Sorana Cîrstea a fost prima jucătoare care a dat semne că actuala generație de fete din tenisul românesc se pregătește de lucruri mari. La 17 ani a intrat în Top 100 WTA, la 18 ani în Top 30, iar în 2013 ajungea pe locul 21 mondial, cea mai înaltă poziție ocupată de Sorana în tenisul feminin. De atunci, în cariera ei s-au amestecat o accidentare cumplită și lungul drum al revenirii, cu provocările sale. Astăzi, la 28 de ani, Sorana are o carieră plină de povești. Pe o partea dintre acestea le-am aflat la prima mână într-unul dintre foarte puținele interviuri pe care jucătoarea de tenis din Târgoviște le-a acordat în ultimii ani în România.
Despre visurile junioarei Sorana
Când a crescut generația noastră, în tenisul feminin erau cunoscute Roxandra Dragomir, Irina Spîrlea, apoi a fost o pauză. Un gol. Apoi a apărut pentru o perioadă scurtă Raluca Olaru (n.m. Olaru a ajuns pe locul 53 WTA la simplu în 2007), iar după am apărut eu. Îmi aduc aminte că pe vremea aceea mi se părea un lucru excepțional să ajungi să fii în Top 100. Când m-am apucat de tenis, ăsta a fost scopul meu: să intru în primele 100. Pentru că nu a mai fost nimeni acolo atâta timp, părea că e ceva absolut imposibil.
În tenisul juniorilor de la noi nu există o cale. Nu știi exact ce trebuie să faci ca să ajungi să joci tenis de performanță. Fiecare se zbate într-un haos total. În cazul meu, maică-mea și taică-meu stăteau cu calendarul în mână și alegeau ce considerau ei că trebuie ales. Ei nu au făcut sport la viața lor, dar au avut visul ăsta de a mă vedea jucând tenis. I-am ajutat și eu: încă de mică am fost foarte muncitoare și disciplinată, mi-a și plăcut și mi-am dorit, iar cei din jur spuneau că am și talent.
Pe vremea respectivă nu era cineva care să te sfătuiască, să-ți spună ce să faci. Acum, am o satisfacție mare în faptul că pot să ajut cu un sfat, cu o idee pe cine-și dorește așa ceva.
Despre copilărie versus tenis
Eu sunt de aceeași vârstă cu Marius Copil, îl știu de la 8 ani și-mi aduc aminte când mergeam împreună cu părinții la turnee prin toată țara. Eu eram cu mama, el cu mama lui, jucam la categoria 8-10 ani. Ne știm de-o viață și mă bucur foarte mult c-a reușit până la urmă în tenis, pentru că știu cât s-a zbătut și cât a investit.
Și eu, și Marius am avut părinți care s-au implicat și care au făcut sacrificii imense. Din fericire, au putut să ne susțină din punct de vedere financiar. Eu nu am avut niciodată niciun sponsor, nu m-a ajutat nimeni, nu am avut sprijin de la Federație. Ai mei au spus tot timpul: “Atât timp cât te putem ține noi, o facem”. Am avut o vorbă: în viață, tot ce e gratis e foarte scump.
În tenis investești foarte mult. Și nu e neapărat vorba doar de partea financiară. Dar vorbim de energie, de ani: părinții mei nu prea au avut altă viață cât timp am crescut eu.
În cazul meu, tenisul a fost un vis împlinit. Dacă aș lua-o de la început și aș putea să aleg între să ajung jucătoare de tenis și să am o copilărie ca a celorlalți, aș alege în mod clar tenisul. Ăsta a fost lucrul pe care a trebuit să-l dau la schimb. Dar nu aș putea să-l numesc sacrificiu. Prefer să fie așa: să nu am o copilărie și o adolescență “normale”, dar să ajung să fac lucrurile pe care le-am făcut încă de la 17 ani.
Despre Kvitova și saltul peste turneele de juniori
Văd pe la 8-10 ani părinți disperați și le spun așa: nu există o regulă în tenis, un drum clar pe care poate s-o ia cineva ca să fie sigur că ajunge jucător de tenis. Le dau tuturor exemplul meu și al Kvitovei. La 8 ani, eu eram campioană națională la categoria 8-10 ani. Kvitova abia se apuca de tenis la vârsta aia.
Eu și Kvitova avem aceeași vârstă și-mi aduc aminte când am văzut-o prima dată: aveam 17 ani, jucam calificări la US Open și ea avea meci pe terenul de lângă mine. Mi-a plăcut foarte mult timingul, mi-au plăcut loviturile, dar nu înțelegeam de ce nu o văzusem deloc la juniori. Era simplu: pentru că nu jucase deloc turnee de juniori. Kvitova a jucat direct în turnee ITF de 10.000 de dolari, am văzut-o prima dată la 17 ani, iar trei ani mai târziu a câștigat Wimbledon-ul.
Embed from Getty Images
Despre ce contează când ești copil și joci tenis
Finul meu este fiul lui Teo Cercel și al Alinei Tecșor. Are 8 ani și joacă tenis foarte bine. Am mai mers să-l văd pe la turnee și am constatat că toată lumea e foarte disperată să câștige: dacă nu bați tot în turneul ăla, gata, nu mai exiști. E o presiune incredibil de mare.
La 8 ani, copiii nu prea știu ce vor și e normal ca părinții să le traseze o linie. Însă poți să o faci altfel, nu punând presiune pe copil. E foarte puțin relevant ce se întâmplă la 8 ani, la 10 ani, la 14 ani. Când jucam eu la categoria 13-14 ani, era o tipă care era prima pe țară, dar despre care nu am mai auzit deloc după. Părinții trebuie să înțeleagă că e un drum atât de lung și de sinuos, încât ce se întâmplă în turnee la vârstele astea e total irelevant.
Cazul meu e într-adevăr unul diferit: am avut rezultate de mică și am reușit să joc constant bine. Însă dacă aș putea să le dau un sfat părinților, acela ar fi să aibă răbdare.
Eu am intrat în Top 100 la 17 ani, iar la 18 ani eram deja în Top 30. Era ceva “Wow!”. Cu toate astea, unii-mi spuneau “A, păi Sharapova a câștigat deja Wimbledon-ul la 17 ani”. Trebuie să înțelegeți că fiecare are altă carieră, fiecare are ritmul său de dezvoltare, fiecare are alt traseu. Kerber a câștigat primul Grand Slam la 28 de ani, Pennetta la 32 de ani, Wozniacki la 27 de ani. Fiecare se maturizează altfel: unii mai devreme, alții mai târziu. În plus, depinde și de stilul de joc pe care-l ai.
Am 28 de ani, am fost accidentată doi ani, dar acum mă simt fizic la fel ca la 23-24 de ani. Nu simt nicio diferență. Ba chiar pot să spun că nu m-am simțit niciodată mai bine pregătită fizic decât acum. În plus, sunt la vârsta la care-mi cunosc corpul cel mai bine. Țin minte că la 19-20 de ani mă accidentam foarte des. Acum, în afară de problema cu umărul, de care va trebui să am grijă mereu, nu prea am mai avut alte accidentări. Înainte jucam meciuri lungi după care-mi era foarte greu să mă recuperez, dar acum mă recuperez mult mai repede.
Despre tenisul de acum 10 ani vs. tenisul de astăzi
Acum 10 ani, când am intrat eu în circuit, tenisul nu era atât de fizic. La turnee nu existau așa-numitele “gym-uri”, săli specializate pentru încălzire și recuperare specifică. Eram antrenată de Alina Tecșor și-l aveam preparator fizic pe Teo Cercel, cel care acum se ocupă de Simona. Mi-a dat program de pregătire și nu aveam unde să-l fac. Mergeam prin parcări, prin parcuri, pentru că nu existau săli. Toată lumea era mai relaxată, jucătorii se concentrau mai puțin pe partea fizică și mai mult pe tehnică, pe jocul de tenis în sine. Ulterior s-au descoperit multe lucruri noi la nivel de recuperare și a început să se pună accentul pe pregătirea fizică. Astăzi, toți jucătorii au câte un preparator fizic care stă mereu alături de ei, un fizioterapeut, iar gym-urile sunt pline.
Acum petrecem mai mult timp în gym decât petrecem pe teren. Eu mă încălzesc 30-45 de minute înainte de fiecare antrenament, chit că e un antrenament de o oră, apoi am 30-45 de minute de recuperare. Practic fac pregătire fizică o oră și jumătate pentru un antrenament de o oră.
Despre pregătirea fizică și “harul” preparatorului
Am urât mereu pregătirea fizică și toată lumea îmi spune că nu sunt o jucătoare care să se axeze pe mișcarea în teren, pentru că joc agresiv. Între timp, am dat de Sasha Calisthenic, un preparator fizic cu care lucrez din octombrie. Nu lucrează exclusiv cu sportivi, dar are o experiență foarte bogată. În ultimele trei-patru luni m-a făcut să iubesc treaba asta și de-abia aștept ca-n fiecare dimineață de la ora 8 să merg la ședința de pregătire fizică. Nu credeam că e posibilă chestia asta.
Despre tenis se spune că e un sport individual în care totul ține de tine. Așa este în mare parte. Dar nu poți să faci totul singur la nivelul ăsta, la care ai neapărat nevoie de o echipă. Este vital să ai alături pe cineva care să știe să te motiveze. Omul ăsta mă ține acolo o oră și jumătate, uneori două, mi se pare că sunt terminată, însă plec de acolo spre antrenament cu o energie și cu un elan incredibile.
În centru ești întotdeauna tu, că tu joci. Însă contează foarte mult cineva care să tragă de tine, să te motiveze, să-ți dea un sfat. Ăsta e rolul echipei pe care o ai pe lângă tine ca jucător.
Puțină lume știe că mie mi-a plăcut foarte mult școala. Se spune de obicei despre sportivii de performanță că au neglijat școala, dar eu am avut 10 pe linie dintr-a-ntâia până-ntr-a douăsprezecea, iar la Bacalaureat am avut o medie de peste 9,80. Cea mai interesantă parte e că pe ai mei nu-i interesa foarte tare ce rezultate am la școală, deci am făcut asta strict pentru mine, pentru că așa am vrut eu. Tata-mi spunea că dacă iau 5, el e mulțumit. În schimb, eu îmi aduc aminte că mă enerva când luam câte-un 9. Mi-a plăcut extraordinar de mult la școală în special datorită profesorilor. Cred că treaba cu pregătirea fizică e la fel: dacă găsești un profesor bun, te poate face să-ți placă chestia asta.
Despre accidentarea la umăr și “arma” dispărută
Umărul nu mă mai deranjează. Dar am grijă constant de el. Am niște exerciții specifice pe care le fac o dată la două zile, fac mereu masaj, fizioterapie. Cert e că nu mă mai doare și servesc din nou ca înainte.
Când m-am accidentat, mi-am schimbat lovitura de serviciu. Aveam un serviciu destul de frumos, amplu. Iar ca să protejez umărul, am ajuns ulterior la o mișcare abreviată, mai scurtă. De o săptămână – chiar am pus un clip pe Instagram – am revenit la mișcarea veche. După trei ani de la accidentare. Asta pentru că în sfârșit simt umărul bine. Sunt foarte curioasă cum o să meargă, pentru că la antrenamente simt că am vreo 10 km/h în plus pe mișcarea normală față de cea scurtată.
Înainte să mă accidentez, câștigam multe puncte “gratuite” foarte rapid cu ajutorul serviciului: ori greșea adversara returul, ori erau ași, ori aproape ași. După accidentare, am simțit că nu mai am arma asta, că nu-mi mai pot crea un avantaj direct din serviciu. Și asta a însemnat automat că trebuie să muncesc mult mai mult la puncte.
Strategia pe care o aveam atunci când intram în teren înainte de accidentare era să-mi țin serviciul și să încerc să fac break. Ca în tenisul masculin. În momentul în care poți să-ți ții serviciul, ești mult mai relaxată în game-urile în care primești, mai ales dacă ai un retur bun. Din momentul în care am intrat cu mișcarea abreviată, mi-a fost foarte greu să câștig game-urile pe serviciu. Iar asta se simte: în primul rând, nu mai aveam liniștea mentală a celor măcar două puncte pe serviciu pe care le câștigam lejer, iar în al doilea rând eram mult mai încordată pe retur.
Toată viața am simțit serviciul ca pe o armă. Brusc, nu am mai avut arma asta și mi s-a părut că am pierdut din putere, din viteză. Acum sunt foarte încântată că am revenit la mișcarea veche și de-abia aștept să văd ce rezultate voi avea.
Embed from Getty Images
Despre cum a luat-o de la zero după accidentare
Îmi aduc aminte că la revenire am mers cu domnul Marius (n.m. Marius Comănescu, antrenor al Soranei până în iulie 2018) la un turneu ITF de 25.000 de dolari în Brazilia. Am luat-o pur și simplu de la zero. Nu aveam copii de mingi: dacă dădeam mingea în fileu, mergeam s-o iau. Am intrat pe teren, îmi așezam lucrurile și am constatat că nu am prosop. Am întrebat-o pe arbitră și a început să râdă. Probabil că s-o fi gândit “Ia uite-o și pe aroganta asta, cere prosop!”. Am aflat că acolo trebuia să vin cu prosopul de acasă. M-am uitat la domnul Marius și l-am întrebat dacă are vreunul din întâmplare la el. Până la urmă m-am șters cu un prosop pătrat, precum cele de bucătărie, pe care l-am găsit undeva în baza respectivă.
De obicei, la antrenamentele din turnee primești mingi noi și apă. La turneul ăsta din Brazilia am primit niște mingi uzate pe care le foloseau toți acolo și când am întrebat de apă mi-au arătat o cișmea din curtea complexului.
Cu toate astea, am jucat cu aceeași răutate și atunci, și după episoadele astea, când am revenit în Top 100.
Despre importanța mentalului în tenis
Mi-am dat seama că mentalul face diferența la nivelul de vârf. Dacă te uiți la jucătoarele din Top 100, lucrurile nu sunt foarte diferite tehnic: cea de pe locul 80 și cea de pe locul 1 au în mare aceleași lovituri. Asta înseamnă că diferența e în principiu în creier.
Îți dau un exemplu: joc la antrenament cu o adversară pe care o bat cu 6-1, 6-1, apoi intru a doua zi pe teren în meci oficial și mă chinui s-o bat sau chiar mă bate. E evident că totul e o chestiune de mental, așa că am început să mă interesez în jur și să citesc despre asta.
Mă consider o persoană inteligentă și cred că în viață, în carieră sau la școală am luat decizii corecte până acum. Însă mi se întâmplă uneori în timpul meciurilor să am blocaje pe care efectiv nu le pot explica. Asta chiar dacă lucrez de ani de zile cu psihologi specializați. Și nu e doar cazul meu, ci li se întâmplă tuturor jucătorilor.
Mi-aș da o mână ca să câștig fiecare meci pe care-l joc. Dar există aceste blocaje din care ies greșeli, iar totul vine de la cap. Atunci când joci, ți se întâmplă să ai minge de break și dintr-o dată parcă ți se încordează mâna pe rachetă și dai afară.
Le-aș recomanda tuturor să pună mâna pe rachetă și să joace tenis. Până când nu ești în situația în care se află un jucător de tenis în timpul unui meci, nu ai cum să înțelegi stările prin care trece el.
Am rezultate bune cu jucătoarele din actualul Top 10 WTA. Asta și pentru că mă motivez foarte bine la turneele mari când joc pe Central. Antrenorul pe care-l am acum, Carl (n.m. belgianul Carl Maes), mi-a spus exact asta: “Sorana, tu ești motivată altfel când joci pe central față de când joci pe terenul 25, la Cucuieții din Deal”. Asta o altă chestiune legată de mental și e involuntară. Pentru că eu pregătesc la fel un meci, indiferent de locul și de terenul pe care se joacă. E ceva în mine care mă face să mă motivez mult mai bine în momentele mari și importante.
Embed from Getty Images
Despre faptul că și-a blocat comentariile pe Instagram:
Dacă vedem 100 de comentarii pozitive și unul negativ, ne rămâne în cap cel negativ.
Oricum toată lumea comentează peste tot în ziua de astăzi. Dar m-am gândit așa: până la urmă ești pe pagina mea de Instagram, ești la mine acasă, iar la mine acasă eu îți spun dacă te descalți sau nu, unde poți și unde nu poți să stai. Așa că vii la mine, te invit înăuntru, dar regulile sunt ale mele. Îți place, bine. Nu-ți place, la fel de bine.
Despre “experții” de internet:
Mulți dintre cei cu care intru în contact știu ce antrenor trebuie să-mi iau, de ce nu joc bine, de ce am pierdut meciul, cum să dau cu dreapta, cum să dau cu reverul.
Până acum 5-6 ani, toți cei care astăzi critică spuneau că tenisul se joacă cu “paleta”. Habar n-aveau cum se ține scorul, cum e cu 40, cu 15. Acum totul s-a schimbat cu 180 de grade și toți se pricep brusc. Toată lumea e expertă în orice. Toți sunt experți în mașini, în jurnalism, în tenis. Nu mai există conceptul de expertiză într-un domeniu: băi, mă pricep la asta, am un job într-o anumită zonă, asta știu să fac. Eu încerc să le spun multora: domnule, eu nu vin să-ți zic ție cum să-ți faci meseria. Înțeleg să-ți dai cu părerea, însă mă întâlnesc uneori cu unii care-mi spun “Băi Sorana, ți-ai stricat dreapta”. Le spun: “Am aceeași dreaptă de 24 de ani, am dat milioane de forehand-uri în perioada asta”.
Acum, cu on-court coaching-ul, experții mai au o problemă: “N-a știut antrenorul ce să-ți zică, trebuia să-ți zică altceva”.
Se întâmplă să aud una nouă: “N-ai vrut să câștigi”. Nu, bineînțeles, merg acolo ca să pierd. De ce să bat, să iau un ban în plus, să mai și punctez, să urc în clasament, să urc în turneu? Dacă tot am mers 20.000 de kilometri, de ce-aș vrea să și câștig meciul?
Despre faptul că nu-și urmărește punctele și clasamentul:
Nu am stat niciodată să calculez punctele pe care le primesc după fiecare meci. Dacă mă-ntrebi, nu știu exact câte puncte primesc după fiecare tur la fiecare turneu. La fel, nu stau să analizez și să calculez câte puncte am de apărat într-un turneu sau în altul. Eu consider că de fiecare dată când începe un an nou, totul se resetează. Nu mă gândesc să-mi apăr punctele, ci să am cele mai bune rezultate pe care le pot avea din ianuarie până-n noiembrie. Cred că asta e o mentalitate sănătoasă.
Mi-a zis cineva acum că am de apărat turul al treilea la Doha, care este următorul turneu din calendarul meu. Și pentru că Doha și Dubai fac rocada anual ca “greutate” în calendar, anul ăsta ar trebui să ajung în semifinală sau ceva de genul ăsta. I-am spus că nu știu ce puncte se pun în joc în fiecare tur și nu știu nici câți bani câștig acolo după fiecare tur. Singurul lucru pe care-l știu e că vreau să câștig.
De multe ori nici măcar nu mă uit pe tablou, nu știu cu cine aș juca mai departe dacă bat în meciul următor. Asta pentru că mi s-a mai întâmplat să știu că în turul următor aș avea meci cu o jucătoare importantă, iar mintea-mi fuge involuntar la meciul respectiv. Cred că întâi trebuie să bat în meciul care urmează și de-abia apoi am dreptul să mă gândesc la următorul.
Acum nu știu exact pe ce loc sunt în clasament, 80-90 parcă (n.m. 92 WTA), însă logica mea nu e să mă uit pe clasament, ci să joc cât pot de bine și să-mi câștig meciurile. Indiferent de locul pe care-l ocup.
Embed from Getty Images
Despre singurul său meci cu Naomi Osaka:
Am 1-0 contra ei. Am jucat în calificările de la Wimbledon în 2015. Îmi aduc aminte că am văzut-o, nu știam cine e, dar mi-a plăcut foarte mult cum juca. Vezi imediat, totuși, când cineva are potențialul de a ajunge sus.
Despre stilul său de joc:
Eu am avut mereu un joc agresiv în care sunt nevoită să-mi accept greșelile. Dacă ai stilul meu de joc, e imposibil să ai două greșeli în tot meciul. Așa am fost obișnuită de mică: să vreau să fac eu punctul, să am satisfacția de a lovi mingea și de a câștiga, de a nu aștepta greșeala adversarului.
Nu știu cât de corectă e mentalitatea asta, dar eu prefer să mă bat singură decât să mă bată cineva. Simt mereu că nu e suficient dacă doar stau pe teren și mă apăr. Problema e că la nivelul ăsta și acum, când valorile sunt foarte apropiate, nu prea poți să faci tu totul.
La asta-i foarte bună Simona: știe să-și păstreze nivelul. Chit că nu prinde o zi foarte bună, stă constant la același nivel și e greu s-o bați. În jocul meu există însă foarte multe zig-zag-uri. La cât de tare lovesc eu mingea, trebuie s-o prind foarte puțin din spate și pleacă doi metri în aut.
Despre turneul de la Toronto din 2013:
Toronto 2013 a fost unul dintre turneele mari pe care le-am făcut, dar de acolo a pornit și problema de la umăr. Înainte de Toronto am avut semifinală la San Jose, apoi sferturi la Washington, iar când am ajuns în Canada aveam deja umărul puțin în piuneze și l-am forțat. Am câștigat acolo cu trei jucătoare din Top 10 (n.m. Wozniacki, Kvitova și Na Li) și am pierdut finala cu Serena Williams. Am făcut apoi niște injecții cu cortizon ca să pot să joc la US Open, dar nu am reușit nimic notabil acolo.
Țin minte că la finalul turneului de la Toronto nu puteam să ridic ceașca de cafea dimineața la micul dejun din cauza durerii.
Embed from Getty Images
Despre ritmul care-i lipsește de un an și jumătate:
Am observat că am jucat tot timpul bine în special atunci când am avut deja câteva meciuri în picioare. De aici și o explicație a ultimului an și jumătate: nu am reușit deloc să prind elanul ăsta. Am jucat un meci-două bune, apoi am căzut. Dacă voi reuși să prind 3-4 meciuri bune și intru în ritmul pe care-l vreau, voi reuși să joc din automatism. Iar ăsta e cel mai frumos lucru care ți se poate întâmpla. Simți că nu poți să pierzi. Îmi aduc aminte de semifinala cu Na Li de la Toronto și că simțeam efectiv că nu pot să greșesc. Mi-a intrat tot. Intră în funcțiune automatismele: milioanele de mingi pe care le-ai dat în carieră.
În ultimul an nu am reușit deloc să intru în ritmul ăsta. Am crezut că e posibil să fac switch-ul la Wimbledon: am bătut-o pe Rybarikova în primul meci, apoi am jucat cu Rodina, cu care am avut 6-1 în primul set și mi-a luat break la 3-3 în setul al doilea. Acolo am pierdut ritmul, dar am simțit că dacă reușeam să le leg, puteam să continui să joc foarte bine.
După Wimbledon am venit acasă, am jucat la București, am câștigat primele două meciuri și în sferturi am jucat cu Sevastova. Am terminat târziu, pe la 12 noaptea, pe ploaie. În meciul ăla am câștigat primul set, apoi l-am pierdut pe-al doilea pe muchie și mi-a luat și setul al treilea. Și acolo a fost la fel: dacă reușeam trei victorii la rând, poate că era altfel.
Despre cum vede sezonul 2019:
Sper ca anul ăsta să fie mai bun. Am avut o pregătire de iarnă bună, am mers la Shenzhen, unde am avut un turneu decent (n.m. victorii la Linette și Parmentier, înfrângere în sferturi cu Riske), iar la Australian Open m-am simțit excelent, pentru că antrenamentele au fost foarte bune. Mă simțeam stăpână pe mine și am avut foarte multă încredere. Cu toate astea, am intrat rău în meci și am jucat prost (n.m. 1-6, 4-6 cu Rebecca Peterson, cronica meciului e aici).
Într-o zi bună, pot să bat pe oricine. E unul dintre motivele pentru care nu mă uit la clasament. E adevărat că într-o zi proastă pot să pierd cu oricine. În primul rând pentru că mă bat singură. Joc cu încrederea că în orice săptămână pot să prind ritmul și să câștig un turneu. Cred foarte mult în asta. Chiar și acum: deși la Doha încep din calificări, dacă voi avea o săptămână de declic sunt ferm convinsă că pot să câștig turneul. Și în general orice turneu. Acest lucru mă face să joc în continuare la fel de motivată. În plus, la diferențele dintre jucătoare, dacă reușești să câștigi un turneu sari în Top 50, iar de acolo totul se schimbă din nou.
Embed from Getty Images
Sfaturi pentru sportivii care trec prin accidentări:
Să nu-și piardă speranța. Pare un clișeu, însă este cel mai urât lucru care i se poate întâmpla unui sportiv. Tu simți că mai vrei, că mai poți, că-ți mai face plăcere să joci, dar corpul tău nu te lasă.
Eu nu am atins racheta timp de nouă luni. Făceam doar exerciții de recuperare și erau extrem de plictisitoare: cu gantera de un kilogram și așa mai departe. E foarte frustrant și ai impresia că niciodată nu te vei reface. Însă totul este despre răbdare. Răbdare și insistență. Să stai acolo, să continui să speri. Știu că sună patetic, dar așa te simți în situația respectivă.
Pentru mine, totul a fost o lecție. Când am reînceput să joc, eram foarte fericită că pot să dau în minge fără să am vreo durere. Dacă până la accidentare nu eram mulțumită niciodată – mi se părea că trebuia să joc mai bine, că trebuia să insist mai mult – brusc nu mai conta nimic în afară de faptul că pot să joc din nou. Starea asta a durat până când am ajuns în Top 40, când am început din nou să mă gândesc la altele: ce să fac să fiu Top 30, Top 20. Dacă până atunci jucam relaxată, dintr-o dată am revenit la starea aia de încordare.
Despre retragerea din Fed Cup:
De fiecare dată când am fost aptă de joc și sănătoasă – am fost cea mai tânără jucătoare care a jucat în Fed Cup – am răspuns prezent și am jucat cu mare drag. Însă am ajuns la un punct în care am simțit că am dat tot ce am putut pentru echipa asta. Am simțit că mi-am făcut datoria.
Eu joc pentru România. Am auzit pe cineva care spunea “Gata, s-a retras, nu mai joacă pentru România”. Păi de fiecare dată când joc într-un turneu, lângă numele meu stă steagul României, nu scrie “Strada Jandarmeriei”.
Am fost mereu foarte patrioată. Și asta în condițiile în care nu am primit, ca sportiv, nimic de la țara asta. Eventual am primit bețe în roate: având în vedere că am început în România, totul a fost mult mai greu. Cu toate astea, am venit mereu la lotul de Fed Cup pentru că am simțit mereu că asta e o datorie: în primul rând de cetățean, apoi de sportiv. Pentru că, în final, sportul face cunoscut numele țării în contexte pozitive mai mult decât orice altceva. Am simțit mereu că am datoria asta și de fiecare dată am mers la lot fără să conteze dacă am jucat simplu, dublu sau dacă nu am jucat deloc.
Sunt foarte multe jucătoare care, atunci când joacă la Fed Cup, nu reușesc să aibă același nivel ca în turneele din circuitul WTA. La mine a fost invers: faptul că jucam pentru țară, cu România pe spate, mă împingea să joc mai bine.
Faptul că am o familie, faptul că sunt foarte mândră de educația pe care am primit-o, de părinții mei, că am un caracter bun, că m-am format aici, m-au obligat să încerc să dau înapoi cât am putut și am jucat tot timpul cu inima.
Nu mi s-a părut corect ca, dacă Fed Cup nu mai este o prioritate pentru mine, să ocup un loc în lot. Avem destule fete care pot să câștige foarte multă experiență în acea săptămână. De asta am spus că mi-ar plăcea să ajungă la lot și fete mai tinere care să stea pe lângă cele experimentate și să învețe.
Nu există nicio șansă să revin în lotul de Fed Cup. M-am gândit foarte mult la decizia asta. Nu mai am nici 18 ani, așa că vreau să mă concentrez pe turnee.
Embed from Getty Images
Un pronostic pentru meciul cu Cehia?
Sincer, cred că România o să câștige având în vedere că nu joacă Kvitova. Bineînțeles că n-o să fie ușor nici cu Pliskova, dar aș zice că se va termina 3-2 pentru noi. Asta pentru că nici lor nu le e ușor: când vezi o echipă precum România, în care 5 jucătoare sunt în prima sută, evident că nu e ușor. Totuși, faptul că nu joacă Kvitova e un avantaj mare, nu putem să fim ipocriți.
Despre tenis la Jocurile Olimpice:
Nu voi mai putea juca la Jocurile Olimpice. Am jucat la Beijing și la Londra, dar am spus-o și o mai spun, chit că mi-au sărit mulți în cap: tenisul nu are ce să caute la Olimpiadă. Îmi aduc aminte că la Beijing am pierdut, dar mintea mea era oricum la US Open, turneu care tocmai urma să vină. Pentru mine era mult mai important să fac treabă la US Open decât să câștig meciurile de la Jocurile Olimpice. Iar asta nu este corect față de ceilalți sportivi de la celelalte discipline, pentru care Jocurile sunt vârful carierei. Pentru noi, cei din tenis, Jocurile Olimpice nu au aceeași semnficație: dacă mă întrebi dacă prefer să câștig Jocurile Olimpice sau un Grand Slam, nici nu stau să mă gândesc.
Mi-a plăcut în schimb foarte mult experiența din afara meciurilor la Jocurile Olimpice. Am analizat cum se comportă ceilalți sportivi, cum se încălzesc. Din punctul ăsta de vedere, a fost interesant: stăteam în satul olimpic, cu toată lumea de acolo, și-i vedeam pe ceilalți: ce fac, ce mănâncă, cum își fac exercițiile.
Am un respect imens pentru toți sportivii din celelalte discipline. Tenisul e un sport privilegiat în care munca este într-adevăr foarte bine răsplătită. În alte sporturi, același volum de muncă – sau poate unul și mai mare – nu este răsplătit la fel. Apreciez foarte mult efortul și faptul că pentru a ajunge acolo, oamenii ăștia au făcut foarte multe sacrificii.
Embed from Getty Images
Despre Serena Williams:
Eu am crezut că Serena nu mai revine. Jos pălăria pentru ea. Îmi place Serena ca joc, pentru că sunt fanul tenisului agresiv. Nu e jucătoarea mea favorită, însă știu să apreciez ce face bine. Practic ea a venit cu ideea de joc agresiv în tenisul feminin, pentru că până la ea se cam plimba mingea peste fileu. Serena și Venus au schimbat tenisul, iar eu am fost mereu o fană a jocului lor.
Am avut curiozitatea să-i văd meciurile la Melbourne, pentru că nu mai jucase de ceva vreme în afară de Hopman Cup și am vrut să văd ce aduce nou. Are 37 de ani, a câștigat tot ce se putea câștiga, dar în Australia am văzut-o anul ăsta că folosește pentru prima dată unghiuri cross scurte și că atacă la fileu. E o schimbare enormă. Probabil că și-a dat seama că nu mai poate să stea atât de mult în raliuri și că trebuie să facă ceva.
În general, cei care se uită la tenis o subestimează pe Serena pentru că-i văd gabaritul. Pare că nu are cum să se miște rapid pe teren și că-i dai două mingi stânga-dreapta și gata. Problema e că servește atât de bine și returnează atât de bine, încât tu începi aproape fiecare punct din faza defensivă. Nimeni nu servește ca Serena.
Ea conduce din start. Dacă reușești s-o plimbi, da, ai câștigat. Dar e foarte greu să faci asta, pentru că pe lângă serviciu și retur ea stă în interiorul terenului și ia mingea foarte repede. Dacă reușești un raliu de la patru lovituri în sus, ai șanse. Însă toate punctele ei durează puțin, de asta și meciurile sunt foarte scurte. Mie mi se pare că e extraordinar de inteligentă: a văzut că nu se mai poate mișca ca pe vremuri, a trecut la strategia “prima și-a doua”.
La meciul cu Pliskova am văzut statistica și am rămas mască: Serena are 50 de sferturi de finală la Grand Slam-uri. Imaginați-vă că femeia asta merge în sferturile de finală de la Roland Garros ca la antrenament.
Embed from Getty Images
Despre ce mașini îi plac:
Nu am mașină personală. Dar am testat un X6 M50d care mi s-a părut incredibil. Asta pentru că atunci când am urcat la volan am simțit că am un anumit statut. În plus, m-am simțit foarte sigură, chestie la care țin pentru că dacă mi se întâmplă ceva, stau pe bară la tenis: nu mai pot să merg la “serviciu”. Apoi am cumpărat un X6 pentru familia mea.
O altă mașină pe care am testat-o și care m-a impresionat este i8. Nu am văzut în viața mea așa ceva: se arunca lumea în fața mașinii ca s-o pozeze. Am lăsat-o în parcare la mall și era coadă în jurul mașinii. Nu știam cum să procedez: dacă să-i mai las sau nu. În plus, e și hibridă, iar eu sunt deschisă la grija față de mediu.
Am condus foarte multe Mini-uri și mi se pare că mașinile astea sunt excelente pentru oraș. În special dacă ești fată. Se comportă foarte bine în trafic și mă simt iute în traficul din București.
La ce te gândești prima dată când auzi numele:
Serena Williams – Forță.
Naomi Osaka – Tăcută.
Venus Williams – Admirație. Venus e mai mare cu un an decât Serena. Și femeia asta a câștigat tot ce se putea câștiga, a avut o super-carieră. Cu toate astea, o vezi în continuare la turnee cu echipa ei, își face încălzirea, își face recuperarea. În stilul ei, mai lent, că așa e modul ei de lucru. Dar e acolo, se antrenează dimineața de la 7-8. Eu mă culc devreme, mă trezesc devreme, iar la majoritatea turneelor sunt prima care deschide baza, pentru că îmi place să mă antrenez de la 7 la 9. Toată lumea râde de mine pentru că până la ora 12 eu am făcut două antrenamente, am făcut recuperarea, pregătirea fizică și mi-am terminat ziua. Știi cine mai e la 7 dimineața în bază? Serena și Venus. Pe teren, dimineață, chit că-i frig sau cald, ele sunt acolo și se antrenează. Au câștigat totul, ar putea să nu se mai agite, dar ele sunt acolo în continuare.
Jelena Ostapenko – Copil. Noi suntem prietene de după finala cu Simona: m-a întrebat de dublu în Asia și așa am ajuns să vorbim. E un copil și are inconștiența unui copil pe teren. Iar asta-mi place. Cred că va mai câștiga Grand Slam-uri. Știu că Marius a spus că nu, dar eu voi spune da. Jelena e o persoană care azi poate să piardă la oricine, dar apoi poate să prindă o săptămână în care nu vezi mingea, câștigă cinci meciuri și nu-ți dai seama ce te-a lovit. Așa cum a făcut la Roland Garros. Cu 10 zile înainte de Roland Garros-ul câștigat de ea în 2017, am văzut-o la Roma în calificări. Se chinuia pe-acolo cu o jucătoare din Italia care primise un wildcard.
Embed from Getty Images
Rafael Nadal – Modestie. Nu am văzut niciodată un jucător mai modest decât Nadal. Cred că pe el îl știu cel mai bine dintre toți. Am stat la un moment dat pe Necker Island, insula lui Richard Branson, și timp de o săptămână am jucat demonstrative cu prietenii omului. Era și Rafa acolo și seara ne vedeam la masă. E extraordinar de modest: el e primul care salută pe toată lumea, e primul care mulțumește, e cel care roagă frumos pe toată lumea. Când intră pe teren te salută, te întreabă ce faci.
Novak Djokovic – Relaxare. Nole a intrat în finală la Australian Open ca și cum ar fi intrat la antrenament pe terenul 48. Îi mai trebuia doar un rucsac în spate și o rachetă în mână. În plus, în ziua dinaintea finalei omul a fost la plajă. Pentru noi, sportivii, treaba cu plaja e interzisă în timpul unui turneu, pentru că-ți ia din energie, te moleșește. Ei bine, Nole juca finală de Australian Open contra lui Nadal, iar cu o zi înainte era pe plajă cu antrenorul, a alergat prin apă, și-a dat nădragii jos, și-a pus o cască-n cap, s-a dat cu bicicleta. În mod normal, când ai un meci important, stai în cameră, ba chiar le interzici altora să vină pe la tine ca să nu te obosească.
Roger Federer – Clasă. Când este pe teren, pare un tip foarte deschis și de viață, dar în spate e mai retras, mai elegant. Și asta-ți inspiră: clasă. Când a plecat de la Nike la Uniqlo, am văzut că pe Roger poți să-l îmbraci oricum, el va arăta mereu classy. Am zis că pleacă la Uniqlo, care n-au multe echipamente. I-au dat un echipament simplu, un pantalon alb și un tricou albastru, iar omul zici că-i manechin.
Embed from Getty Images
Monica Niculescu – Haioasă. Când suntem în grup, ea e centrul atenției. Ea face toate glumele, e extraordinară. N-ai cum să fii supărat când e Monica lângă tine. În meciuri o vezi încrâncenată, dar în afara terenului e o tipă care glumește mereu și cu care nu poți să stai serios niciun moment.
Ana Bogdan – Schi. Eu o știu pe Ana că e mereu la Sinaia. Noi nu prea avem voie să schiem în sportul ăsta și toată lumea e geloasă că Ana schiază foarte bine. Mi se pare foarte cool. Tatăl ei a fost instructor de schi.
Mihaela Buzărnescu – Bucurie. Mă bucur că a reușit având în vedere cât s-a chinuit și prin câte accidentări a trecut. Toate am muncit, însă ea a fost defavorizată mereu din cauza accidentărilor. De asta mă bucur pentru Miki.
Raluca Olaru – Adversara. Și cu Raluca mă știu de când eram mici. Jucam toate finalele posibile. Cred că am avut vreo 40 de meciuri împreună, iar până pe la 14 ani a fost mult mai bună decât mine. A fost prima mea adversară adevărată. Când mă gândeam la adversara pe care trebuie s-o bat, acea adversară era Raluca.
Irina Begu – Politică. Și cu Irina împart aceeași generație. Cu ea vorbesc foarte mult despre politică, pentru că adoră să facă asta. E tot timpul la curent cu ce se întâmplă. Eu, de exemplu, încerc să nu stau foarte mult la televizor, dar Irina – la fel ca Raluca, de altfel – adoră să dezbată toate subiectele posibile.
Simona Halep – Dârzenie. Noi ne știm de la 8 ani și ne cunoaștem. Dar nu am fost niciodată prietene apropiate. Suntem pur și simplu colege de breaslă, ca-n orice job: cu unii colegi ai o legătură mai profundă, cu alții nu. Nici când eram copii nu eram foarte apropiate, pentru că suntem două persoane extrem de diferite. Nu există două persoane mai diferite decât noi două. Cu toate astea, respect ceea ce a făcut. Am vorbit întotdeauna extraordinar de frumos despre ea.
Am zis într-un interviu că echipa României nu stă în Simona. Ceea ce am vrut să spun este că echipa României poate să vină cu două echipe de Fed Cup, pentru că avem foarte multe jucătoare și dacă lipsește Simona nu se întâmplă nimic. Toată lumea mi-a sărit în cap pentru asta.
E greu să mai câștige un Slam, pentru că acum sunt foarte multe jucătoare care lovesc mingea foarte puternic: Osaka, Pliskova, Kvitova. Ea are un joc în care așteaptă. Mi-e greu să cred că stilul ei de joc se potrivește pe un Grand Slam pe hard. Pe zgură da, o văd mult mai bine, dar și acolo vin jucătoarele cu serviciu puternic. Per total, Simona este, așa cum am zis, dârză. Iar în tenisul de astăzi asta ar putea să compenseze orice joc.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
