Meseria de comentator sportiv nu e tocmai cea mai respectată din lista ocupațiilor oficiale pe care le poți avea în România. Cu erorile vânate la fiecare pas de o armată de contestatari gata să-și ascută săbiile în fața vocilor care vin de pe sticlă, comentatorii sunt oamenii care suferă de problema profesională a celor care ies în public: cât timp îți faci treaba ca la carte, nimeni nu spune nimic. Încearcă însă să faci o greșeală și vei fi crucificat.

Adi Dobre este unul dintre puținele nume discrete care nu sar în ochi (sau în urechi) prin erori majore. În cei 14 ani de comentariu sportiv, l-ați auzit la microfon pe fundalul meciurilor de fotbal din jumătate dintre campionatele Europei și pe unele partide de box. Ploieșteanul a trecut de la jurnalismul sportiv în presa scrisă la televiziune și invers, fiind unul dintre oamenii cu care poți povesti despre fotbal și despre fotbaliști ore în șir fără să ai vreo șansă să epuizezi subiectul. Suporter necondiționat al Petrolului, Adi Dobre poate fi auzit astăzi la microfonul Eurosport.

Publicarea acestui interviu coincide cu două borne importante din viața lui Adi. În 10 iulie 2017, Adi împlinește 50 de ani, ocazie cu care lansează o carte cu povești adunate în experiența sa de 20 de ani în această zona: La masa presei – memoriile unui jurnalist sportiv. Lansarea cărții are loc luni, la ora 18, la Librăria Eminescu de pe Bulevardul Regina Elisabeta din București.

Adi Dobre despre…

…fotbalul românesc

Cred că programările meciurilor din Liga 1 în funcție de dorințele televiziunilor fac rău fotbalului. Țin minte cum, pe vremuri, se jucau 7 meciuri deodată și lumea era grămadă pe stadioane, pentru că nu aveai cum să vezi altfel partidele astea. Cum e acum nu e bine. Ar fi mult mai bine ca măcar 5 meciuri să se joace la aceeași oră.

În România toată lumea se mulțumește cu banii televiziunilor și atât. Parcă-i auzi cum se bucură că le-au intrat banii de salvare, tranșa aia de la Ligă. Stadioanele-s goale, nu fac niciun fel de marketing. Au fost la un moment dat câteva încercări, vezi Steaua. Din punctul meu de vedere, ei se pot întreține singuri. Brandul Steaua, nu FCSB sau mai știu eu ce denumiri inventează ei acum.

…dispariția echipelor de tradiție din România

Când eram tineri, toți copiii de pe Valea Prahovei visau să ajungă la Petrolul. Așteptam fotbaliștii când ieșeau de la meci și mergeam pe stradă alături de ei, că pe vremea aia nu aveau mașini. Erau 3-4 fotbaliști care aveau mașini.

În Germania, în primele două eșaloane, cluburile trebuie să fie majoritare în acțiuni. Cu excepția celor de la Wolfsburg, sponzorizați de concernul Volkswagen, și de Bayer Leverkusen, care e sprijinită de compania farmaceutică. Iar astea două au rămas pentru că legea dată în 1991 spunea că dacă ești companie și ai investit cel puțin 20 de ani până-n momentul respectiv, poți rămîne acționar majoritar. 

Dacă noi am fi avut o lege 50+1, cum au nemții, era altceva la noi în momentul ăsta. Nu s-ar fi ajuns niciodată la situația în care toate cluburile de tradiție să fie distruse de niște oameni de afaceri care n-au avut nicio legătură cu fotbalul. 

Uită-te la Petrolul, acolo e un fenomen. Echipa a luat Cupa în 2013 și era o nebunie. Aveam listă de așteptare cu prieteni care își doreau să meargă la Ploiești la meci, să-i bag în tribune. Cu bilet, nu altfel, doar că stadionul era plin meci de meci, fără excepție. Te duceai înainte la cârciumă, mâncai, beai o bere, apoi la magazinul clubului. Am lăsat acolo o grămadă de bani: tricouri pentru fetele mele, pentru frate-meu, pentru mine, cadouri, pahare. Iar acum totul a dispărut.

Craiova e o zonă aparte. Craiovenii au particularitățile lor. Sunt foarte mândri, sunt ancorați în povestea veche cu Craiova Maxima. Dar au și ei același păcat pe care-l au toți din România, unde cluburile sunt cam dependente de primării. Nicăieri în lume n-o să vezi așa ceva. 

Așa s-a întâmplat și la Ploiești, unde s-a umblat din ușă-n ușă ca să-i întrebe pe oameni dacă-s de acord cu finanțarea echipei. Pentru că dacă Primăria bagă bani în echipă, e clar că bagă de la bugetul local. Și-n loc de două străzi, asfaltează doar una. Ei, la Ploiești oamenii au fost de acord, de-aia n-a cârâit nimeni acolo. Dar nu e tocmai normal, chit că managementul a fost ok: cu restaurantul, cu magazinul, cu niște transferuri reușite în care s-a luat ieftin și s-a vândut mai scump. Deci se poate face, dar școala noastră de management e în general inexistentă. Uită-te că managerii și antrenorii se tot învârt de nu știi care ce face prin cluburi.

Când vezi că lucrurile funcționează, pune un Consiliu de Administrație, așa cum e la marile cluburi. Nu un nebun care spune și face ce vrea și care trece peste antrenor de câte ori are chef, cum face ăsta la Steaua. Îi apar lui idei și de mâine nu mai joacă fundaș central jucătorul X, ci Cutărică, pentru că e mai combinativ.

Noi am ratat niște pași după 1990. Am dat drumul la jucători care plecau la kilogram, am distrus echipele de tradiție.

…mentalitatea jucătorilor de fotbal

În cazul fotbaliștilor români care se pierd când pleacă afară, totul pleacă de la mentalitate și de la educație. Ai noștri au dat de bani și aici s-a rupt filmul. Știu câteva zeci de jucători care au stat acasă pe 1000 de euro pe lună și care atunci când au ajuns acolo și au băgat cardul în bancomat s-au blocat. Îmi aduc aminte de Lobonț, care avea 50.000 de dolari pe lună la Ajax. Și era un salariu mic, însă erau 50.000 de dolari în condițiile în care în țară se împrumuta de bani pentru că n-avea cu ce să ajungă acasă la Hunedoara.

Pe mulți îi bănuiesc că nu sunt serioși. Și vorbesc aici de antrenamente. Ăia de acolo se duc și la băutură, dar când e să pună osul la muncă o fac. Și nu se dau la o parte de la asta. Iar acolo, dacă nu ești în gașca lor, nu joci. Așa e peste tot. Te duci în vestiar și întotdeauna găsești acolo cel puțin un lider. Și te vede cu telefonul: “Păi ce faci, mă, cu LG vii tu aici? Dacă mâine nu vii cu iPhone, ne supărăm”. La fel: “Dacă nu vii cu noi la bere, ești nu știu cum”. Ai noștri nu știu să gestioneze treburile astea. Nu e vorba de limbă, că aia se învață, dar pur și simplu nu sunt învățați să tragă la greu.

Mentalitatea alor noștri nu e setată s-o ia de la capăt. Nu zice unul “Băi, eu am ajuns la Tottenham. Trebuie să trag de mine, să fac tot ce pot, pentru că poate ajung la Manchester United de aici”. În schimb, ei gândesc așa: “Cât am contract? Trei ani. Și cât e salariul? Atât. Înmulțesc cu trei, gata, m-am scos, mă întorc acasă. De lăutari am, pentru mașină am”. Parcă-i aud.

Păi Ronaldo sau Pogba, care-s plătiți cu bani grei, n-ar putea să-și bage picioarele? Normal c-ar putea, doar au ajuns aici și banii curg. Dar nu-și bagă picioarele, pentru că au altă mentalitate. La fel e și Messi, care înnebunește dacă-l scoți din teren în minutul 90+3.

Uită-te la Tamaș. Cu toate belelele lui, ăla nu s-a făcut de râs în Anglia pe unde-a jucat. Îmi aduc aminte că l-am sunat după meci când a debutat la West Brom. Și mi-a zis că l-a văzut pe atacantul echipei adverse că poartă proteză ca la box. Și s-a prins că e treabă serioasă, nu intră nimeni în teren acolo ca să joace miuța.

Un exemplu: Budescu. Îl știu de când era copil și e un super talent. N-are curaj. Dar are bunul simț să recunoască faptul că nu se poate adapta la ce-i afară. A încercat în China, n-a mers, s-a întors acasă. Asta deși el are potențial de primele 5-6 campionate din Europa. dar nu va merge niciodată, pentru că știe că nu poate să facă față mental. Dar el e un tip foarte sincer cu el însuși.

Să vedem ce fac ăștia mici care au invadat Belgia. Avem patru acum. Stanciu și Chipciu la Anderlecht, Rotariu la Brugge și Răzvan Marin la Standard Liege. E un campionat bun în care se joacă cu tribunele pline. Iar pentru un jucător asta ar trebui să fie cea mai mare bucurie: să joci cu tribunele pline.

Gardoș și Chiricheș n-au reușit să rupă gura târgului prin Anglia, dar interesant e că fotbalul nostru a reușit totuși să exporte doi jucători în cel mai puternic campionat din lume. Asta pentru că noi nu prea putem lăuda cu mulți jucători în Premier League. Din simplul motiv că acolo nu reziști.

Adrian Mutu a fost un jucător absolut fabulos. Nu uitați că a debutat cu gol în Anglia și că are peste 100 de goluri în Italia, unde nu-i tocmai ușor să marchezi. În Anglia a făcut meciuri foarte bune, dar a avut aceeași problemă de mentalitate. Asta a fost cauza necazurilor lui.

Cred c-ar fi reușit cei din Generația de Aur, care fuseseră crescuți în alt context. Dar ei au ajuns foarte târziu pe-afară și n-au avut timp să facă tranziția și să se maturizeze acolo. A reușit Gică Popescu, care chiar dacă a jucat foarte puțin, a făcut treabă. Ilie Dumitrescu a plătit la rândul său tribut altor carențe.

…campionatul din Anglia

Din Anglia am iubit Nottingham Forest. Eram copil când erau pe val. Au venit din liga a doua, au promovat în ’78, au câștigat campionatul în primul lor sezon, s-au dus în Cupa Campionilor Europeni, au câștigat-o. Apoi, în anul următor, au luat locul al doilea în campionat și au câștigat din nou Cupa Campionilor Europeni. O generație senzațională.

O echipă mare de tradiție e și Leeds, însă a avut parte de un management defectuos, la fel cum s-a întâmplat, de altfel, și cu Liverpool. Scrie Ferguson în cartea lui despre asta. Și nu trebuie decât să te uiți la Wenger și la Arsenal. Păi Wenger le-a făcut ălora stadion de 60.000 de locuri, cum să-l dai afară? Chiar dacă acum nu se mai lipește de nimic. N-a mai luat titlul, are o Cupă acum trei ani. La Liverpool e simplu: trebuie să-l lase în pace pe Klopp să-și facă treaba. Omul știe ce face, e de cursă lungă.

Apropo de Nottingham Forest, mi-a rămas în memorie un jucător. Trevor Francis. L-au adus de la Birmingham cu o zi înaintea finalei de Cupa Campionilor cu Malmo din 1979. Au plătit pe el un milion de lire sterline și a fost cel mai scump transfer de până atunci, primul jucător care a trecut de un milion de lire. Asta chiar dacă ei l-au declarat la 999.000 de lire, dar cu tot cu taxe s-a ajuns la 1.1 milioane. În 1996, Alan Shearer pleca de la Blackburn la Newcastle pentru 15 milioane de lire. Alt record. La doar 20 de de la momentul ăla, 80 de milioane pe Pogba.

Fotbalul de astăzi este o industrie, în special în Premier League. Pentru că, de exemplu, dacă vorbim despre Spania, Real Madrid și Barcelona au datorii mari. Pur și simplu competiția din Anglia este manageriată foarte bine. De-asta au și salarii imense: e o industrie care merge, care funcționează, care aduce profit. Și e și vorba de tradiție, vorbim despre o competiție care are deja 150 de ani.

Pe englezi nu-i păcălești. În Premier League – ca să nu mai vorbim de a doua ligă engleză – joacă fotbaliști pe care dacă i-ai fi adus în România nu i-ar fi băgat ăștia în seamă. Sunt foarte muncitori.

Prima dată când am fost în Anglia se întâmpla în 1999, la West Ham United – Steaua. 2-0 în Ghencea, 0-0 acolo. Și acolo am văzut prima dată cum oamenii veneau la meci cu o oră și jumătate înainte, dar nu intrau în stadion. Mai era un sfert de oră până la start, dar stadionul era gol. Oamenii stăteau afară: la un cârnat, la o bere. Acolo am văzut pentru prima dată un Fan Shop. Eram uluit cum pot să vândă inclusiv suzete cu stema lui West Ham. Cearșafuri, prosoape. Aș fi vrut să cumpăr tot, dar nu aveam bani. N-am avut bani nici măcar de un suvenir, am plecat de acolo cu o revistă, cu programul de meci. O am și-acum cu autograf pe copertă de la Neil Ruddock, “The Razor”, cum îi spuneau ei. Fundaș central care a oprit mașina lângă noi și ne-a dat autograf. Apropo, un jucător român n-ar fi făcut niciodată asta. Ba te mai și înjură.

Mai e și o chestiune de suporteri. În Anglia, ăla din Leeds nu ține cu Arsenal. Suporterii lor țin cu Leeds, cu Reading, cu Lincoln, cu Notts County. Îți dai seama cum e să fii fanul lui Notts County, care e considerat primul club din istorie. Câtă mândrie pe oamenii ăia. Acolo se dă concurs pentru postul de mascotă.

Despre Leicester ziceam din iarna anului 2015 că va lua titlul și râdeau toți de mine. La fel, consider că reculul din sezonul următor a fost absolut normal. Și cred că e vorba tot de mental. Un entuziasm senzațional, o echipă cu jucători de nivel mediu, dar foarte uniți. Și a mai fost ceva: nu s-au accidentat aproape deloc în sezonul în care au luat titlul. Ranieri a avut mare noroc atunci de o echipă completă, iar jucătorii se înțelegeau foarte bine între ei. Jucători care au și crescut serios în valoare pe parcursul anului respectiv, dovadă faptul că nu s-au făcut de râs în Champions League, unde și-au câștigat grupa.

Mie nu-mi place Anglia doar pentru că ei au inventat practic fotbalul. Ci și pentru că nu trădează principiile de bază ale fotbalului. Vin antrenori italieni, portughezi, din toate națiile. Și totuși, se joacă același fotbal. Se luptă, se bat, e un joc fizic în primul rând, iar asta le place spectatorilor.

Anglia are un singur titlu: Campionatul Mondial luat la ei acasă în 1966. Pentru că ei sunt visători și vin italienii sau nemții, mult mai pragmatici, și îi bat de nu se văd. Să nu uităm că englezii au avut generații foarte talentate. Dar pierd frumos, joacă un fotbal plăcut, nu poți spune că se duc degeaba la turneele finale și nu se uită nimeni la meciurile lor.

Când comentez, caut înainte de meci istoricul confruntărilor directe. Te doare capul când vezi ce-i în Anglia. Primul meci prin 1875, când noi nu ne câștigaserăm Independența. E vorba de tradiție, nu de conservatorism. Nu cred că sunt conservatori, din punctul de vedere al fotbalului mai degrabă nemții sunt coservatori, uită-te la cum sunt huiduiți cei de la Leipzig sau cei de la Hoffenheim.

…noile echipe din Bundesliga

La Hoffenheim e clar. Tipul ăla s-a născut acolo și a vrut să facă o echipă în satul lui. RB Leizpzig a fost o chestie clar comercială, Mateschitz putea să ia pe oricine. Pe St. Pauli, de exemplu, în care putea să investească liniștit. Ăsta a inventat o echipă, RB Leipzig, fără să se gândească măcar că putea să investească în Lokomotiv Leipzig, o echipă care a jucat finală de Cupa Cupelor cu Ajax Amsterdam. Și Mateschitz s-a uitat pe hartă, a văzut Leipzig, i-a sunat lui bine, a văzut că cel mai apropiat oraș mare e Berlinul. Și uite că acum vor juca în Champions League.

Da, a investit în jucători tineri, iar asta e singura chestie lăudabilă. L-a luat pe Timo Werner cu 10 milioane de euro, iar ăsta valorează acum 25. Și au într-adevăr academie, iar antrenorul e un austriac, deși probabil că aveau bani să-l aducă la o adică pe Guardiola.

…Messi și Ronaldo

Îmi place mai mult Messi, deși Ronaldo cred că e un tip mai muncitor. Messi s-a născut cu un bagaj genetic mult mai bogat, însă Ronaldo este un tip muncitor, iar cine-l înjură habar n-are prin ce a trecut, după câte antrenamente a stat în plus să lovească mingea până i s-au umflat picioarele. Nu ai cum să ajungi unde e el fără să muncești enorm. A, că are 100.000 de oameni în spate care trăiesc de pe urma lui? Ăsta deja e business, n-ai ce-i face.

…cel mai bun fotbalist din toate timpurile

Diego Armando Maradona. El a câștigat în 1986 Campionatul Mondial cu o echipă a Argentinei în care a strălucit, a bătut aproape singur toate celelalte Naționale. Ce făcea Maradona cu mingea nu face Messi, nu face nimeni. Dar era o personalitate imensă. În Argentina există Biserica Maradoniană, pentru că pentru ei a fost zeu. Când a dat gol cu mâna contra Angliei, argentinienii ar fi vrut să fie și mai vizibil, să dea ca la volei dacă se poate. Am scris înainte de finala din Brazilia din 2016: Messi intră în vestiar și e închis în el. Când intra Maradona în vestiar, bătea jumătate din echipă dacă era nevoie. Mâncau ăia jar pe teren.

…sportivii români care ar fi trebuit respectați mai mult

Ivan Patzaichin ar fi trebuit respectat mai mult pentru ceea ce a făcut pentru România. La fel, Gică Hagi. Despre Hagi nu ai voie să spui nimic, indiferent de ce face sau va face.

Am scris la un moment dat în Evenimentul Zilei un editorial în care am povestit un episod petrecut într-un sat din Turcia. Erau vreo 10-20 de magazine acolo, implicit al unui turc plictisit care vindea pantofi turcești. Eram cu copiii în vacanță, iar când a auzit că sunt din România a spus direct: “Hagiland”. Omul ținea cu Fenerbahce, dar era extraordinar de încântat de Hagi. Am scos telefonul și i-am arătat că-l am între contacte pe Gheorghe Hagi. A început imediat să urle și i-a chemat pe toți ceilalți vânzători ca să le facă cunoștință cu omul care are numărul lui Hagi. Gică a făcut pentru noi ce n-au făcut toți Miniștri de Externe din ’90 încoace.

…începuturile din presa de sport

Am făcut sport, ca toți copiii. La 16 ani am făcut însă reumatism la inimă și n-am mai avut voie să joc. Până atunci, câștigasem cea mai importantă competiție dedicată copiilor din Prahova. N-am ajuns, deci, să fac fotbal de performanță. Când eram mic aveam colecții de ziare, aveam reviste din afară pe care mi le aduceau prietenii. La un moment dat, o mătușă mi-a adus un Onze din Franța. Nu știam franceză, dar mi s-a părut excepțională.

Era pe vremea lui Ceaușescu, când doi băieți se ocupau de programele de meci de la Petrolul, care se vindeau în 10-12 mii de exemplare la fiecare meci. Erau ca revistele. Eu le-am propus să mă ocup de redactarea unui portret de fotbalist străin dintre cei pe care-i vedeam pe posturile bulgărești. Și țin minte că am scris despre Paulo Futre, jucător la Porto în 1987, când portughezii au luat Cupa Campionilor. Am publicat articolul. Portret de fotbalist: Paulo Futre. Și de acolo am continuat.

Am scris pentru mine tot felul de povești și de cronici care n-au apărut nicăieri. De la Campionatul Mondial din 1982, care mie mi-a plăcut cel mai mult dintre toate. Citeam toate ziarele de sport, inclusiv caseta de redacție a fiecăruia.

…primul job: redactor sportiv la Evenimentul Zilei

În 1997, un prieten care fusese ziarist la Cronica Română m-a trimis la Evenimentul Zilei. Pe vremea aia aveai nevoie de intrare, de cineva care să te recomande, că altfel nu te băga nimeni în seamă. Asta deși pe vremea aia erau locuri, pentru că ziarele încă existau. Iar omul mi-a zis din prima în dimineața aia: “Nu te gândi că vei scrie despre sport, că ăștia-s beton pe subiect”. Dar am prins fix momentul în care Evenimentul Zilei s-a rupt în două și Ion Cristoiu a plecat cu jumătate de redacție ca să facă Național. Și a rămas Nistorescu. Era un haos enorm, eram ultimul lucru de care aveau chef oamenii pe-acolo. Și ajung la redactorul-șef, un tip care între timp a plecat prin America, care m-a pus pe un scaun și a uitat de mine. Ei discutau despre plecări, despre problemele de pe-acolo, și la un moment dat mă vede unul dintre ei. “Ce-i cu ăsta?” zice, văzându-mă îmbrăcat la costum cu cravată. Și omul mă întreabă: “Ați mai scris?” “Dom’le, sincer vă spun, n-am mai scris decât pe vremea lui Ceaușescu într-un program de meci”. Și ca să scape de mine, zice omul “Băi, ia duceți-l pe-ăsta la Sport”.

Mi-au pus milioane de întrebări, nu m-au prins cu nimic. M-au întrebat de unde sunt, le-am zis că din Ploiești. Zice omul: “Vă rog să-mi spuneți echipa Petrolului”. Eu, încurcat: “Din ce an?”. A crezut că-l iau la mișto. A vrut echipa de atunci. I-am zis și numele maseurului, și al doctorului. La câteva luni după, l-am întrebat de ce mi-a pus întrebarea asta. Se pare că înaintea mea veniseră doi absolvenți de Jurnalism care erau din Ploiești. Și habar n-aveau care era echipa Petrolului.

Fix în ziua aia a venit o știre cu Alberto Tomba care urma să joace într-un film. Și am dat primul și ultimul meu titlu la Evenimentul Zilei, că acolo altcineva se ocupa de titluri, o parte foarte importantă a materialelor jurnalistice. “Tomba, pe urmele lui Celentano”, făceam legătura cu faptul că și Adriano Celentano s-a apucat să facă filme, deși era cântăreț. Când a ieșit ziarul, am dormit cu el pe pernă trei luni de zile.

La Gazeta Sporturilor era un ziarist pe care-l chema ca pe mine: Adrian Dobre. Și m-au întrebat ăștia cum aș vrea să mă semnez. “Mai ai vreun nume?” “N-am”. Și de atunci a rămas Adi Dobre. Bine, faptul că aveam același nume cu un alt ziarist nu a fost tocmai confortabil. Sunam pe la unii-alții ca să scriu materiale și începeau să mă înjure. “Ai scris aia și ailaltă”, mă făceau albie de porci. Ganea mă lua direct pe sus, la un moment dat m-a certat că scrisesem că are epilepsie. “Băi nebunule, n-am scris eu așa ceva”. Și după ce mă înjura vreo 10 minute, își aducea aminte că de fapt scrisese celălalt Adrian Dobre.

…străinii din echipele de fotbal

Îmi aduc aminte că am văzut un documentar despre Balonul de Aur pe vremea în care a câștigat Platini trei trofee consecutive. Ce fotbalist a fost Platini! Pe vremea aia, până la Legea Bosman, aveai voie să ai în echipă doar doi străini. Când a luat Celtic Glasgow în 1967 singura Cupă a Campionilor, la Lisabona, toți jucătorii lui Celtic erau catolici și erau de pe o rază de maxim 60 de kilometri în afara orașului. La fel era și la Juventus, care avea doar doi străini: Platini și Boniek. Ba chiar și la Petrolul când a luat Cupa României în 1995, în finala cu Rapid, toți jucătorii erau din Prahova. Mi se pare că doar Andreicuț era din Baia Mare, și chiar el a dat gol în finala aia.

Cred că Legea Bosman a stricat un pic fotbalul. Îmi place când mai auzi expresii precum “atacă nemții” sau “atacă englezii”, iar Arsenal a avut sezoane în care exista un singur englez în tot lotul pe foaia de arbitraj: Theo Walcott. În rest, doar stranieri. Și asta e o problemă pentru englezi. Ei fac spectacol pe plan intern, dar când e să adune de-o Națională își dau seama că n-au de unde. Iei de la West Brom, iei rezerva de la Arsenal. Mă rog, acum au o generație bună.

…cum a ajuns comentator

În 2003 eram redactor-șef la TV Sport, actualul Sport.ro. Acolo era o împărțire ciudată a sarcinilor. Jumătate de redacție făcea știri pentru TV Sport și pentru Realitatea – era un infern, că aveam o singură cameră și o singură mașină – iar cealaltă jumătate comenta. Era toată gașca asta care astăzi e la Digi: Dobre, Socol, Florin Ion, care e pe auto. După ce-a venit Pro TV-ul și și-a adus la rândul său comentatori – Mironică și ceilalți – Costi Mocanu m-a întrebat de ce nu comentez și eu. I-am explicat cum e cu jumătățile la noi în redacție, dar el m-a anunțat să mă pregătesc, că o să am de comentat. A fost un meci din Primera Division, nu mai rețin exact ce echipe jucau. Ce știu este că la un moment dat am comentat 12 meciuri consecutive ale Barcelonei. Înnebunisem.

Am început să comentez cot la cot cu toți cei de pe acolo. Pregăteam meciurile pe hârtii, nu prea era cu computere pe vremea aia. De fapt și acum prefer să structurez ideile dinaintea meciurilor pe hârtie. După comentarii întrebam cum a fost, iar ei mă încurajau. Dacă mi-ar fi spus că sunt pârnaie, mă retrăgeam. Sau îmi dădeam eu seama.

În comentariu trebuie să ții ritmul, trebuie să eviți “ă”-urile, “î”-rile. Chiar dacă citești, trebuie să o faci în timp ce privești cu coada ochiului meciul. E și o chestie de pasiune. Când faci ceva ce-ți place, e perfect. Țin minte că ieșeam la pauză și-l întrebam pe Mironică dacă i s-a părut că e bine. Și m-a zis atunci o chestie: “Te descurci mai bine decât mă descurcam eu când am început să comentez”.

Era un tip pe-acolo care se visa cel mai mare comentator de sport și se ruga de Costi Mocanu să-l lase să comenteze. Costi l-a băgat cu mine pe un meci, iar în minutul 3 și-a dat căștile jos și a spus că nu mai vrea să comenteze. A fost singurul comentariu din viața lui: 3 minute. A plecat, nu a vorbit cu nimeni o săptămână. Și astăzi când mă mai văd cu el îmi povestește despre ce dezamăgire cruntă a trăit. Dar măcar a fost corect cu el însuși. Pentru că sunt mulți care nu fac asta.

Meseria de jurnalist în general și cea de comentator în particular au ajuns în derizoriu pentru că toată lumea are impresia că se pricepe la subiect. Eu am întâlnit comentatori care încurcă echipele în condițiile în care sunt pe stadion.

Să comentezi pe stadion este cel mai frumos lucru care ți se poate întâmpla. Vezi tot, simți atmosfera și poți să povestești lucruri pe care oamenii nu le văd la televizor. Iar cei care au șansa asta uriașă trebuie să fie foarte fericiți. Cei de la Digi au făcut câte 5-6 El Clasico într-un an comentate de la fața locului. Eu am avut o vorbă: a trebuit să mă las de presă după 20 de ani ca să văd și eu o finală de Champions League: Atletico – Real Madrid. Apoi am fost la Berlin, la Barcelona cu Juventus. Când ești pe stadion, comentezi cu totul altfel.

…cum se pregătește de comentariul unui meci

Îmi încep dimineața citind presa străină. Unde nu înțeleg, mă ajută un prieten născut aici și crescut în Germania care cunoaște lumea de prin fotbal și-mi spune tot felul de întâmplări, de povestioare interesante care apar sau nu apar prin presă. 

Apoi îmi iau o coală de hârtie și scriu informațiile de bază: echipele, arbitrul, stadionul, etapa, competiția. După care încep să văd ce au făcut echipele în ultimele etape și ce program vor avea în continuare. Mă uit după informații despre arbitru, poate are și el o poveste interesantă: câte meciuri a arbitrat în sezon, de câte ori a mai fluierat echipele care joacă atunci. Sunt informații de care te vei folosi, dar pe care nu le turui la televizor. Trebuie să știi suspendații, accidentații. În Anglia, așa cum ți-am spus, mă uit peste istoricul confruntărilor directe. Și constat că Tottenham cu Arsenal s-au întâlnit pentru prima dată prin 1800 și ceva. Iau tot ce înseamnă știri legate de fiecare dintre cele două echipe. De pe site-urile oficiale, de pe site-urile suporterilor și apoi de pe cele de știri. Și apoi poți vorbi cu jucătorii. Înainte de meciuri am vorbit cu Pantilimon, când comentam MLS vorbeam cu Cociș, am un prieten care-l cunoaște pe David Luiz, am telefonul lui Klopp. Dar pe Klopp nu l-am sunat niciodată până acum.

Un meci înseamnă o zi de muncă. Trebuie să ajungi cu o oră înainte, două ore ține meciul, deci în total sunt trei ore. O oră dus, una întors, se fac cinci. Plus 3 ore pregătirile, se fac opt.

Pe vremea lui Ceaușescu, ne uitam la meciuri pe posturile bulgărești cu comentariu în bulgară. La noi fotbalul se asculta mai degrabă la radio. Țin minte că eram în liceu la Valea Călugărească. Și juca România la Portugalia într-un meci amical. Nu-l transmitea nimeni pe vremea aia, iar dacă el se juca duminică seară, apucai să citești abia marți în ziar despre el. Ei, în seara aia am căutat pe frecvențele radioului până am prins un post portughez. Și-am ascultat meciul în comentariul lor, chiar dacă nu am înțeles absolut nimic. Am bătut cu 3-2, iar a doua zi dimineață când am plecat la școală le-am zis în autobuz colegilor că România a bătut Portugalia cu 3-2, cu Hagi marcator al ultimului gol. Colegii făceau mișto de mine, dar a doua zi au văzut în ziar cu toții că am avut dreptate.

N-am mai avut un weekend liber de 20 de ani. Dar nu mă plâng de asta.

…telespectatorii care critică

Comentariul sportiv este un domeniu la care toată lumea are impresia că se pricepe. Dar, de fapt, este extrem de complicat să poți să faci asta. Ți-am povestit episodul colegului meu care a ieșit din cabina de comentatori după 3 minute. Pune-i un microfon în mână unuia dintre cei care-s cu gura mare în fața televizorului și îți garantez că se pierde.

E adevărat că există și oameni complet anti-talent care însă au tupeu: “Lasă, dom’le, comentez, că eu știu”. Și comentează.

Am ajuns la concluzia că principala problemă a noastră, a comentatorilor români, este că vorbim prea mult. Mie îmi place să ascult comentariile celor de afară. Eram în Elveția la Campionatul European din 2008 și mergeam în cârciumile lor ca să-i aud cum comentează. Noi încercăm de cele mai multe ori să venim cu multe informații, să le introducem în comentariu chit că e nevoie sau nu e de ele. Englezii, de exemplu, nu vin cu foarte multe amănunte când comentează. Ei sunt foarte bine pregătiți, dar ideea e să nu plictisești omul la televizor. La fel și nemții, care sunt foarte așezați. Ascult comentariile lor numai pentru ritm.

Încerc să mă ascult ulterior de câte ori am ocazia. Și încerc să văd ce-a fost bine și ce nu. Apoi, am prieteni cu care vorbesc imediat după meciuri și care-mi spun cum a fost. Unii mă distrug după unele comentarii. Dacă e ceva, îmi spun direct, fără ocolișuri: “În ultimul sfert de oră nu mai aveai ritm”, de exemplu. Și asta e foarte bine, pentru că doar așa poți corecta erorile. Nu există meci, indiferent de oră, să nu primesc feedback din partea vreunui prieten.

Mircea Lucescu, un tip absolut senzațional, mi-a spus o chestie: “Nu e important să faci ceea ce-ți place. Ci să faci totul cu plăcere”. Dacă faci ceva, orice, fă-o cu plăcere.

…relația cu oamenii din fotbal

M-a sunat de la Galați Ion Gigi, un prieten de-al meu, întrebându-mă: “Ia zi, băi Adi, cum e un semicontraatac, că am 40 de ani de fotbal și n-am văzut așa ceva în viața mea”. I-am spus că face o greșeală și că n-am spus așa ceva. Mă încurcase cu colegul de comentariu.

Când comentam Liga 1, mă mai rugau înainte de meci: “Frate, să zici și de mine bine la televizor”.

…un loc inedit din care a comentat

Eram la TV Sport și comentam de pe stadionul Granitul, din Pantelimon, jucau Dinamo cu Inter Gaz București. Ningea ca-n povești, iar pe teren nu se mai vedea absolut nimic. Aveam 5-6 foi pregătite, dar nu puteam să le consult, pentru că erau dârdâiam și era foarte frig. În plus, toată lumea se împingea în mine, pentru că era singurul loc de pe stadion în care nu ningea. A fost infernal.

…alți comentatori

Trebuie să vorbești corect. Apoi te dezvolți învățând, ascultându-i pe alții. Mulți se cred mari comentatori. Nu e nimeni mare comentator. A fost Țopescu, cel care a rămas și acum etalonul. Pe vremea în care eram la Evenimentul Zilei am făcut o serie de reportaje care s-a numit “Corifeii presei sportive”. La televiziune, pe vremea lui Ceaușescu, erau doar patru comentatori. Țopescu, Graur, Pumnea și Coca-Cosma.

Aveam un coleg la TV Sport care cred că și acum comentează pe la Dolce. Era sperietoarea ălora de la sunet. Efectiv urla, apoi cobora, apoi urca din nou. Dacă-l ascultai de acasă, cu telecomanda-n mână, era un dezastru.

…cei mai buni comentator din România

Nu vreau să zic Grădinescu, pentru că oricum toată lumea-l nominalizează pe el. Dacă e să analizez puțin piața, devine clar că sunt mai mulți comentatori slabi decât buni. 

Dacă e să aleg un nume, aș spune Sorin Niculescu de la Eurosport. Deși nu comentează foarte mult live, pentru că de obicei face programe de tip Magazin, are voce bună și-mi place cum se pregătește și cum se documentează. E autodidact, are și un site de sport pe care scrie constant. Îi place, e pasionat, e cum trebuie să fie un comentator profesionist.

Dintre comentatorii de pe alte sporturi, îmi place foarte mult de Arnold Cobilanschi. El e pe auto, pe motorsport, dar are ritm, are voce, e ce trebuie. O mai avem și pe Ivonne Ghiță, care comentează sporturi de iarnă și atletism și care are un timbru absolut special. Dacă traduce interviurile de după probe, nu pierde un cuvânt din ce spune un sportiv. E foarte, foarte bună.

…comentariul său

Am comentat Campionatul Ungariei la Sport 1. Ar fi trebuit să fiu plătit triplu pentru orele alea. Jucau Pecs cu Miskolc și era absolut crunt. Dar important e să respecți competiția și partida și jucătorii. Ai puterea de a transforma un meci plictisitor într-un meci bun. Poți să ai, în schimb, meciuri rapide, în care se întâmplă foarte multe evenimente și în care se dau multe goluri. În cazurile astea, nu ai timp deloc să spui ce ai pregătit.

Îmi place să comentez. Și-mi place fotbalul. Acum câteva săptămâni stăteam acasă și priveam un meci de fotbal din Anglia pe laptop și mi-au dat lacrimile, așa. Îmi place treaba asta. Bine, nu voi muri, nu mă sinucid dacă n-o să mai fie să comentez. Dar când o să-mi seama că nu mai merge, îți garantez că mă opresc singur. E o meserie pe care poți s-o faci de absolut oriunde, în orice context. Poți să fii surd sau în căruciorul cu rotile. Dacă ții la meseria asta, îți iese.

Toți greșim și toți avem ticuri verbale. Unii folosesc în exces cuvântul “formidabil”, alții, cum sunt eu, folosesc – sau foloseau – “senzațional”. Am avut o perioadă în care prietenii nu mă salutau când mă vedeau, ci-mi spuneau direct “Senzațional, Adi Dobre!”. Mi-am mai scos din vocabular expresia “Haideți să vedem”. Dar a rămas pentru mulți o problemă în comentarii. Există comentatori care folosesc foarte des “avea să fie” în comentariul rezumatelor. De asta este foarte important să te consulți cu oameni care te-au auzit și care sunt sinceri cu tine. Nu te ajută deloc prietenii care-ți spun “Te-am auzit, ești senzațional, n-ai făcut nicio greșeală”.

Într-o dimineață după ce am început să comentez la TV Sport, eram într-o ședință. Brusc, mă strigă Costi Mocanu și-mi aruncă telefonul lui. Și eu îl prind. La care el: “Ia zi, l-ai prins sau l-ai reținut? Să nu te mai aud niciodată că spui că portarul reține mingea”. De atunci n-am mai spus în viața mea asta pe post. Dar, în schimb, 9 din 10 comentatori fac eroarea asta în direct.

…emoțiile din timpul comentariului

Am avut două momente când m-a luat plânsul. Când i-a fost rupt piciorul lui Ramsey și la un documentar de la Sport 1 despre Ferenc Puskas. 

La Sport 1 am prins vremurile în care făceam materialele înregistrate. Rezumatele de Liga a doua din Anglia, rezumate din Portugalia și așa mai departe. Și dacă începeai să pui vocea, nu aveai voie să greșești, că o luai de la capăt. Am ajuns la un moment dat la filmul ăsta în două părți despre Ferenc Puskas, pe care-l am și acum acasă pe CD. Avea două ore: o oră prima parte, o oră a doua parte. Iar partea a doua începea cu Recviemul lui Mozart cântat de o tipă la violoncel pe Santiago Bernabeu. A trebuit să opresc de zece ori comentariul. Mi se pusese un nod în gât, nu puteam să vorbesc, îmi curgeau lacrimile.

Am comentat mulți ani Celtic – Rangers. Părerea mea e că nicăieri nu se cântă “You’ll Never Walk Alone” ca pe Celtic Park. Iar dacă le știi istoria și cunoști cât de amărâți au fost ăia de la Celtic, care reprezintă “catolicii săraci”, nu are cum să nu te miște.

…sfaturi pentru cei care vor să devină comentatori

Cultura generală e de bază. Citește, uită-te înapoi. Pe vremea noastră nu exista internet, dar știu despre primul Campionat Mondial din Uruguay cu toate poveștile sale, despre povestea Cupei Mondiale din Brazilia, când au jucat cu 200.000 de oameni pe Maracana, despre Mondialul din 1954, când Germania a bătut Ungaria. Le știu din cărțile lui Chirilă. Dar acum ai internet. Dacă ai internet, folosește-l. Uite, ca să vorbesc cu tine astăzi, am mers pe firul internetului și am ajuns la primul transfer din istoria fotbalului, care a avut loc contra sumei de 100 de lire sterline undeva prin 1893: Willie  Groves de la West Brom la Aston Villa.

…Eurosport

În momentul în care am ajuns la Eurosport, am primit un mesaj de la un prieten care mi-a spus așa: “Tati, ai ajuns pe Everestul comentariului sportiv”. Și nu l-am contrazis. În acest an am împlinit 3 ani de când comentez la Eurosport. Când încă nu eram comentator și mă uitam pe Eurosport, mi se părea o altă lume, mi se părea că e ceva ieșit din comun, senzațional. Este vârful comentariului sportiv din România.