În fotbal, la fel ca în viață, nu câștigă întotdeauna cei mai buni, nici măcar cei cu povestea cea mai bună. Nu suntem în “Game of Thrones”, nu mai trăiesc nici dinozaurii, darămite dragonii. Coroana ajunge rar pe căpățâna potrivită.
Uneori, însă, se mai întâmplă. În vara aceasta s-a întâmplat. Spania e campioana Europei, iar Anglia rămâne vicecampioană.
Jumătate șocâte, jumătate cocostârc
La fel ca acum trei ani, frâna britanicilor a fost antrenorul Southgate, care pare pe jumătate șocâte, pe jumătate cocostârc, oricum o entitate întru totul neînzestrată pentru a aduce acasă mai mult de o pungă de cumpărături de la băcănie.
Anglia are câțiva jucători buni și foarte buni cu care un Ancelotti, doar din sprânceană, lua până acum un Mondial și două Europene.
Așa, cu Southgate călare pe națională, armăsarii britanici au puterea unor mârțoage, să fie primit. Iar cei trei lei de pe tricou sunt, de fapt, trei găini.
Și nici măcar Bellingham, care e un fotbalist cât Gerrard sau Lampard, nu poate opri căderea ritualică în derizoriu a naționalei britanice.
BRichard Sellers/Sportsphoto/Allstar via Getty Images
Dincolo de aripi
Pe de altă parte, Spania a ieșit curajos în lume cu grădinița. Yamal și Williams sunt scandalos de tineri (și Saka și Bellingham sunt tineri, dar entuziasmul echipei engleze nu e juvenil, Anglia a jucat bătrânicios).
Yamal și Williams, spuneam, sunt atât de tineri, încât pare că jocul ar putea avea totuși viitor în ciuda uniformizării în mediocritate.
Dar, oricât de iuți i-ar fi aripile, Spania nu înseamnă doar aripile sale. Spania are o echipă bună la nivelul anilor 2020 și ea stă mai ales pe umerii lui Rodri.
Acest Rodri este jucătorul-cheie și pentru Luis de la Fuente și pentru Pep Guardiola (care, n-ați uitat, e tot spaniol, deși se identifică mai degrabă drept exclusiv catalan).
E întru totul inutilă o comparație cu Spania anilor 2008-2012. Echipa aceea era excepțională.
Cea de acum este bună, este suficient de bună încât să câștige incontestabil un titlu european.
Nu a existat o echipă care să aibă o energie mai grozavă în vara aceasta și orice altă câștigătoare ar fi fost o nedreptate. Ceea ce se poate scrie și așa: victoria Spaniei a fost clară. Și ce mai e clar pe lume în ziua de azi?
Michael Regan – UEFA/UEFA via Getty Images
Un proiect de țară?
Trebuie că Spania face totuși ceva bine în sport. Din 1992 încoace, de la Jocurile Olimpice de la Barcelona, sportul spaniol a renăscut și e într-o epocă de glorie.
Aproape că nu mai există azi disciplină sportivă, de la tenis, cum s-a văzut și la Wimbledon, până la fotbal (n-ați uitat de hegemonia Real-Barcelona, da?), care să nu fie dominată de spanioli.
Această creștere prin sport a fost un proiect național. Sportul este diplomație. Sportul unește. Sportul vindecă. Sportul inspiră oamenii să fie mai buni.
Această creștere a fost un proiect de a ține împreună mai multe țări într-o singură țară mare (iar Spania e o țară foarte mare și unul dintre cele mai bune locuri din lume în care poți trăi).
Nu e deloc o întrâmplare că naționala Spaniei de astăzi adună cei mai buni fotbaliști spanioli din Catalunya până în Galicia și Țara Bascilor. Că nu e nimeni exclus și că există orizont dincolo de Madrid, oricât de glorios ar fi (și este) Madridul.
Cred că știu destul de bine ce vorbesc. Sunt și eu printre românii care au locuit o vreme în capitala Spaniei. Îi cunosc îndeaproape măreția.
Lars Baron/Getty Images
Ce are Spania
În fotbal, față de alte discipline sportive, creșterea a început chiar mai devreme și nu e străină de profetul Johann Cruyff.
Spania poate să joace astăzi mai mult decât tiki taka. Spania nu e doar o mașinărie infernală de pase, jocul ei e mai mult de plasa aceasta de păianjen de pase. Spania reușește să armonizeze viteza, forța și tehnica. Are, adică, tot.
Alte mari națiuni fotbalistice europene, cum ar fi de pildă Italia, s-au prăbușit – e o prăbușire cu rădăcini economice.
Dar chiar și în cădere, fotbalul acestora rămâne important pentru că e întemeiat pe o filozofie a jocului. Și jocul de fotbal are metafizică.
Italienii, de pildă, știu că, pentru a termina viața și jocul în picioare, trebuie să nu pierzi, iar ca să nu pierzi trebuie să te aperi de lovituri și să profiți de cea mai mica ocazie care ți se ivește. Italienii știu că trebuie să ai răbdare și să nu greșești.
Și spaniolii au ajuns să aibă un stil național de a juca fotbal. Și este exact stilul câștigător al acestor timpuri.
Nu cred că e deloc o coincidență că Spania a câștigat trei (!) din ultimele cinci (!) ediții ale campioantelor europene.
Pe drumul către gloria obținută la Berlin, Spania a învins Italia, Germania, Franța, Anglia. Și nu le-a învins din întâmplare sau noroc. Cu tot cu mâna lui Cucurella. Spania a fost, pur și simplu, echipa mai proaspătă, mai generoasă, mai ambițioasă.
Franța, de pildă, are jucători chiar mai buni, dar nu mai are antrenor (Deschamps era pensionabil din 2018, după Rusia) și nici foame de glorie (Mbappé e blazat).
Alex Pantling – UEFA/UEFA via Getty Images
Lecția neplăcută
Și Anglia are jucători mai buni, dar englezii au concomitent un dublu complex, de superioritate și inferioritate, și de aceea un psihic labil. Anglia nu a mai câștigat nimic din 1966, de pe vremea stră-stră-stră-bunicului lui Lamine Yamal. Nu poate fi doar un amănunt.
Ceva englezii nu fac bine. Vin la fiecare turneu internațional cu oasele obosite, epuizați de ritmul infernal din Premier League.
Cât despre România, delirul de grandoare continuă. O echipă cinstită, muncitoare, care a reușit un meci mare la momentul potrivit (cu Ucraina, totuși, nu cu o campioană mondială) și a smuls un punct mutual avantajos Slovaciei, a devenit, umflată cu pompa mediatică, pe dorința noastră de a mai însemna ceva în fotbalul mare, o generație fabuloasă. Nu e așa. Ne îmbătăm cu apă caldă patriotică, vorba aceea.
Ceea ce nu înseamnă că generația care s-a străduit nu a fost o echipă care ne-a dat iluzii, ceea ce e oricum considerabil mai mult decât am avut de la Mutu și Chivu încoace.
Dar fotbalul nu crește doar cu hei-rup patriotic, cu dragostea suporterilor și jucători depășindu-și, o dată la zece ani, condiția.
Stu Forster/Getty Images
Fotbalul crește cu politici publice implementate corect. Au trecut, din păcate, timpurile când fotbaliști tehnici erau pe toate maidanele, mai ales că nu mai există maidane. Jocul care se joacă acum ține de organizare.
Când se va așeza, când se va organiza, România poate fi o forță europeană nu doar în fotbal, ci în orice altceva. Din păcate, la jocul organizării rămânem subdezvoltați și cu un insațiabil apetit pentru furtul căciulii terțului, dar și pentru furtul propriei căciuli.
Până nu se schimbă acest detaliu nu se va schimba nimic, cu toată puterea unui Niță sau Rațiu de a răzbi în viață împotriva tuturor șanselor.
Asta e lecția care trebuie învățată, chiar dacă e neplăcută. “Hai, România, hai, băieții, hai, băieții!” nu are consecințe pe termen mediu și lung. “Pe ei, pe ei, pe mama lor” nu are, îndeobște, urmări nici pe termen scurt.
Doar munca organizată, care lasă talentului puține șanse de a se irosi, are consecințe durabile. Dacă nu – tot nu. Cu vara asta cu tot.
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la EURO 2024 îți sunt oferite de 2Performant.
Andrei Crăciun nu se pricepe la tenis, cum nu se pricepe la niciun sport, ceea ce îi dă frumosul avantaj de a privi întrecerile cu ochiii copiilor: ca pe niște miracole. Se uită, totuși, la tenis de zeci de ani (fiindcă are și el, de-acum, o vârstă). Nu crede în jucătorii cei mai buni din toate timpurile, pentru că nu a apucat decât timpurile personale. Iar în timpul care i s-a dat, imun la toți specialiștii și la toate ierarhiile riguros întocmite, consideră că nu a mai fost nimeni (și nici nu va mai fi) ca Andre Agassi.
Ca să vă dați seama care e nivelul la care discutăm, finala sa preferată de Grand Slam s-a întâmplat la Roland Garros înspre sfârșitul secolului XX: o încleștare Sergi Bruguera-Alberto Berasategui. Și mai rău: în ultimii ani, în plină epocă de aur Federer-Nadal-Djokovici, jucătorul său preferat a fost cehul Štěpánek, pe care îl asemuiește, din motive inexplicabile, lui Joe Limonadă, nu-l știți dumneavoastră, un erou cehoslovac de filme western.
