Jocurile Olimpice au pentru unii aerul unui team-building alături de ceilalți sportivi ai țării trecute în pașaport. Dacă ești celebru, dar nu prea dai pe la competiția care se ține o dată la patru ani, e foarte posibil să ajungi gata frânt-împachetat-depresurizat la destinație. Stors energetic de chițăitul camarazilor pe care trebuie să-i suporți până la Paris, ai destule momente să regreți că nu ți-ai văzut de treabă. Cazul lui Nole e de manual: în autobuzul care a plimbat delegația Serbiei la aeroport, în avion și la aterizare, eventual în hotel, la masă și în lift, toți ceilalți componenți ai lotului Serbiei și-au făcut măcar un selfie cu nebunul. E și aceasta o medalie. În apă, pe pistă, pe bârnă sau pe unde mai concurezi, poate că șansele nu sunt la fel de mari de a veni în primii trei. Aici ești numai tu cu el. Cu Panteonul.
Revin la omul momentului în sport. Cât de mult poți crede că vei câștiga și ultima medalie care îți lipsește, mai ales când știi că Alcaraz va fi acolo, că printre ingrediente se va regăsi și Rafa pe care sorții, ca la reality-show-urile proaste din miezul zilei, ți l-au scos repede în cale? Apoi, vârsta, genunchiul, nervii, soția din tribună și acest gând, că ești la un forehand de ieșirea din scenă, te suportă, dar nu ca-n prima zi. Transpirat, cu șapca încărcată, arunci printre mingi o privire la copilașii care ți se zgâiesc printre ceilalți invitați. Știi că peste ani nepoții te-ar putea întreba, în timp ce își vor trece obraznic mâinile prin remorca plină cu trofee, pe unde zace aurul ștanțat cu cercurile olimpice. Cine știe cum va evolua scara valorilor?
Foto: Imago
– Să vezi, nepoate, eu sunt GOAT, adică Greatest of All Time, am câștigat 24 de turnee de mare șlem…
– Bunicule, eu întrebam de aurul de la Olimpiadă, nu mă duce cu vorba! Vrăjitor ai fost tot timpul, am văzut ce scrie și presa. Fii cinstit, ești om bătrân.
– Știi, n-am reușit să câștig medalia asta. Am doar un bronz de la primele Jocuri, de prin 2008.
Aici s-a trezit din reverie campionul sârb. Era 4-4 în primul set. Alcaraz îi împrumuta, ca și în alte rânduri, impresia că poate fi împăturit. Eroul rula cinci mingi de break sinonime cu lacătul ăla greu și ruginit tras peste manșa de încălzire, însă nu-l mai scuturase pe spaniol de la Torino, din noiembrie 2023. Pe iarba londoneză, fix cu trei săptămâni în urmă, Carlitos îl rotisa pe Djoker în trei seturi. Era preambulul afirmației că va renunța la acest viciu. Că va selecta turneele până când își va face rost de bilete la Revelionul Pensionarilor.
Setul nu și-l rezolvase. Avea 5-4, dar de fapt nu avea mare lucru. La 6-5, în defensivă, a ratat glonțul breakului de 1-0 la general. Apoi a tropăit în tie-break. Cu serviciul principal aliat și lucid chiar și când îi tremurau brațele în raliurile-maraton, Novak s-a izbit bărbătește de mingile care au separat apele. Le-a dresat, le-a făcut ale sale, miorlăiau și dădeau din coadă pentru GOAT: 7-3, dar nu mai știi când ibericul își intră cu adevărat în mână. Părea că se pornește acum. Nu întâmplător, a doua rundă l-a avut doar pe Alca la conducere. Totuși, nu și-a făcut rost de breșa care să ducă duelul în decisiv. Și a urmat un nou tie-break. Balcanicului îi apărea în față doar bucata de metal prețios pentru care nepoții teleportați din alt univers îi băteau nu foarte amical obrazul. Erau cazați pe subconștient, dădeau impacientați din segmentele dotate cu rotulă.
2-0, 2-2, cu junele parcă atins de lumina dramei uriașului aflat într-un apus foarte mieros, apoi mini-break reușit de apărarea de lângă Porțile de Fier. Urmau două servicii capitale pentru visul cetățeanului a cărui copilărie pauperă dintr-un cartier al Belgradului suferea la rândul ei pe zgura de pe Philippe-Chatrier. Se aliniaseră astrele, se închideau găurile negre. Cursul istoriei nu mai putea fi schimbat. 4-2, 5-2, iarăși punct câștigat la primire și se căsca un hău cu patru mingi de zeificare. A intrat chiar prima, altfel nu se putea. Lacrimi, altfel de lacrimi, căci nu era prima dată când îl vedeam plâns, falangele îi tremurau campionului în cenușa roșiatică. Nu mai era doar o banală bucurie că ai luat Roland Garros-ul sau Turneul Campionilor. Omul cu cea mai comună frizură de pe planetă stătea la taclale cu Zeus pe Muntele Olimp. De undeva, de după tribunele franceze, îi zâmbeau și urmașii din altă generație. Cum să nu fii mândru de un asemenea destin? Idemo!
Foto: Imago
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
N-a făcut sport de performanță, cu toate că l-a dus cineva de mânuță pe un teren, luându-l imediat de cealaltă mânuță. Evident, ca să-l parcheze acasă. Ar fi fost împotriva firii să spui peste ani "Dănuț a reușit un hattrick", să fim cinstiți, nimeni nu și-ar fi cumpărat un tricou oficial al echipei favorite pe care să scrie Dănuț. Ce i-a mai rămas? Mânuțele îl ajută să dea exterioare literare și no-look-phrases. Face și radio, e util în felul lui.
