E gata, cercul s-a închis. Dacă tenisul ar fi un joc video, Nole tocmai l-a terminat pe zgura de la Paris. Sârbul e (și) campion olimpic și acum chiar a cucerit tot ce era de cucerit în acest sport. Bașca, a completat tenisul cu un meci în care și-a atins nivelul de supraom. Și asta pentru că magnificul Alcaraz l-a forțat să-și atingă acel nivel de supraom.
De regulă, presiunea aduce crispare, nesiguranță și meciuri încâlcite. Pe arena Philippe Chatrier a adus tenis dintr-o galaxie mai bună. I-am văzut în toată măreția lor pe Nole, față-n față cu ultima șansă de a se medalia cu aur olimpic, și Carlos, micul geniu căruia nu-i stă în fire să le întindă covorul roșu veteranilor.
Carl Recine/Getty Images
Chitit să-și întregească, în fine, insectarul, Djokovic a scos la înaintare toate armele care i-au cimentat legenda în ultimii 20 de ani. Într-un moment de totul sau nimic, pentru că asta a însemnat finala asta pentru sârb, când muritorii de rând cedează și se zvârcolesc, Djokovic s-a prezentat chiar mai fâșneț decât în zilele sale grandioase. O mașinărie de tenis e prea puțin spus și nici nu-i face cinste, pentru că Nole e mai presus, cu ale sale atingeri și puncte pe care nicio tehnologie nu le poate replica.
Și nu putea fi mai idilic pentru sârb decât un Carlos Alcaraz care i-a răspuns pe măsură, cât să simtă într-adevăr că 4 august 2024 e ziua în care a jucat la ultimul nivel, ăla cel mai greu, al acestui joc. Micul geniu din Murcia a ținut aproape, s-a agățat de sârb și nu l-a lăsat să evadeze decât în prelungirile celor două seturi. Când Nole inventa un pas de gigant și căuta să se îndepărteze, murcianul trăgea aer în piept, îl urma și îi sufla sârbului în ceafă.
Laureat la 24 de Grand Slam-uri, „bătrânul” de 37 de ani a fost copleșit odată ce zidul spaniolului a cedat definitiv. Lacrimile sale și acel ciudat tremurat de fericire sunt cea mai bună reclamă pentru ce înseamnă, cu adevărat, o medalie de aur la Jocurile Olimpice. Poate că nu cântărește mult, nici nu garantează nemurirea financiară, dar are puterea fermecată să îndeplinească cele mai frumoase vise.
Clive Brunskill/Getty Images
E gata, așadar. Sârbul alături de care am crescut a cucerit complet sportul pe care l-a dominat în ultimele vreo două decenii. În trei, cu Roger și Rafa, care au părăsit ușor scena, cu pași înceți, dar siguri. Nole a mai rămas puțin, că avea ceva de rezolvat. Acum, cu sufletul împlinit, le poate lăsa locul celor mai cruzi, pe care i-a mai chinuit o țâră înainte să le dea microfonul și scena toată. E rândul lor să revoluționeze tenisul, în felul lor.
Pe de altă parte, Nole e un campion absolut. Circuitele și mecanismele lui sunt diferite de ale noastre. Dacă El decide să mai stea, știe de ce.
Și-a dat seama că se pricepe (și) la tenis când și-a admonestat aspru un unchi care, la 30-0 pentru Simona Halep, a strigat că urmează 45-0. În copilărie, Ionuț își imagina c-o să fie fotbalist, apoi a visat că va deveni muzician, după care a absolvit Științe Politice și a înțeles că nici măcar politician nu o să ajungă în viața asta. Și-a dat seama, până la urmă, că e mai înțelept să scrie, tăios și apăsat, despre toate astea.
