Se povestește că, înainte să țină primul discurs în fața românilor, un consilier l-a avertizat pe Tony Blair: “Atenție, popor emotiv!”. Consilierul știa.
Dincolo de rezultatele din această grupă, câștigată suprinzător chiar de România, asta s-a văzut cel mai clar: românii din tribune și de acasă sunt cu adevărat emotivi. Sunt gata să cadă la picioarele unei generații care se străduiește, sunt gata să o proclame de suflet și, desigur, în cazul unei crunte dezamăgiri urmează să aflăm că aceeași generație s-a dus în altă parte de suflet.
N-a fost totuși cazul să aflăm așa ceva. Băieții din teren au stat surprinzător de bine cu gestionarea emoțiilor. S-au dăruit, au luptat și, iată, și-au câștigat porția de glorie. Bravo lor!
Foto: IMAGO
Gestionarea libertății
La fotbal s-au descurcat și nici măcar n-au mai jucat tradiționalul 1-9-1. E. Iordănescu și-a făcut și el bine treaba.
„Generația 2019”, care a ajuns atât de sus în prima tinerețe (ați uitat acele semifinale europene?), în sfârșit s-a maturizat!
Pare, așadar, că fotbalistul român, cel puțin cel care ajunge la națională, s-a înțelepțit și își gestionează mai bine libertatea. Și și-a redobândit și foamea de rezultate.
Sau pur și simplu este, cum ne-a tot spus Hagi, și nu l-am ascultat cum trebuie, o generație foarte talentată.
Acum, și cu puțin ajutor din partea arbitrilor și cu Ianis știind să cadă la timp, spectaculos și eficient. Și cu un egal reciproc avantajos, și cu noroc, și cu toate cele – nici nu mai contează.
Rezultatul rămâne: după aproape un sfert de secol, România a ajuns în faza meciurilor eliminatorii la un turneu final.
Foto: IMAGO
Da, chiar e aceeași națională incapabilă să învingă Bulgaria. Sau să marcheze un amărât de gol amatorilor din Liechtenstein. Iat-o câștigând o grupă la Euro la golaveraj!
Ea e. Dar e și aceeași generație care nu a pierdut doi ani, a terminat o grupă de preliminarii înaintea Elveției și a cedat doar când a întâlnit o națională complexă, plină de staruri – cea a Belgiei.
La fotbal, România nu stă nici așa, nici altminteri. La campionatul acesta european se joacă modest, echipele mari nu mai sunt mari, fotbaliștii joacă mai mult pentru ei înșiși decât pentru echipe (cu câteva excepții notabile, printre care Toni Kroos, care este deja cu un picior la pensie).
E remarcabil și că Ronaldo e aici de douăzeci de ani și nu dă semne că ar renunța. E aici, vorba aceea, de când telefoanele nu erau încă mai inteligente decât oamenii.
Munca în echipă
În acest context, în care se joacă un fotbal post-modern, departe de romantismul deceniilor trecute, România, cu fotbaliștii ei harnici și gata să se sacrifice unul pentru altul, pare o foarte curioasă excepție. Și tocmai de aceea, fiindcă a jucat în echipă, aproape “old school”, a ajuns până aici și poate va ajunge și mai departe. Fiindcă naționala de azi e un grup unit și are câțiva fotbaliști de perfectă talie medie europeană – Niță, Rațiu, Drăgușin, Fl. Coman, Răzvan Marin, Ianis Hagi, Nicușor Stanciu –, chiar dacă mulți deja s-au retras, rentieri ai unei perioade faste din carieră, în țările arabe. Și – banal – când nivelul e apropiat, echipa câștigă.
La sfârșitul meciului cu Slovacia, toți cei de pe teren au fost cumva mulțumiți, iar românii cu atât mai mult. Urmează, aveam să aflăm, Olanda care e un baubau doar dacă trăiești între 1988 și 2010.
Nu a fost să fie Slovenia, s-ar fi putut închide o rană care e deschisă din primul an al secolului curent…
Foto: IMAGO
Excesivi sau nuli
Apoi, după egalul cât o victorie cu slovacii, românii au încins din nou o horă, n-a mai fost la miezul nopții, dar a fost horă, iar românii în tribune au demonstrat că mai au resurse să iubească naționala unei țări care i-a dezamăgit nu o dată.
Românii aceștia au luat unsprezece băieți și și-au legat de ei toată dragostea de România, aceeași Românie care n-are nici școli, nici străzi, nici spitale ca în Vest și nici nu va avea curând, Marcel de la Buzău fiind ocupat exclusiv să bage capul în poză, ca să îl folosească totuși la ceva.
Îndrăgitul filosof Emil Cioran avea o vorbă bună: românii, când nu sunt excesivi, sunt nuli. Și asta s-a văzut. România a căzut imediat în delir de grandoare, după victoria cu Ucraina. Românii s-au lăsat îmbătați de entuziasm, dar excesul a fost util. N-am mai fost nuli.
Energia extraordinară din tribune le-a dat aripi jucătorilor, care s-au întrecut pe ei înșiși. România chiar a fost un caz în care echipa a fost mai bună decât sunt individual jucătorii.
Și poate cel mai frumos a fost că acasă s-a visat din nou că am putea fi cu toții mai buni decât suntem. Și că a existat o bucurie sinceră, care a coborât în stradă, a înconjurat Universitatea și ne-a dus cu treizeci de ani în urmă, când speranța era atât de înaltă încât atingea cerul Americii.
Piața Victoriei plină cu români care să strige numele țării pe care o revendică drept a lor – doar fotbalul face asemenea minuni, de când politic lupta cu puterea a fost abandonată în chip dramatic.
Foto: IMAGO
Altfel, campionatul european n-a propus nimic memorabil. Spania joacă bine, are extreme grozave și creier la mijlocul terenului. Germania poate mai mult. Italia are noroc, un culoar rezonabil și speranțe de o finală la Berlin. Franța pare obosită. Anglia e, în epoca Southgate, într-un loc mai degrabă întunecat. Iar dintre echipele mici și mijlocii niciuna nu pare să aibă puterea Greciei din 2004 (Austria e cel mai aproape, totuși, de acest rol).
România nu s-a întors acasă și poate că nu se va întoarce nici după partida următoare. Ceea ce demonstrează că Gică Hagi tot vorbind despre fazele superioare ale competiției nu era deloc nebun. Era doar vizionar, cum, de altfel, ni s-a tot arătat (și tot nu a fost crezut). Era profet.
În acest moment, pe acest culoar unde a ajuns pe merit, semifinalele chiar nu mai par ceva cu totul hazadardat pentru România.
La fel de bine însă (de fapt, la fel de rău), România poate să plece acasă din optimi și, după ce ne redobândim echilibrul (atenție, popor emotiv!), chiar nu i se pot reproșa multe naționalei.
Dar nu e doar fotbal aici. E dorința de a aparține, de a avea un acasă, chiar și departe și, pur și simplu, de a fi fericit în mod gratuit, singurul mod în care fericirea adevărată e posibilă. Echipa națională e un simbol, mereu a fost. Un simbol și o oglindă.
Foto: IMAGO
Surpriza mileniului
Românii din tribune au făcut propriul efort, și-au luat porția de iluzie. Dar adevărata victorie, surpriza mileniului, ar fi ca România să treacă de grupa mult mai grea în care joacă tarele noastre cele de toate zilele, tarele noastre istorice.
Ar fi ceva nemaivăzut ca motivați de un băiat vopsit albastru în cap, de un portar cu o poveste emoționantă de viață și de trasorul lui Stanciu din meciul cu Ucraina românii să se deștepte acum, cum tot le-a cerut zadarnic imnul din ultimele trei decenii și jumătate.
Generația care se străduiește merge mai departe. Dincolo de gazon rămâne totuși un pic mai greu. Iar eu – încă la Munchen, unde plouă ca în vechiul Testament, ca pe vremea regretatului Noe (urâtă vară mai au și bavarezii!; ca să nu spun și de alte neajunsuri ale Germaniei, care pare și ea foarte departe de imaginea pe care o are restul lumii despre ea) – eu rămân un sceptic bine temperat.
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la EURO 2024 îți sunt oferite de 2Performant.
Andrei Crăciun nu se pricepe la tenis, cum nu se pricepe la niciun sport, ceea ce îi dă frumosul avantaj de a privi întrecerile cu ochiii copiilor: ca pe niște miracole. Se uită, totuși, la tenis de zeci de ani (fiindcă are și el, de-acum, o vârstă). Nu crede în jucătorii cei mai buni din toate timpurile, pentru că nu a apucat decât timpurile personale. Iar în timpul care i s-a dat, imun la toți specialiștii și la toate ierarhiile riguros întocmite, consideră că nu a mai fost nimeni (și nici nu va mai fi) ca Andre Agassi.
Ca să vă dați seama care e nivelul la care discutăm, finala sa preferată de Grand Slam s-a întâmplat la Roland Garros înspre sfârșitul secolului XX: o încleștare Sergi Bruguera-Alberto Berasategui. Și mai rău: în ultimii ani, în plină epocă de aur Federer-Nadal-Djokovici, jucătorul său preferat a fost cehul Štěpánek, pe care îl asemuiește, din motive inexplicabile, lui Joe Limonadă, nu-l știți dumneavoastră, un erou cehoslovac de filme western.
