Etcheverry Etcetera

Turneul de la antipozi e cea mai dificilă activitate pentru mânuitorii de unelte lingvistice, e probă de minerit mental. Ești măcinat psihic să faci ochi de santinelă de la 2 noaptea, mai ales când adormi ca oamenii civilizați după ora 23, căci personal fac parte din a doua generație a dinastiei din care mă trag care nu mai crește găini.

S-a accesat urbanismul, nu mai ai cu cine să te bagi la nani din timpul telejurnalului doamnei Esca, e altceva, așteptăm late night show-uri, mai zăbovim la vreun episod de pe Netflix, nu mai ieșim în crucea nopții ca să fluierăm la unison cu patrupezii sloboziți pentru pază și superstiții.

Și da, vezi negru în fața ochilor când în jur e doar sforăit și abis, îți joacă lămpașul cu idei deasupra sprâncenelor, caști ca tunelul Capra-Bâlea de pe Transfăgărăşan, te mai pune păcatul să te și uiți la ceas și aluneci într-un subteran din care totuși trebuie să sapi după măcar o bucată de cupru, cu toate că Porsche ne susține pentru a scoate zăcăminte de aur.

Aceste cronici îți sunt oferite de noul Porsche Panamera

Novak Djokovic – Tomas Martin Etcheverry 6-3, 6-3, 7-6

Mi-am mai înmuiat metafora în gelul de păr al lui Nole, se pot scrie tomuri întregi și pe acest palier. Hairstylistul numărului 1 mondial trăiește viața în full options, or nu fiecare vietate de pe planetă are acces la un asemenea huzur. Poate doar croitorul lui Kim Jong-un să mai pupe o asemenea karmă: să nu muncești nimic, dar să încasezi o droaie de bani. Cercul ar putea fi închis de tipul angajat special să-i repete de sute de ori lui Horia Brenciu că are umor. E doar funny. Mă rog, înalte sfere la care nici nu avem voie să aspirăm.

Dar să nu divagăm pe banii contribuabililor care ne citesc cu patimă, și-așa ne certa unul dintre ei zilele trecute că facem teoria chibritului în loc să analizăm tenisul de la Australian Open. De ca și cum am fi avut vreodată o asemenea intenție. Vorba lui Toma Caragiu, dacă ar fi fost contemporan cu ideea lucrativă a lui Meșter: “De tenis de ne arde nouă acuma? Auzi, tenis, domnule!”

Păi, chiar așa, cu argentinianul Tomas Martin nu putea ieși acel tenis pe care l-am savurat în tururile precedente. Djoko își pierde antrenamentul dacă va mai da peste asemenea obstacole. Ăsta ori crapă acolo, pe tușa lui din care încă nu-l poate nimici vreo vietate umană, ori se plictisește și lasă nitam-nisam locul 1 mondial vacant.

Precizare pentru spiritele excesiv de combative: “a crăpa” este, în acest context, un verb eminamente pozitiv în relație cu viața. Uneori figura de stil lasă senzația că lezează spirite, prin urmare metafora poate fi interzisă.

După 6-3, 6-3, sârbului i s-a suflat în cască:

– Boss, ce faci? Mai bagă și tu ceva, prelungește cumva meciul! Te crezi Mike Tyson? Mai ales că băiatul ăsta chiar s-a purtat frumos cu tine.

Eh, nu putea să fie căpos încă o dată, iar Nole le-a mai dat pe la Târgoviște și pe la Ploiești, a făcut și dreapta-mprejur, mișcare pentru care în armată erai tuns cu briciul. 4-4, 5-5, prelungiri, parcă și alte priviri, ceva mai încruntate, spre loja în care mereu ostracizatul Goran Ivanisevic așteaptă cu biletul în mână controlorul ca să-i explice că el are abonament pe toate liniile.

Tiebreak, după ce Etcheverry a fost aproape de a dărâma ca un El Torro scaunul arbitrului: de fapt, mai degrabă s-a dus ca berbecul, plecând doi ani mai târziu pe o scurtă a lui Novak. Slavă Domnului că s-a agățat în băncile de pe margine, altfel și acum ar fi plutit prin univers!

Tiebreak-ul, fix ce-i trebuia acestui duel, închis cu as la 6-2. Latinul prinsese un pic de oxigen, cetățeanul Belgradului se încălzise. Au ieșit schimburi pe cinste, inclusiv degetul la ureche al campionului mondial prin trofeele căruia ne dăm seama că îmbătrânim cu fiecare Grand Slam.

Luca van Assche – Stefanos Tsitsipas 3-6, 0-6, 4-6

Finalist anul trecut la Melbourne, Fănică lasă impresia că începe să trăiască din ce produce. Că nu le mai cere cașcaval babacilor, ca să ajustez și mai mult mesajul, trivializând. I-a rămas bentița pe frunte, cine știe câte rânduri de piele o să-i zboare după ce i-o va subtiliza careva în somn?

E și la fel de important atunci când calcă, indiferent că sub el e hard-ul australian sau vreun norișor care se oferă să-i servească drept preș. Pro bono. Îl și merită grecul, doar e născut în aceeași zi cu subsemnatul. Îmi sunt familiare umorile zodiei. De aceea, le și recomand colegilor să-l critice catifelat, căci așa ne place nouă. Să ni se spună când greșim că vina este a altcuiva. Nu-i așa că toată lumea și-ar dori să fie, doar din acest punct de vedere, Tsitsipas? Mulțumesc pentru sinceritate.

Cu un francez cu rădăcini belgiene și italienești în raza puștii, Tsitsi s-a luat în serios până a trecut pârleazul, omul de după plasă fiind într-o inferioritate evidentă: alonjă, forță, experiență. Plus bentiță lipsă. Raportul așilor, 12-1 pentru Stefanos, este simptomatic, ca și proporția dublelor greșeli, 5-0 tot în defavoarea învinsului. Și începuse atât de serios van Assche setul al treilea, 3-0, de ca și cum n-ar fi existat primele două manșe. Fane, spirit jucăuș, se cocoțase pe cine știe unde. La revenire, i-a mai scăpat un game outsiderului. Așa mai facem noi, suntem aproape generoși.

Jannik Sinner – Sebastian Baez 6-0, 6-1, 6-3

De câte ori n-ai pățit să extragi târziu pachetul de mușchi de la congelator? Pur și simplu se întâmplă. Riști să găsești comesenii țopăind îndrăciți într-un dans tribal, cu furculița și cuțitul la purtător, cerând să le fie potolită foamea, dar n-ai cum să ieși pe repede-nainte din încurcătură. Simți cum se topesc mai repede ghețarii de la Polul Nord decât bucata ta de ceafă pe care nici nu mai știi când ai cazat-o în sertarul cu frig.

În schimb, la tenis, când se îndură cerul să-ți iei adversarul direct la pungă, e infinit mai bine. Îi dai din toate zările, ai și vreme, că sunt trei seturi necesare pentru macerarea vânatului, și la final îți permiți să chemi și Sanepidul. Of, DSP-ul, iertată-mi fie moda învechită.

Sinner și-a putut tăvăli adversarul prin unt abia în manșa finală, când argentinianul – Baez îl cheamă – începuse să dea și cu efect din piciorușe. Și, cu toată gheața aia care i se scursese de la tâmple până la bătăturile din talpă, părea să se supere că funia meciului se strânge la par. Sofism de victimă neasumată.

Mirra Andreeva – Diane Parry 1-6, 6-1, 7-6

Mamă, tată, bunici și alte persoane din condominiu, atențiune!

Punctul prin care aia mică a redus la 4-5 în decisiv va fi peste ani, însă se poate și de diseară, în genericul de prezentare a turneului. Se încadrează și pentru emisiunile dedicate unui mondial de baschet pentru slam dunk-ul cu racheta, de lângă fileu, prin care a plasat elegant mingea în terenul lui Diane.

– Hai, coboară, aici e Raiul, drăguțo!, pare să-i fi transmis Mirra ghemului de blană, dar nu oricum, ci cu o naturalețe sfidătoare.

"No, she didn't!"

Oh YES she did 😍

Mirra Andreeva • #AusOpen • #AO2024@wwos • @espn • @eurosport • @wowowtennis pic.twitter.com/RlKDNt8KYl

— #AusOpen (@AustralianOpen) January 19, 2024

De ce sfidătoare? Nene, de numai 16 ani ești în contact cu lumina zilei, așadar de unde și cum îți vine mișcarea aceea de geniu? E adevărat, marea masă a consumatorilor acestui sport te-a metabolizat, am înțeles și din fața unor dispozitive electronice că nu întâmplător i-ai tras fermoarele peste bagaje lui Ons Jabeur, dar schițează un efort și explică-le muritorilor de ce mai există teama de halat alb, de foaie goală și alte fobii de județ, dacă tu, după ce ai început dezastruos partida, pare că o recuperezi ca prin minune! Apoi, ca să respectăm un proverb din acest colț al planetei, bombănești că totuși s-a stricat.

Și iarăși faci tu ceva, ca un magician part-time și, de la 1-5, cu minge de meci a lui Parry la 2-5, urci cu mâinile goale din fundul ghețarilor, agățându-te de colțurile lucioase ale stâncilor, ignori pânza freatică și ajungi face to face cu Diane ca s-o întrebi dacă nu-i este dor de casă. Se ruga și comentatorul ca Andreeva să ia un game în decisiv, doar ca să nu-i afecteze moralul înfrângerea din care doar sfinții o mai puteau întoarce. 6-5 pentru Mirra, însă Parry, o atletă hotărâtă, care nu stă la floricele și la cafeluțe cu artistele, a fost traversată de o dâră de orgoliu.

Rebreak și super-tiebreak, ca un duel spate în spate, iar expresia perfectă a copilăriei care se avântă în hora oamenilor mari a câștigat cu cinci mingi decisive în față. N-a ieșit chiar prima, s-a dus perfect a doua. Obiectele expediate fix în colțul hotarului au rămas acolo. N-ai cum să le desprinzi. Altfel n-ar fi aterizat cu atâta perfecțiune: sigur aveau ceva pe talpă. Musteau de super-glue. Izvorăște din talentul uriaș al rusoaicei.

Lesia Tsurenko – Aryna Sabalenka 0-6, 0-6

Cum e și viața asta. În 2018, tot pe tărâmul diavolului tasmanian, dar la Hobart, Lesia îi administra Arynei un 6-1, 6-1. Covridog, ca să vorbim limba oamenilor grăbiți care iau micul dejun în stația de autobuz. Ditamai Saba, tancul, cu toate că acest termen este cel mai insolit cu putință, dat fiind contextul politic, tocmai ea se prăpădea ca performanță într-o epocă în care abia aștepta să-și dea mâna la final la Tsurenko.

Azi dimineață, nici “handshake”, nici scorul de acum șase ani. Dimpotrivă, un double bagel (cum zic englezii) sau covrig tradițional cu două găuri (cum zicem noi) – în care ucraineanca n-a avut vreme să respire. Doar 55 de minute a durat deranjul și, dacă mă uit cu atenție pe tablou, nu văd cine i-ar putea tăia de pe listă eroinei din Minsk elanul de a ridica iarăși trofeul după izbânda din 2021. Iga sau Nănașa? La ce formă etalează bielorusa, cred că le-ar învinge pe amândouă deodată. E și în funcție de Leana, dacă n-o avea în ziua aia de călcat.

Adrian Mannarino – Ben Shelton 7-6, 1-6, 6-7, 6-3, 6-4

Știm serviciul lui Shelton, junele american despre care vreau să cred că n-a practicat niciodată bâza. Ar fi luat cu executare la ce forță dezvoltă în braț. Omul dă rău de tot, cu furie, a fost înzestrat și cu tehnică, are calitate. Dar e sabie cu două tăișuri ce face Ben. E ca atunci când pe drumul spre casă se cască un crater. Încerci să-l eviți, doar n-o să crezi că făcând sesizări “la autorități” rezolvi cazul. Poate nu-ți iese mereu, mai ales când plouă, prin urmare treci și pe la service, fi-r-ar.

Pentru Mannarino, totuși, părea să se însenineze. Era mereu în gardă, are și 35 de ani, deci experiență cât de două ori vârsta yankeului și găsea mișcarea perfectă de volan ca să evite drama. “Ai serviciu, cum procedăm?” ca să parafrazez un titlu din acel Cațavencu pe care-l citea toată lumea. Francezul chiar a arătat o combinație interesantă de chei pentru a decoda jocul în forță al tânărului cu figură de actor din “Salvați de clopoțel”. Încă o dată, mea culpa că fac trimitere la serialele din adolescența ălora care credeau că Ion Iliescu a învins comunismul.

Shelton, dacă nu va sta cu chirie în Top 10, va găsi vinovatul doar în oglindă. E genul de șmecheraș de pe coridoarele liceului care face chetă cu forța, rupe coronițele fetelor (special am insistat cu o comparație tipică generației X), dar și câștigă Balul Bobocilor. Are ce-i trebuie. Răbdarea, asta îi lipsește puternicului din Atlanta, sau mai bine zis cheful de a învăța suferința. Pe de rost! Dimpotrivă, el adoră să ardă etapele. De fapt, nu le arde, le pune direct trotil, e kamikaze, de aceea nu l-a învins pe Adrian. Poate să placă acest stil au ba. Cu tot cu felul de a flutura racheta precum cowboyi revolverul.

Ieșit din încrâncenatul prim set pierdut în tiebreak, americanul a luat următoarele două manșe și s-a stins la foc mic în fața unui Mannarino care, dacă tot am pomenit serviciul lui Shelton, ne demonstrează că n-a trecut degeaba prin tenis. OK, mai mult de turul 4 în GS-uri n-a prins până acum. Dar nu se știe ce urmează, poate acum, la spartul târgului. Duminică, îi va ieși în cale ditamai Djokovic căruia i-a luat un singur set acum șase ani.