Djokonda

Începem cronica finalei de la Roland-Garros cu o precizare foarte importantă. Un disclaimer. În tenis nu va exista niciodată un singur meci care să dovedească ceva anume. Cum n-am văzut un singur meci în care Roger să demonstreze că-i artist sau un singur meci în care Rafa să ne demonstreze că joacă bine pe zgură, nici Nole nu avea nevoie de finala asta pentru a demonstra ceva anume. O fi avut nevoie algebra sau istoria, dar în mod cert nu Djokovic. Face asta de vreo 18 ani încoace constant, n-are nevoie de o duminică de iunie ca să ne lămurească sau să se lămurească că-i imens.

Acestea fiind spuse, să trecem la distracție.

De exemplu, la faptul că, atunci când Ruud a aflat anul trecut că are finală cu Nadal la Roland-Garros, legenda spune că norvegianul a exclamat, exasperat, „Băi, cu oricine, dar nu cu el!”. Iar cum zgura are memorie mai ceva ca spuma saltelelor scumpe, iată-ne astăzi, la un an distanță, cu rugămințile lui Ruud ascultate. A scăpat de dracu’ spaniol și-a dat de dracu’ sârb.

Acu’ nu știm dacă a fost eroare prin omisiune sau ignoranță, dar săracul norvegian, altfel un tip pe care n-ai cum să te superi vreodată, începe să devină o Simona scandinavă. Cu trei finale de Slam pierdute și cu cine-știe-câte alte finale în așteptare, Ruud nu mai are de făcut decât să-și găsească echivalentul lui Sloane Stephens ca să aibă în sfârșit după ce să bea șampanie.

Vreme caldă azi la Paris, prieteni. Cald, umed, praf mult și înecăcios care ți se lipește de ciorapi. Dacă nu ne-am cunoaște de atâta timp, am băga mâna-n mercur că Ăi’ de sus au comandat în mod tradițional din timp vreme de Spania la finala de Roland-Garros și n-au mai avut buget de schimbare după ce s-au modificat criteriile de selecție.

Deși în aceste condiții te-ai fi putut aștepta ca norvegianul Ruud să iasă pe teren cu limba de-un metru, măturând zgura la temperaturi care în Norvegia se ating doar în brutării, Nole a început meciul cu levierul în marșarier. Până la 3-0 pentru Ruud, sârbul adunase 11 greșeli neforțate, dovedind că emoțiile nu știu statistică. Dacă nu știam că bea doar apă filtrată prin pene de porumbel srilankez, l-aș fi bănuit ca a stat prea târziu cu băieții la barul hotelului după meciul cu Alcaraz. Mai ales că după față părea un student pe care-l pășteau regrete că n-a mai trecut o data prin toată materia.

La finalul meciului știm deja că partea asta a partidei a fost o excepție. Sârbul știa asta încă de-atunci. Nu a fost nevoie decât ca firava căprioară sa clipească de două ori pentru ca ghepardului sârb să-i miroase a pljeskavica frappé. S-a făcut urgent 4-4, iar de-acolo 6-6.

Când se ajunge în tiebreak, tenisul e conceput astfel încât să elibereze presiunea și să ducă totul în prelungiri, unde se resetează totul și se începe de la 0-0. Când joci însă cu Nole, toate astea contează cât contează școala de șoferi când rămâi fără benzină în vârf de munte. Omul avea procentaj 100% la tiebreak-uri anul ăsta la Roland-Garros, cu 5 din 5 biciuite pe spinarea necăjiților care i-au căzut pe mâini. A rămas cu 100% și după finală, pentru că Ruud a văzut tiebreak-ul ca pe apocalipsă, nu ca pe renaștere. Târât prin zgură ca șnițelul prin pesmet, Ruud începea sa simtă un gol în stomac și sa se prindă ca a plecat de la hotel sa ajungă la finala de la Roland-Garros, dar a ajuns la o adresa greșită, unde are loc un meci demonstrativ în cinstea lui Nole. Măcar de era pe fază, să-l fi rugat pe Kecmanovic să-i ia locul.

A fost ultimul moment în care ne-am pus problema câștigătorului acestui meci. Al doilea set a fost ușor ca spuma de lapte pentru Nole pentru că sârbului i-au crescut antene și a început să anticipeze toate loviturile lui Ruud. Dacă s-ar fi făcut portar de fotbal, Nole ar fi luat 23 de baloane de aur, l-ar fi lăsat pe Messi fără talent și Serbia ar fi fost cvintuplă campioană mondială, fără gol încasat.

Joaca a părut atât de distractivă și de lejeră pentru Djokovic, încât pe la 5-2 Nole a avut două mingi de break și de set. I le-a lăsat lui Ruud, știind că îi vine rândul la joagăr și închide în propriile condiții, pe banii și pe muzica lui, cum ar veni. Ceea ce s-a întâmplat urgent și iremediabil.

Setul al treilea a adus ultimele zbateri ale lui Casper Ruud, care a guițat ca mangalița la ignat. S-a mers cap la cap până când Nole și-a adus aminte că are rezervare la restaurant și-a accelerat spre un final pe care l-am știut cu toții încă de când am pus primul deget pe taste, acum 15 zile.

Nole adună 23 de Slam-uri și alte nu-știu-câte zeci de recorduri pe care probabil că le va doborî doar fi-su’, la câți dinți strânși am văzut în familia Djokovic. Nu e primul om care face asta, în ciuda faptului că pentru comentatorul Eurosport se pare că femeile nu-s oameni, dar este primul și probabil singurul bărbat care întoarce statistica cu fundul în sus. Am avut în ultimii ani ocazia de a-i comenta titlurile lui Nole, pentru că aceste cronici sunt contemporane cu remontada sârbului. Și chiar dacă m-am îndrăgostit de tenis văzând artiștii la lucru, n-am cum să nu mă ridic în picioare pentru a-i aprecia și a-i recunoaște poziția de rege al istoriei.

Bineînțeles, nu e regele Roland-Garros-ului, unde are trei titluri. Deocamdată. Dar la cum a arătat azi și-n turneul ăsta în general, Rafa ar face bine să se-ntremeze dacă vrea ca sârbul să nu-i sufle și recordul ăsta. De pe fotoliul meu, următorii 11 ani se anunță destul de triști pentru băieții din noua generație, care dacă n-au crampe, au dinți de lapte.

Imens jucător. Incredibil atlet.