Djokowitch

Am auzit de oameni care au ratat festivitatea de absolvire a copilului. Într-adevăr, regretabil. Am auzit de oameni care au pierdut ocazia de a-și vedea cei mai buni prieteni căsătorindu-se. Ce păcat. Dar trebuie să stabilim că meciul dintre Nole și Rafa nu poate lipsi de pe lista de factori favorizanți ai ulcerului la niciun fan al tenisului. Copii se mai fac, divorțurile sunt a doua natură a firii umane, dar nu avem de unde să știm sigur că Pământul mai are resurse de lavă, flori de colț de careu și metan îmbogățit cu sos de aluminiu pentru a ne mai oferi ce-am primit astăzi.

Ce e cu adevărat mișto e că, într-un acces de furie din partea universului, la turneul ăsta s-au împărțit semifinalele între bătrâni și tineri. În final am văzut cine prinde scutecele cui și în ce gard. Dar paralela asta e oarecum nouă: am văzut ce poate oferi în prezent fiecare generație. La început de zi au fost deschise ușile celor două frigidere. Și nimic nou: la final de zi, suntem cu burțile în tavan și ochii învinețiți de atâta artă culinară asezonată cu paella și pleskavica.

Să ne fie de bine și de infinit râs.

Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de:

Novak Djokovic – Rafael Nadal: 3-6, 6-3, 7-6, 6-2

Industria globurilor de cristal în care să privești trecutul celor din jurul tău e în mare dificultate. Nu mai merge cum mergea odată. Au distrus-o și pe asta. Dar, pentru o alergătură cu ficații agățați între incisivi pe aleile carierelor lui Nole și Rafa, ați avut meciul ăsta. Pentru că Rafa poate să redevină flăcăul care lovea în minge până creștea granulația zgurii, iar Nole te poate trece prin toată materia tangibilă și intangibilă.

A fost un meci așa de bun, încât Guvernul francez a dat spectatorilor derogare de la lockdown. Dar oricum durata sa a acoperit toată perioada de incubație a virusului.

Rafa a fost astăzi din nou tânăr. Cine și-l amintește pe puștanul pletos și neînsurat cu Xisca știe că asta nu e neapărat un lucru bun. Rafa e tablou cu poziție centrală în galeria sportivilor care pe măsură ce-au pus kilograme de ani în buletin au devenit de fapt mai abili în a controla și mai ales crea universul pe care și-l doresc. Văd asta de ani de zile la LeBron James, Tom Brady sau Traian Băsescu: toți au găsit modalități de a fi eficienți cu rezultate mai bune și consum de energie mai mic. La ultimul, e drept, a mai crescut în paralel și consumul de gheață.

Doar că, astăzi, Rafa a fost din noul jucătorul care se apuca de un meci și nu te lăsa 5 ore nici să ajungi până la baie. Pierdute păreau vremurile în care Rafa chinuie serviciul și pune duble greșeli între raliuri în care lipește mingile de fiecare tușă din județ. Nadal a intrat în teren cu un joc în care violența loviturilor lui i-ar fi adus dosar penal în orice țară civilizată. A revenit la forma în care tenisul e pedepsit și trimis în miez de noapte, cu picioarele goale prin mâzga roșie, să îi aducă trofee. I-a adus un 5-0 scurt în primul set.

Prim set care, totuși, nu a fost atât de simplu. În primul rând pentru că, la 5-0, Meșter a venit pe grupul nostru intern de Whatsapp cu garanția că ăsta e meci de 3 seturi pentru Rafa. Or noi știm că garanțiile lui sunt de regulă certitudinea confirmării scenariului opus. Nu spuneți nimănui, dar m-am bucurat că Nole a luat 3 game-uri până ca Rafa să ia setul, pentru că toate experiențele anterioare ne spun că varza nu trebuie luată la mișto pe net înainte de călire, ci trebuie tocată mărunt, ba poate chiar cu perspectiva fericită că o așteaptă nu tigaia, ci transformarea în tăiței vegani fără gluten.

Pentru că așa e Nole. Nu te poți baza că va rămâne fără soluții. De la omul aflat în posesia singurelor chei funcționale pentru depășirea celorlalți doi mari trebuie să te aștepți nu doar la un răspuns, ci la un reply all. Unii jucători de tenis au momente în care intră într-o zonă de grație, iar în zona respectivă găsești te miri ce. Unii încep să atingă toate tușele, alții ajung să aibă o relație cu Nicole Scherzinger, în timp ce Nole începe să nu mai greșească nimic. De cele mai multe ori chiar nimic. Nu face ceva anume cu mult diferit față de jocul adversarului, dar tocmai aici e magia: zona lui de grație nu ține cont de oponent, se manifestă independent și în afara oricărui moment de genialitate venit de pe fileu și ține până la finalul meciului, cu câteva secunde înainte ca Nole să trimită bezelele alea penibile către public. Dar de fiecare dată e suficient. Și a fost suficient și în setul al doilea.

Probabil nu știți sau memoria face duble cu amintirile voastre, dar setul 3 nu s-a jucat. Setul 3 a fost creație la comun și operă perfectă. E cel mai bun set pe care l-am văzut vreodată și aici includ și setul de farfurii cu Los Angeles Lakers pe care l-am primit de ziua mea. Ăsta a fost un set de trebuință perpetuă pentru omenire. Sunt mii de moduri în care, în timp, înregistrarea acestui set ne poate fi de folos. Cândva o să începem să circulăm pe către alte planete și, la întoarcere, vom vrea să verificăm integritatea intelectuală a călătorilor. Trebuie doar să pui un colaj cu trei secvențe din setul ăsta și vei ști dacă ființa de la vama intergalactică e om sau nu, în funcție de cât de mult bocește de nostalgie la întâlnirea cu amintirea acestui meci. Orice e sub 5 minute te descalifică din calitatea de om.

Vreau să mai remarc cum ITF a rezolvat definitiv încă o problemă inexistență a tenisului, ascunsă printre cele multe care stau pe gard și hlizesc la secolul 21: păstrezi catastrofa aia de ceas care stă în coastele jucătorilor înainte de serviciu, dar prin altfel utila debarasare a copiilor de mingi de sarcina de a căra prosoape, scapi logica în altă gârlă. Te-ai asigurat că Rafa, acest complex de superstiții care se țin în cârcă și se ascund în maiouri Nike, tocmai a primit șansa unei noi fixații: aranjatul prosopului pe gard, altă preocupare care mai mănâncă din timpul în care, altfel, ne-am putea uita la nimic naiba altceva, doar toți am vrea să vedem numai meciuri în care joacă ăștia trei.

Revenind la setul 3, care de acum înainte va fi cunoscut drept Zeul Set, Nole a ținut direcția prin zona lui: fără greșeli legate și fără accelerări în curbe în care curge lavă roșie. Exclusiv mers pe vârfuri, apăsat și cu lovituri clare, în care să îți poți vedea freza sau, după caz, începutul și apogeul cheliei.

Rafa a început cu 2-0 și setul 4, dar asta nu a ajutat cu absolut nimic. Pentru că în zona lui Nole nu există scor. Există doar joc fără greșeală până la semnalul „Game. Set. Match”. Există doar dârzenia unui om pentru care mintea e în același timp talent și motor. Au urmat șase game-uri consecutive câștigate de Nole și a fost a treia înfrângere a lui Rafa la un turneu pe care l-a câștigat de 13 ori. Adică o statistică ce nu spune nimic, pentru că nu are grad de comparație.

De Tsitsipas mai știți ceva?

Stefanos Tsitsipas – Alexander Zverev: 6-3, 6-3, 4-6, 4-6, 6-3

În condițiile în care Nole a jucat patru ore, Rafa a pierdut și Tsitsipas mai are o finală de jucat, fratele Zverev a ieșit cel mai ok din ziua asta. Inclusiv noi mai avem texte de scris și a mai venit peste noi și Euro 2020, această competiție care ne amintește doar din nume cât de tolomac a fost anul trecut pentru omenire.

Tsitsipas e în mod clar ăla care, din noua generație, are cele mai mari șanse să câștige un Grand Slam pe la 30 de ani. Asigurările de călătorie ar putea deveni foarte costisitoare pentru Nole, Rafa și Fed, așa că noua gardă va avea acces facilitat la orice turneu ATP care nu se joacă în Elveția, Spania sau undeva pe malul Adriaticii. Tsitsipas abia are 22 de ani, deci păzea, turneu din Mexic.

Presimțind în aer felul în care se va desfășura ziua, am evitat eroarea de a scrie imediat după meciul puștanilor. Pentru că senzația a fost cea a unui meci bun. Și a fost meci bun. De fapt, au fost două meciuri și un set. În primul a jucat exclusiv Tsitsipas, în al doilea a dat Sascha topoare și în decisiv s-a feliat parizerul dreptății. Dacă aș fi Stefanos, la ora asta aș număra bani pe o plajă din Santorini. La o adică, mai bine să mă scuipe frații greci decât să mă toace Nole în surdină. E frumos că sportul e cum e și nu prezintă certitudinile care ne fac pe noi, oamenii, atât de enervanți, dar parcă nu putem emite ample condamnări celor care nu cred că un puștache de 22 de ani care a dispărut din meci timp de 2 seturi ar putea muta din loc molarii lui Nole, unu’ care mestecă nefericiți din turneul ATP de pe vremea când Sascha și Ștef tremurau dimineața de spaimă că vine proful în clasă și ei nu au caietele dictando la ei.

Altfel, Zverev e fără de speranțe. Omul e un tonomat de tenis în care bagi fise, doar că marja de eroare a rezultatului e atât de mare, încât e posibil să scoți orice, de la savarine la pisici în pantaloni scurți. Nu pare să existe nici un plan în abordările lui, iar atunci când planul pare să se contureze, Zverev se ceartă cu oricine are față, pe la marginea terenului. Sau invers. Ordinea nu contează pentru că haosul îi e sponsor principal. Iar Stefanos a știut să aștepte. Mult, dureros și pe alocuri descurajant, dar el chiar are încă un veac de tenis înainte. Își permite, chiar neglijând oroarea finalei de duminică.

Și ca să nu uitați, Irina Begu nu a mai prins finala la dublu. Acolo ajunge într-un final Iga, dar asta numai ca să vedeți ce fată faină e Irina: a făcut tot ce-a putut pentru a-l ajuta pe Mircea să își bifeze predicția de acum câteva zile.

Susține cronicile pe Patreon.

Aceste texte îți sunt oferite de: