Novacces interzis

De ani de zile deja, tenisul masculin ne ține captivi într-o minciună. Acum ceva timp, ne-a plantat sub nas trei lingouri de aur și ne-a spus nu doar că putem să le luăm și să ne bucurăm de ele, ci și că, dacă o luăm la pas pe câmpurile de iarbă, zgură și beton, sunt toate șansele să mai găsim și altele. De-atunci și până acum, cu adevărat fericiți am fost doar când ne-am uitat în propriile mâini și am comparat câte două lingouri între ele.

Altfel, ne-am rugat de pietre să fie lingouri și ele. Am certat bucăți de lemn de formă dreptunghiulară, reproșându-le că ne-am aplecat degeaba după ele și că ne-au înșelat așteptările. Am smuls bucăți mici de mușchi proaspăt și pământ reavăn crezând că sub ele o fi continuarea setului de lingouri pe care îl primisem la început de epocă. Și e ok, în viață ai mai des nevoie de lemn și piatră, dar noi am vrut alte lingouri.

Am strâns în palme, am palpat curioși – și de la un punct, ofticați – zeci de forme. Unele s-au rupt sub presiunea pusă de noi, altele au fost zdrobite sub greutatea brută a lingourilor lângă care au fost așezate. În unele cazuri extreme, am descoperit că o baghetă franțuzească, oricât de bine e făcută, se poate rupe chiar și de 18 ori când o tăvălești cu un lingou din aur spaniol suflat cu zgură. Bună seara, domnule Gasquet!

Acum mai avem două lingouri. Unul dintre ele stă mai mult pe la medici, că alte țări își bucură sistemul medical cu tot ce e mai bun pe lume. Vor trece măcar trei generații până când standardele își vor da un restart. Slavă Domnului, la cum ignorăm schimbările climatice, vom fi oale și ulcele în vremurile în care alții vor plimba în brațe pietroaie de râu și ne vor urla că sunt lingouri de aur. Pentru ei vor fi, dar noi vom ști mai bine cum arătau când erau.

Novak Djokovic – Carlos Alcaraz: 6-3, 5-7, 6-1, 6-1

De exemplu, stimați cititori din anul 2060, pe unul dintre lingouri îl chema Djokovic. Și într-o zi, acest individ pasionat de știință și aprig susținător al adevărului studiat, a dat peste Carlos Alcaraz. Cei care vă plimbați prin Univers, de pe o planetă pe alta, trebuie să știți că și oamenii făceau asta. De fapt, o făcea unul singur, și pe ăla l-am pus să joace tenis. 

Totuși, omenirea a făcut greșeli. Animal X, scoaterea lui Boanchiș de la TV și tenisul de la Grand Slam-uri cu 3 seturi din 5 sunt printre cele mai regretabile erori ale speciei noastre. Toate au fost bune, până când ne-am dat seama că existența lor omoară mediul înconjurător. Pentru fiecare dintre ele, dragi oameni ai viitorului, am constatat ulterior că nimic nu creștea la umbra acestor concepte. 

Să luăm unul dintre ele. Pur aleatoriu. Sistemul de meciuri în care ai nevoie de trei seturi câștigate pentru a merge mai departe. Noi am crezut că asta e cheia: să țină mult. În apărarea noastră, generații întregi și-au petrecut viața adultă fiind ghidați după logica asta. Doar că, pe parcurs, ne-am dat seama că acest 3/5 nu e pentru oameni. Și asta ar fi fost ok, dacă am fi avut o competiție numai cu oameni. Am fi schimbat imediat.

Dar îl aveam pe Nole, care în timpul liber se consulta cu oameni de știință și învăța istoria reală a poporului său de la istorici consacrați. Când muncea, năruia vise. Așa a făcut și cu micul Alcaraz, un tânăr legat la sursele de energie care cândva porneau scările rulante de sub Bucegi. 

L-a muncit încă din primul set, când a ținut să îi arate că 36 de ani de viață dusă în căutarea adevărului și combaterea știrilor false despre vaccin îți aduc prospețimea mintală de care are nevoie orice sportiv. Dar mai e ceva.

Într-un meci cu Djokovic, orice detaliu care nu e de partea ta e un detaliu care ți-ar putea fi fatal. În viața reală, asta nu are logică. Nu se întâmplă. Deși pare greu de reușit, izbutim să traversăm orașul chiar dacă apar BMW-uri care nu folosesc semnalizarea. În tenis, nu prea. În tenisul jucat împotriva lui Djokovic, absolut nu. Primul set s-a jucat la alegerea serviciului: a început Nole, Alcaraz a înhămat motorul la capul boilor, dar nu a mers. 

Sigur că acum, voi, oamenii anului 2060, nu sunteți impresionați să vedeți atleți valsând pe zgură în timp ce execută elemente de parkour. Toată planeta e un teren de zgură, deci toți cei 400.000 de oameni rămași pe Terra fac asta. Dar Nole și Carlitos… poezie.

Setul doi a venit cu supliment pentru ce am mâncat și ne-a plăcut în prima parte. Niște break-uri bine pasate între jucători pe la mijlocul episodului au făcut ca filmul să fie mai bun decât cartea. Scurtele lui Carlos l-au adus frecvent pe Nole la fileu, cam cu frecvența cu care sârbul obișnuia să iasă în public și să anunțe că masca este utilă și trebuia purtată de oameni care se simt bolnavi. Da, oameni ai anului 2060, Nole era un aliat al științei…

Iar Carlos a luat setul 2. Și era bine, și credeam, și speram, și visam, și Carlos călca pe zgură, după care nu a mai călcat. O neputință a stat între el și pasul la care visau mulți. Mai ales fanii lui Nadal. Nu era foarte clar dacă ideea lui Alcaraz de a continua să joace meciul până la final a fost una bună. După care a scris Cristian Tudor Popescu pe Facebook că Alcaraz trebuia să abandoneze. Și ne-a fost clar că Alcaraz a făcut ce trebuia.

Casper Ruud – Alexander Zverev: 6-3, 6-4, 6-0

Abia ăsta meci. Nu pentru Zverev, care la ediția asta a părut mai mult că se luptă cu demonii care anul trecut i-au împleticit picioarele și tendoanele și l-au făcut client fidel pe mesele de operații. Mai rar îi e dat omului de la TV să vadă așa tristețe pe fața unui sportiv aflat într-o semifinală de Grand Slam. Dar trebuie să îl înțelegem: o singură dată am stat vreo trei ore în coloană pe Valea Oltului și de atunci nu mă mai pot bucura în niciun fel de kilometri ăia de drum.

Ruud, pe de altă parte, își vede de-ale lui și se duce zâmbind către zid, cu cablurile de la frână tăiate și cu casca de protecție în ghiozdănel. După ce a scos cu cleștele dorința de viață din Zverev, Ruud spunea că vrea să se bucure de finală, că e frumos, că e o oportunitate, că vrea să se simtă bine.

Așadar, duminică veniți pe-aici doar pentru cronică. Meciul e compromis încă de pe-acum.