Mi s-a întâmplat destul de des în ultima perioadă, deci o să vă rog să n-o luaţi personal. Luaţi-o extrem de personal. Intern personal, dacă vreţi.
Mergi la munte. După cinci zile în care ai trecut peste cea mai grea săptămână de la ultima glaciaţiune încoace, încerci să dai de un strop de soare, de o cărare şi de un brad unde să-ţi clăteşti gândurile şi să te aduni. Normal, cauţi o pensiune civilizată, cu un preţ decent, care să-ţi ofere minimele condiţii de care ai parte de la Austria încolo şi dacă te cazezi în mijlocul câmpului de luptă şi mânănci cu soldaţii la popotă. O găseşti. Pleci de vineri seara, după program, pentru a avea la dispoziţie măcar o zi plină. Ajungi acolo după un drum încrâncenat, plin de alţi tipi care merg la spălat creiere la înălţime şi care încearcă să iasă cât mai repede dintre stârvuri. În sfârşit, eşti acolo. Epuizat, dar fericit. Iei aer în piept, mănânci undeva prin zonă, mai iei o dată aer în piept şi te gândeşti că mâine te vei trezi în greutatea rece a aerului de acolo, sub jetul plăcut de sunete ale păsărilor din pădurea lângă care stai şi cu soarele plăcut pe care la birou îl vezi doar în linkuri.
Şi adormi liniştit.
Ei bine, domnilor, doamnelor, următorul lucru pe care-l afli după ce ţi-ai dat şah-mat singur este că în pensiunea respectivă sunt familii. Cu copii. Mulţi, mici şi urât de zgomotoşi. Asta pentru că dimineaţa este acoperită de zgomote pe care n-ar trebui să le auzi decât de la o vârstă încolo şi care reprezintă un limbaj colocvial prin care copiii cer mâncare, îşi cer dreptul la baie sau la alocaţie sau la mai ştie naiba ce. Pe scurt, afli în acelaşi timp că întreaga pensiune are pereţii construiţi dintr-un material care ar face invidioasă capacitatea de maleabilitate a aurului. Iar etajele casei din lemn în care ai campat se transformă din leagănul de relaxare la care visai într-un soi de apendice de grădiniţă în care tropăiturile copiilor par cele ale unor elefanţi, iar ţipetele te fac să-ţi imaginezi lucruri de care nu eşti mândru la o secundă după.
Dragii mei părinţi, dragi viitori părinţi şi dragi viitori oameni care găzduiesc părinţi. Aţi mers la munte şi aţi închiriat o cameră într-o pensiune pentru că stimabilele dumneavoastră mame nu v-au cumpărat una pentru voi şi atât. Iar legătura cauzală dintre aceste elemente face ca nici pensiunea în care v-aţi plantat să nu vă aparţină mai mult decât îmi aparţine mie. Deci, doamnelor şi domnilor, faceţi tot posibilul ca respectivii copii să nu-i trezească la ora 6 pe cei care au avut ghinionul nenorocit de a trage băţul scurt la loteria alegerii locului de cazare. În general, energia copiilor se poate transfera extrem de uşor în afara pensiunii, unde pădurea şi pajiştile îi aşteaptă fără a fi nevoite să se odihnească după săptămâni de munci. Aşadar, mutaţi-vă naibii cururile din camerele alea în care vă hliziţi când îi auziţi pe ăia mici cum ţipă şi scoateţi-i afară, că n-aţi venit la munte ca să faceţi icoanele să plângă din cauza sunetelor înalte. Iar apoi, când vom mânca micul dejun împreună, toată lumea vă va zâmbi în loc să-şi imagineze cum ar fi să vă lege de brazi în timp ce lupii fac cu rândul în jur ca să puteţi dormi proporţional cu cheful pe care-l am dimineaţă după ce sunt trezit de un copil.
Şi nu, nu am nimic cu copiii. Ăia mari sunt problema. Părinţi prin eroare şi tutori rezultaţi dintr-un calcul aleatoriu ce sunteţi!
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
