Rune mai trageți pe dreapta

---

Înainte de toate, fiindcă sacrificăm cu generozitate zile și nopți pentru această nobilă disciplină, lipim la loc una dintre paginile de istorie care contează cu adevărat. Până la perioada de glorie a lui Nasty, pe 8 iulie 1922 se ținea primul meci al echipei de tenis a României în Cupa Davis. Se ținea, e un verb prietenos, care caută adecvarea, căci nu știm la ce nivel se și juca. Ne controla perfect reprezentativa Indiei cu un 5-0 rămas în anale doar pentru că alt bal de acest gen nu mai existase. Altfel, eram conduși de Regele Ferdinand I, Ion I. Brătianu preluase de la Take Ionescu șefia Guvernului și deja aerul vintage ne face să mai uităm că, printre atâtea turnee pe care le povestim pe www.cronici.ro, în 2024 va trebui să votăm de Ziua Națională.

La loc comanda! Rupem pagina de istorie și ne întoarcem la o nouă filă din cariera celui mai nonconformist lider al tenisului planetar. Nole și-a permis, după formalitatea cu Rune, să se ia în bâză cu spectatorii de pe Centralul londonez. Îl fluieraseră unii prin seturile 2 și 3, iar sârbul n-a vrut să rămână dator. Ar fi fost din altă lume. E drept, când tichetul de acces urcă spre 200 de lire, conform surselor oficiale, și când vezi prin tribune indivizi scrobiți, la costum, nu știi ce formă poate lua dezaprobarea. Ți-o imaginezi, oricum, în albia decenței, nu ca un rezultat al introducerii falangelor în vestibulul cavității bucale.

Oamenii, unii dintre ei, țineau cu outsiderul, regimul de peste Canalul Mânecii se schimbă după atâția ani, băutura o fi fost ieftinită, așadar numai probleme. Doar că acelora care i-au purtat sâmbetele, Djokovic le-a urat la final o noapte bună cu accent pe aceeași vocală: “Gooooooood Night!” Bandajat la piciorul care îl forțase să abandoneze în sferturile French Open, Djokerul a avut neplăceri și cu încălțările. S-a dezechilibrat de câteva ori, însă o dată a și reușit să returneze în timp ce se ridica de la pământ. Te și întrebi ce vârstă are cu adevărat cetățeanul din Belgrad, atât de bine clădit fizic și mental se prezintă în continuare. Rune, un vrednic reprezentant al noii generații, nu l-a deranjat mai deloc, cu excepția câtorva raliuri iuți și a unor challenge-uri solicitate de complezență. Prestație de sparring, iar timpul trece și încă n-a văzut cum e în semifinalele unui Mare Șlem.

Mi l-a lăudat comentatorul de limbă română pe danez, i-a remarcat al doilea serviciu, punându-l la loc de cinste cu maeștrii genului. Cu toate acestea, e de lucrat cu fanatism la impresia că Holger nu e degeaba de atâta vreme în preajma salonului oficial. Poate să aibă o șansă suplimentară dacă își va scrie pe tricou motto-ul “Sunt bun, dar nu mă vede nimeni”, ca fostul atacant al Stelei, Rapidului și al Oțelului Robert Niță. Niță măcar a bătut pe Dinamo în acel clasic remontada. De la 0-4 la 5-4. Nordicul, de asemenea carismatic, pare să nu aibă încă nervul care să-l titularizeze la masa campionilor. Pare că nu i-a zis nimeni că nu mai joacă amicale. Or numai cu atât nu-l putea opri pe Novak nici dacă balcanicul presta din fotoliu.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Wimbledon îți sunt oferite de noul Porsche Taycan.

---

Lorenzo Musetti – Giovanni Mpetshi Perricard 4-6, 6-3, 6-3, 6-2

Cui îi pasă că are 2.03 sau 2.04? Ultima strigare, 2.05, apropo de comentariul unui fanatic cititor de www.cronici.ro care suprapunea informația oficială a motorului Google, pentru majoritate prima natură, cu cifrele scăpate de unul dintre colegi. Francezul cu nume imposibil de pronunțat dacă în școală ai făcut rusa e oricum mare de tot. Ideea de Giovanni Mpetshi Perricard are oricum ceva special: dacă îl deposedezi de rachetă, îți poate recupera pisica din plop fără ajutorul pompierilor, iar o miniatură a sa nu mai pare atât de interesantă. Ar presta acest sport, însă s-ar încadra cu felicitări în categoria atleților care ajung o dată în carieră prin sferturile unui Grand Slam. Și care obligatoriu îl invidiază pe Grigor Dimitrov. Evident, nu pentru tenis.

Tărășenia e simplă. Junele născut la Lyon se bucură de perspectivă și încă nu profită de ea așa cum trebuie. La noi s-ar spune că la numai 21 de primăveri – împlinite chiar astăzi de simpaticul Giovanni – e o mare speranță. “Dar are nevoie de jocuri în picioare.” În realitate, la aceeași vârstă, lui Alcaraz i se pare un eșec că n-a luat și Australian Open, că trofeele de Grand Slam fără soț aduc ghinion în vitrină. Ptiu! Norocul lui Perricard, dacă nu și-a editat încă o biografie de buzunar, e că poate da vina pe antrenorii anteriori.

– Nene, am vrut să fac baschet, dar m-au găsit vinovat după ce toate mingile colegiului au fost găsite sparte. Mai ușor nu pot să dau în blestematele alea. Apoi, am fost dus de mânuță la volei. Mi s-a zis să joc centru, însă te plictisești de moarte acolo. Mie îmi place să vin și în zonele 5 și 6. D-aia am ajuns la tenis, ca să mă pot duce unde vreau, inclusiv spre fileu. Bine, aici mingea mi s-a părut cam mică. Dar e OK așa, că mai rămânea gimnastica și nu-mi plac paralelele. De fapt, nu-mi place să mă aplec.

Apropo de perspectivă. Când ai trecut de la mașina joasă de oraș într-un SUV, deja ai un început de Ionică din Franța, doar că tu nu știi să dai cu racheta. Dar vezi tot, chiar și ce are adversarul în buzunare, dacă mai sunt locuri în parcarea arenei, precum și vremea de pe următorul continent. Un pic de matematică a sportului alb îi mai trebuie tânărului care i-a transferat lui Sebastian Korda 51 de ași acum șase zile. Deja pare o contraperformanță ca lui Musetti să-i ardă numai 3 asemenea bombe în primul set. E artist la serviciu, însă pe reglaje e loc la oricine până în ziua retragerii. De asemenea, la mecanica fină e de preferat să se bage doar după câteva ore suplimentare la vreun atelier condus de compatriotul Monfils. Nu încerci încă mingea printre picioare din întoarcere, e greu să treacă dacă n-ai exersat-o cu un maestru, deși statura îți recomandă un asemenea artificiu tehnic.

Am stabilit că dă cu așii la fel cum se bărbierește subsemnatul, iar eu nu m-am mai tăiat pe față din liceu. Cu rezistența e o problemă, și e greu de crezut că ar face față unui cantonament la Vatra Dornei. Italianul Musetti, călit deja la nivelul GS-urilor, ni l-a dezbrăcat pe capitole, a fost turnesolul care ne-a ajutat să vedem ce-i mai trebuie noii figuri a tenisului masculin pentru a intra în Top 10, de pildă. Da, e acel Musetti care a luat pe inima goală un bagel de la Djokovic în primăvară. Însă o pățea după ce întorsese meciul la 2-1, un sport extrem din care ieși transpirat și cu mașina de spălat răpusă de calcar.

Altfel, Giovanni a muls un break în primul set, atât i-a fost necesar pentru a conduce la general, însă Lorenzo a luat-o ca pe o provocare. Și a început să-i trimită cărbuni încinși în apărare. Dacă viața te onorează cu un asemenea cadou, alegi să-ți faci șemineu, nu te apuci de dansuri în tălpile goale. E mai comod, ține de autoconservare. Se subînțelege, a fost pulverizat de peninsular, meciul devenind mai frumos tocmai în manșele în care tipul din Hexagon a contat doar ca să fie tenis în doi. Italianul i-a monitorizat punctul de fierbere, acea zonă din care răbdarea iese pe șapte cărări și, cu o defensivă de excepție, l-a condus cu frumosul către ieșire.

Jelena Ostapenko – Yulia Putintseva 6-2, 6-3

– Îți dai seama, nu e vreo plăcere să joc la Wimbledon. Ăia sunt praf cu ținutele. Auzi la ei, toată în alb, ca la nuntă. Și-așa trebuie să suporți calvarul ăsta în ziua în care dai cu subsemnatul la Starea Civilă. Ce turneu bizar! Nu poți tu să-ți pui o bundiță colorată, niște jambiere ca lumea, un fes cu cozoroc, un colant verde neon, ceva… Nici prea multă democrație nu e bună, că de la democrație li s-a urcat britanicilor la cap. Gata, fată, pa, că intru la meci!

Ostapenko nu putea să înceapă altfel turneul din capitala Angliei, v-am lăsat esențialul discuției cu una dintre amicele sale din copilărie. De la Riga, din cartier. De unde știu că asta i-a transmis? Să nu uităm prea ușor că noi, românii, suntem conduși numai prin stenograme, că presa ar trăi liniștită difuzând stenograme, fata de la pagina 5 și alertele meteo. Să se consemneze!

Nănașa, așa cum a botezat-o chiar Mircea Meșter, e genul de sportiv pe care nu-l vezi în arenă. Dacă o găsești în ținută de oraș pe la mall sau în mediul rural, la bunici, ai fi dispus să o întrebi când va participa la următorul podcast în care să le prezinte gospodinelor noi rețete de salată de vinete. Mai mult, e bine de știut de ce prăjiturile copilăriei precum Albă-ca-Zăpada și Negresele nu se mai fac ca odinioară. Pe de altă parte, dacă o lași să evadeze în spațiul acela special trasat, îți demonstrează de ce va rămâne mereu o jucătoare bună care se poate hrăni pe nerăsuflate cu leșul vreunei mari campioane. Ca orice hienă a fenomenului, își poate găsi, la rândul ei, sfârșitul în colții vreunei feline aflate în trecere prin competiție. Pâș-pâș, gogâlț-gogâlț, că mai citesc și copilașii, n-or sta doar pe TikTok.

La All England Club, unde are doar semifinale atinse în 2018, letona a prăpădit în două seturi meniuri de internat până în optimi. Tomljanovic, Snigur, Pera, nimic cu oase. Astăzi, pentru sferturi, a dat-o gata pe Putintseva care eliberase camera de hotel a lui Kerber și, moment atipic consemnat de cronicari, a bandajat apartamentul Igăi. Poliția, nu intră nimeni! Kazaha, totuși, a venit cu lecția neînvățată, o fi crezut că, dacă a picat ușor la Bacul din România, e floare la ureche peste tot. A fost nervoasă, mai nervoasă decât Leana. A și înjurat mai mult decât minunea baltică, situație de care – așa cum o povestim mereu – s-a bucurat în primul rând loja lui Osta. Cred că și alunele de la protocol erau bune, totul mergea uns. Favorita meciului începuse excelent: 5-0 și adrenalina pompa păcură în instalația Yuliei.

Pe final de rundă, ea a făcut două game-uri, însă adversara trăsese pe dreapta pentru a intra în plin și după pauză. Și a rupt. Agresivitatea cu care domnița Jelena își va legăna și progeniturile, doar să nu intre pe fir Protecția Drepturilor Copilului, a fost arma cu două tăișuri care și cu această ocazie a sacrificat ce era de bucățit. Implicit, de trecut prin aparatul de vidat. Statistica e mereu un martor de nădejde. 29-8 a fost raportul loviturilor câștigătoare, un scor similar, de 26-9 tot pentru Nănașă, fiind contabilizat și la erorile neforțate. Nu i-a păsat că dă și pe alături, de Ostapenko ar fi mândru în primul rând regretatul Florin Halagian. Expresia “Focu’ la ei!” a celebrului antrenor român n-a fost niciodată atât de bine reprezentată de un sportiv de pe Terra.

Taylor Fritz – Alexander Zverev 4-6, 6-7, 6-4, 7-6, 6-3

Când pierzi cu 3-2, după ce ai avut primele două seturi și biletul pentru turul următor deja listat, nu ai cum să nu fii vizitat de gândul de a te lăsa. De tot, fără să mai joci vreun challenger în fața scării tale. O scrie un amator, eu însumi. Îmi asum maniera defetistă de a metaboliza eșecul. Clișeele optzeciste, dictoanele latine, supele reîncălzite sub forma unor îndemnuri ușor naive mai mult m-ar încurca după un asemenea joc. Fritz – Zverev a fost până acum meciul optimilor de finală din întrecerea ATP de la Londra. Ai pierdut, continuă, ai învins, continuă, bla, bla. Forget it! Ai avut partida în mână și ai pierdut-o, asta e singura substanță care te va însoți la culcare și care te va trezi mâine dimineață înaintea alarmei din telefon. Firește, dacă vei apuca să obligi genele să pună de-o alianță nocturnă.

Sascha nu era bine înaintea evenimentului, venise cu piciorul stâng bandajat, însă nu lăsa impresia că-i va face vreo concesie americanului. Pe propriul serviciu lua absolut tot ce-i sărea din rachetă, iar la primit aproape că nu conta. Dacă știi că plăcuțele de frână sunt la fel de ruginite ca pintenii lui Mihai Viteazul de pe statuie, nu te încumeți să călărești Transfăgărășanul. Neamțul mergea pe o strategie care nu prea suportă planuri B sau C. La 4-4 în primul, profitând de câteva avioane amețite ale lui Taylor, a făcut break și era limpede că nu mai poate pierde șansa ivită.

A doua manșă nu i-a mai permis lui Alexander să fure din avutul obștesc. S-a mers bară la bară până în tie-break, acolo unde a făcut iarăși cunoștință cu precipitarea tenismenului din State. 1-3, 2-6, 4-7. Ce-ai făcut, măi Fritz? 0-2 la general și parcă nici publicul nu mai paria pe numărul 12 mondial. Acum doi ani prindea sferturile, cel mai bun rezultat al său la Wimbledon, dar mai relevant în cazul de față mi se părea duelul de acum șase ani, de pe același teren, din turul 2. Tot un meci de cinci seturi, cu aproape trei ore și jumătate suferite cu mătreața în soare. Se bucura Zverev în acea vară. Întorcea de la 1-2 cu ultimele două runde câștigate fără drept de apel și cu boxa acuzaților închisă pentru deratizare.

Ce șanse avea acum yankeul? Dacă dizeuza Andreea Bălan poate să facă Sala Palatului, că o va face în toamnă, de ce n-ai gândi și tu imposibilul? Adică să întorci, să speri că nu-l va ține caroseria până la finiș pe Sascha. Simt că trebuie să fac o precizare: “a face Sala Palatului” înseamnă a fi pe scenă cu microfonul la dantură în fața unei asistențe full, în delir. Impossible is nothing, dacă tot v-am deschis pofta de sloganuri. Sunt inutile pentru cei care chiar cred că pot întoarce munții cu burta la soare. Americanul a avut răbdare, părea că nu-i pasă că-l strigă căpitanul la Terminalul Plecări, și tot la un 4-4 i-a venit perfect pe rever un break. A închis runda, apoi a ajuns iarăși la departajare. În tie-break, 4-0, 6-2, 7-3. Se desfășura totul în oglindă. Fermecătoare luptă!

Genunchiul lui Alex cerea concediu de odihnă, fără să-i pese cine îl va înlocui în perioada de repaus. Tribunele se reaprindeau, nici cu transplant pe viu nu se mai putea schimba situația. În plus, californianul, nu întâmplător consătean cu Hollywood-ul, și-a permis să și dramatizeze. A plonjat spectaculos ca portarii de fotbal după o minge și a scos-o din preajma fileului. Nu-l lăsa ADN-ul să nu accentueze acest happy-end ușor forțat, dar perfect digerabil pentru o seară de luni, indiferent de continent.

---