Păcatele lui Nole

Până la un punct, sportul de înaltă performanță e locul din care omul obișnuit se inspiră să-și depășească limitele. Vede că să câștige medalii în competiții de înot e ceva accesibil pentru cei ca el, din țara lui și care vorbesc limba lui. Dacă nu e fan Dinamo, vede că a ajunge în cea mai importantă competiție intercluburi nu e peste putință. Mai ales că în Conference League ne vom putea califica și prin Cupa României. În esență, vede că limitele sunt mult mai sus decât percepția lui imediată. 

Dar de la un punct mai departe apar sportivii care ucid logica. Se despart de cele lumești și jonglează cu cifre și numere de neînțeles pentru cineva care, altfel, are probleme în a nu uita să scoată din congelator berea aia pusă “doar 5 minute, să se răcească repede”. Vine LeBron James, care, într-o carieră de NBA ce mai continuă încă, sare de 38.600 de puncte marcate. Știe cineva ce înseamnă asta, concret?

Cum îți propui ca om așa ceva? Cum arată o potențială dimineață în care te trezești și îți spui că tu, adolescentul Popescu, vei juca 35 de finale de Grand Slam? Sunt multe? Sunt puține? Poate pricepe cineva dacă Nole, cu borna asta, ne arată că se poate sau, dimpotrivă, de fapt ne demonstrează în ce fel calea lui e imposibil de urmat? 

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE

Poetic de-a dreptul felul în care o nouă tăvăleală în iarbă vine pentru Nole la o nouă întâlnire cu două dintre păcatele pe care le cunoaște: Sinner și incapacitatea sârbului de a-și ține gura. Pe de altă parte, pentru că există Nole în circuit aflăm sezon de sezon ce abateri mai există prin tenis. Ca de exemplu, o specie de obstrucționare a adversarului în care lovești, urli și te prefaci că a fost un gest natural. E ceva ce ne-a învățat Creed, în The Office, cu Strike, Scream, Run, dar aplicat în tenis. 

Erau vremuri în care Nole ar fi fost învins de astfel de momente, mai ales că dezbaterea cu arbitrul de scaun a fost urmată de încă o penalizare pentru depășirea timpului alocat serviciului. Doar că, în timp, Nole s-a adaptat inclusiv la asta: omul e evident dependent de dramă, dar și-a antrenat capacitatea de a invoca demonii gălăgioși, însă nu fatali. Practic, Nole a descoperit într-un târziu microdosing-ul cu circ: iei atât cât îți trebuie, fără a risca efecte fatale pentru tine sau orice arbitru de tușă. 

Posibil ca asta să fie cea mai mare descoperire din jocul lui. Altfel, Nole a explicat că se simte ca la 26 de ani. Ce e cel mai dureros pentru Jannik Sinner e că azi l-ar fi bătut pe un Nole de 26 de ani, la fel cum nu cu mult timp în urmă, tot la Wimbledon, avea 2-0 la seturi cu sârbul. Și nu mai departe de zilele trecute, Sinner era mândru că, între timp, jocul lui a crescut, e mare, a prins țărână în vârful rădăcinilor și stă să rodească direct în hambar. 

După care s-a întâmplat Nole. Și Nole a mai strâns șuruburi la motorul cu energie cuantică în care tot azvârle câte-un braț de plante medicinale ținute în baiț de uleiuri esențiale. Nole ascultă noile generații, pricepe ce cuvinte le sunt străine tinerilor din circuit și predă profesorului compuneri de câte trei pagini care conțin întocmai acele slove ce nu pot fi deslușite de către adversarii ce-i devin rapid public spectator. 

Senzația naturală e că nici nu ai pe cine să te mai superi, dacă ar fi să te superi. Sinner, la fel ca alții, a fost prizonierul experimentului Djokovic, un fel de ambulanță neagră care vine la cerere spre un pacient ciudat de doritor, după care-l ia și-l trece prin caznele lumii tenisului. Un fel de iad fără explicație, dar cu destinație sigură: o înfrângere așezată, pe care o simți abia a doua zi, când se așază știrile pe site-uri și afli dacă a fost contact cu asfaltul, realitatea sau ambele. 

Înfrângerea cu Nole la un turneu de Grand Slam pare taxa de intrare în viața de adult al tenisului profesionist. Seamănă din ce în ce cu o povară generațională. O datorie istorică plătită de copiii copiilor celor care prin anii 2000 sperau că ceea ce se întâmplă e doar un sezon mai ciudat, cu trei puști ce-au prins meniuri mai bune la cantină. Și ce e cel mai ciudat e că nimeni nu știe cu precizie dacă și ce mai are Nole de încasat.

Carlos Alcaraz – Daniil Medvedev: 6-3, 6-3, 6-3

Pe de-o cu totul altă parte, sunt aproape sigur că Alcaraz habar nu are. Băiatu` ăsta nu pare să asimileze conștient dimensiunile poveștii în care a fost distribuit. Profesional vorbind, sigur că a auzit de Nole. L-a și văzut la TV de câteva ori, se știu de prin hoteluri sau de pe teren. Dar arată ca un copil care îl întâlnește pe Spiderman, e impresionat de culorile costumului, dar nu percepe magia legendei, ci se duce la el și-l trage de mască. Și dacă mârâie, face un pas în spate și revine mai târziu, iar dacă-i merge, râde și continuă. 

Șansa lui Alcaraz e să fi trecut de etapa vieții în care basmele au o reprezentare grafică palpabilă în imaginație. Un adult normal la cap nu visează metrou într-un Cluj-Napoca în care construcția unui pod de 20 de metri a durat patru ani. La fel și Alcaraz, dacă pretinde că e unde-ar trebui să fie, nu se gândește că Nole e tipul ăla cu douăzeci și ceva de trofee și 35 de finale de Grand Slam. 

Medvedev a chelit plănuind răpunerea balaurului și a sfârșit prin a nu reușit să iasă cu calul pe poartă. De acolo, de pe linia de fund, din locuri în care Alcaraz îi părea doar un punct agitat și mult prea energic, Daniil și-a contorsionat segmentele după rețeta care l-a făcut vedetă în rândul iubitorilor de Elastic în fața blocului. Doar că povestea asta nu funcționează atunci când pe masă e desfășurat meniul atât de variat al lui Carlos, care te poate aduce de mână până la fileu și să te trimită înspre tribuna regală cu lejeritatea cu care, de regulă, Medvedev e obișnuit să se mire că și-a confundat din nou degetele cu șireturile. 

Mats Wilander, după meci, era de acord cu ideea că ăsta e posibil să fi fost cel mai bun meci din cariera lui Carlos Alcaraz. Trei seturi fără emoții concrete cu al treilea favorit al turneului. Ai zice că Mats are în sfârșit dreptate pe un subiect ceva mai complex decât anunțarea zilei din săptămână în care ne aflăm, dar lipsește din afirmație o bucată de context: cariera pe care o caută Alcaraz nu e formată din meciuri cu alți jucători din circuit, ci din partidele cu unu, hai doi jucători. Iar ăia doi nu sunt în niciun circuit accesibil omului de rând.