Pentru ureche, Spania, Franța, Anglia, Olanda sună bine. Sunt patru dintre echipele de tradiție ale Europei, pe care e firesc să le vezi în semifinalele unui turneu final.
Ochii, însă, ochii s-au chinuit. Olanda joacă un fotbal care e o permanentă ofensă adusă marilor sale generații nu chiar atât de îndepărtate. Să treci de la Marco Van Basten, Gullit, Rijkaard, Bergkamp, Sneijder sau Robben la ce oferă Țările de Jos astăzi… Până și Koeman pe bancă e o caricatură a mărețului Koeman, jucătorul, care a adus o Cupă a Campionilor la Barcelona.
Anglia lui Southgate e o probă de tortură. Cred că pot rezuma ce joacă Anglia într-un singur cuvânt. Iată cuvântul: nimic.
Franța acestui Mbappé devenit agent electoral al puterii (ceea ce nu condamn, dar constat) e ca musca fără cap. Deschamps pare că n-a mai avut o idee bună din 2018, de când l-a făcut Kylian campion mondial și ca antrenor. Ca jucător se făcuse singur din teren, luptând umăr la umăr cu Zidane.
Iar Spania e totuși o foarte bună echipă de tineret-speranțe. Lamine Yamal e minor. N. Williams a trecut în rândul majorilor, ba chiar al marilor fotbaliști. Dar e tot un copil ceva mai mare. Accidentatul Pedri e și el un puști. Și mai e și insuportabilul sentiment că Spania, deși are echipă, nu are vârf. Morata – campion european?! Doamne, Doamne…
Foto: IMAGO
Niciuna dintre aceste formații, jucând cum au jucat, n-ar fi trecut de sferturi la niciun turneu final pe care l-am văzut cu ochii mei, adică din 1992 încoace.
Anglia, Franța și Olanda nu treceau nici de grupe în 2004. Iar în 1996 și 2000 nici nu s-ar fi calificat la European.
Dar campionatul s-a diluat, fotbalul a devenit o ciorbă lungă, timpul trece, banul merge, la următoarele ediții vor străluci în iarbă Gibraltarul și naționala statului San Marino.
Jucătorii mari ai timpului prezent sunt, la rigoare, în istoria fotbalului niște pigmei. În plus, sunt și milionari de dinainte să împlinească douăzeci de ani și le stă gândul la Ibiza, nu la această vară lungă cu capitala la Berlin.
Despre cei care au plecat acasă: Germania – n-a mai jucat bine Kroos, ajuns la final, n-a mai jucat bine nici Germania.
România – a ajuns, nu tocmai din întâmplare, între primele șaisprezece din Europa. Dar fotbalul românesc e sub acest nivel. Și dacă în locul delirului de grandoare nu se pune muncă la bază o să rămână și generația care s-a străduit tot o medalie în vitrina imaginarului colectiv. Belgia a ajuns la capătul resurselor epocii De Bruyne – Lukaku.
Slovacia s-a retras prea devreme, avea ocazia să execute Anglia. Slovenii au fost bravi, previzibili și lipsiți de noroc.
Ronaldo, soarele, insulele, pizza și jazzul
Portugalia s-a învârtit în jurul lui Ronaldo ca în jurul soarelui. Atât i-au pompat toți lui Cristiano iluzia că e Dumnezeu, încât chiar a început să se creadă deasupra legilor elementare ale biologiei.
Prima dintre legi: un fotbalist la aproape patruzeci de ani (dacă nu e Pepe, el e excepția) nu mai e același fotbalist de la douăzeci și cinci de ani. Și e greu să îi spui să renunțe cuiva care a ajuns pe acoperișul lumii fiindcă n-a renunțat niciodată. Longevitatea sa profesională, pasiunea lui Ronaldo sunt realități și sunt lecții. Sfârșitul în lacrimi și zâmbete șchioape sunt și ele realități.
Până la urmă, Cristiano Ronaldo va renunța și atunci vom vedea dacă Portugalia avea sau n-avea resurse să ajungă mai sus fără el. Eu spun că n-avea. Dar eu nu sunt specialist și nu mă invită nimeni în studiouri TV, iar când mă invită nu mă duc.
Foto: IMAGO
Italia a fost o catastrofă anunțată. Fotbalul italian are nevoie de reformă. Altfel, italienii știu să joace fotbal fără să îi învețe nimeni. Joacă un fotbal-filosofie, care mie îmi place foarte mult. Se apără, așteaptă ca adversarul să greșească, lovesc decisiv, se apără iar. Iau de la viață totul în contextul unor resurse limitate. Dacă într-o generație apare un fuoriclasse, Italia devine strălucitoare; dacă apar mai mulți, devine orbitoare și campioană mondială. Ultima dată s-a întâmplat în 2006.
Dacă nu apare nimic, dar are doi fundași centrali cât Bonucci și Chiellini, devine campioană europeană. Dacă apare doar Scamacca, pleacă și ragazzi mai repede în insule la relache.
Italienii înțeleg cum stă treaba cu jocul și cu viața – trebuie să profiți de puținele ocazii care ți se ivesc și să știi să te aperi.
Adversarii vor veni și vor pleca și Roma rămâne eternă. Ei, italienii, nu joacă un fotbal-șampanie, ei joacă un fotbal-pizza. Unora le place pizza, cum unora le place jazzul.
Foto: IMAGO
Turcii au prea mult entuziasm, fotbalul lor e irațional, o echipă matură n-are ce face în compania turcilor. Îi învinge fără greutate.
Austria a dat totul în grupe și n-a mai rămas combustibil pentru fazele eliminatorii. Elvețienii sunt talentați, dar sunt și la apusul carierei. Și ei puteau mai mult și nu știu când vor mai avea o generație la fel de bună ca aceasta care tocmai s-a stins, generația lui Xhaka și Shaqiri.
Georgia a avut o poveste frumoasă, dar și multă naivitate. Iar Danemarca lasă la fiecare turneu final senzația că putea mai mult.
O singură dată a reușit să meargă până la ultimele consecințe, dar atunci, în 1992, eu eram copil, internetul abia se năștea și lumea toată era mai mare, mai frumoasă și mai plină de sens.
Carevasăzică, am îmbătrânit și nici de la semifinale nu mă aștept la vreun meciul secolului.
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la EURO 2024 îți sunt oferite de 2Performant.
Andrei Crăciun nu se pricepe la tenis, cum nu se pricepe la niciun sport, ceea ce îi dă frumosul avantaj de a privi întrecerile cu ochiii copiilor: ca pe niște miracole. Se uită, totuși, la tenis de zeci de ani (fiindcă are și el, de-acum, o vârstă). Nu crede în jucătorii cei mai buni din toate timpurile, pentru că nu a apucat decât timpurile personale. Iar în timpul care i s-a dat, imun la toți specialiștii și la toate ierarhiile riguros întocmite, consideră că nu a mai fost nimeni (și nici nu va mai fi) ca Andre Agassi.
Ca să vă dați seama care e nivelul la care discutăm, finala sa preferată de Grand Slam s-a întâmplat la Roland Garros înspre sfârșitul secolului XX: o încleștare Sergi Bruguera-Alberto Berasategui. Și mai rău: în ultimii ani, în plină epocă de aur Federer-Nadal-Djokovici, jucătorul său preferat a fost cehul Štěpánek, pe care îl asemuiește, din motive inexplicabile, lui Joe Limonadă, nu-l știți dumneavoastră, un erou cehoslovac de filme western.
