe mese și face baie în vin, de unde mai ieri era un corporatist elegant, amator de picnicuri la iarbă verde.

Tenisul se schimbă când e jucat de americani. Apar băieți plin de mușchi îmbărcați în maiouri lipite pe piept, antrenori cărora nu le tace gura nici când beau apă și momente de joc care se pot termina cu un smash, dar la fel de bine cu un slam dunk peste copilul de mingi.

Tiafoe avea de luat o revanșă despre care doar americanii își mai puteau aminti. Eram și noi prin zonă anul trecut, când Ben Shelton l-a transformat pe Frances din jucător în spectator, dar nu credeam că e nevoie să reținem detalii. E posibil ca multora să nu le placă tenisul jucat între americani, în mijlocul americanilor, pentru că meciul ăsta – de exemplu – a semănat foarte mult cu unul de fotbal american: sacadat, apăsat pe fiecare punct, cu impresia că jucătorii varsă-n fiecare minge toată energia, fără să-și bată capul cu perspectiva viitorului.

Stilul ăsta e ciudat, mai ales dacă ești pasionat de jucători filiformi, care plutesc pe suprafața de joc și flexează încheieturile la 760 de grade fără niciun efort, survolând terenul în pași de uriaș, fără să îi auzi pășind de parcă ar fi pisici la vânătoare. Un meci cu Tiafoe și Shelton e ca și cum la box nu s-ar alerga și pugiliștii doar ar da cu pumnul unul în celălalt. Sau ca un meci de fotbal jucat pe un teren de 4 metri x 4 metri, cu 22 jucători și porți la care lipsește bara transversală.

Așa s-a desfășurat mare parte din meci și ai fi avut nevoie de momente ample de rătăcire ca să faci predicții chiar și la final de set trei. Zeci de urcări la fileu, puncte trântite fără milă și servicii exemplare, care confirmă ce poți totuși anticipa cu lejeritate: în câțiva ani, e posibil ca despre Ben Shelton să se spună că e jucătorul cu cea mai bună servă din circuit.

Diferențele până la final au fost infime. La numărătoarea voturilor populare, cea cu totalul de puncte, Shelton chiar a și câștigat cu 111-110. Tiafoe nu a mers mai departe pentru că tenisul american se joacă cu electori, ci pentru că spre deosebire de confruntarea de anul trecut, finalul nu l-a mai găsit pe Frances agonizând la serviciu și bâjbâind printre lovituri, ci ni l-a arătat proaspăt și gata să înfulece hălci mari dintr-un Shelton obosit și preocupat suplimentar de una dintre glezne, asta în timp ce meciul i-a adus oricum probleme: Tiafoe a terminat partida cu un total de 21 de șanse de break.

Radu Hângănuț

Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.