Are și tenisul destule hibe, oricât de mult i-am fredona în strună. De exemplu, nu poți da vina pe arbitri după un meci de care ai fost atașat cu disperare precum căpușa de gazda în care și-a ancorat toate speranțele. Unde e Urs Meier, fluierașul elvețian de fotbal pe care îl găseam condamnabil acum mai bine de două decenii, să-l tapetăm cu injurii? N-ai ce să-i reproșezi doamnei care a urmărit din foișor meciul Soranei, cel mult o poți acuza că a acceptat solicitările de challenge ale puștoaicei din Canada. Cum ziceam, se poate mai bine, cu mai multe opțiuni, și în sportul alb.
– Ce vrei, măi fată? Ai fost acceptată în calificări, să zici săru’ mâna că nu te-au cazat amfitrionii pe la Someșu Rece sau Căpușu Mare! Stai în buricul târgului, ce-ți pasă? Ești pe tabloul principal, vezi-ți de ale tale, nu te băga peste arbitri!
– Știți, dar eu…
– Niciun “dar eu”, voi, generația tânără, sunteți lipsiți de repere și credeți că orice vi se cuvine. Să acceptăm fără crâcnire decizia oficialului care judecă evenimentele în spiritul meritocrației, bla-bla.
Ideea este că Stakusic, canadianca de 20 de ani care i-a sfărâmat începutul de an Soranei, a avut și noroc la o minge pe care toată lumea o văzuse afară. Comentatorul TV, publicul, Mircea Meșter, care se afla în tribune, arbitrul, până și administratorul sălii la care stau toate cheile, de aici și importanța jobului său. Da, până și el era convins că la umbra solicitării insolite a fetei venite de peste Atlantic se ascunde doar o tentativă de tărăgănare. Se ajunsese în decisiv, Cîrstea reușea un break și, dacă mingea aceea n-ar fi tras cu dinții de un milimetru de tușă, favorita s-ar fi salvat de la un rebreak. Unul important care avea să arunce în dispreț cel mai negru pământ peste continuarea disputei. Negru, nu și fertil.
Fetele își luaseră reciproc articulațiile la smuls după două seturi turnate în oglindă, ambele cu minge de 6-0. Dacă Marina, o anonimă care numai la Wimbledon 2024 a mirosit tabloul principal, a ras totul în manșa întâi, revenirea Soranei, fix cu același scor, dădea drumul la oxigen peste atmosfera molcomă din BT Arena. Revenită în circuit după șapte luni trecute prin durere, cuțit și recuperare, sfert-finalista de la Roland Garros și US Open a avut minge de 4-1 în setul seturilor. Adversara izvorâtă din calificări, cu serviciu ostășesc, rever cu personalitate și un calm de pariezi că-i originară din Cluj, a rezistat, a întors la 4-3 și, după un masaj cervical, a răsturnat meciul aflat în buza prelungirilor.
Foto: Getty
De la 40-0 pentru Sori, canadianca s-a suflecat la mâneci și a strâns piesă cu piesă ca o gospodină care nu știe ce-i rezervă a doua zi. 40 egal, avantaj și minge de zbor spre turul următor cu un forehand de oameni mari expediat în diagonală. Cumva, paradoxul seturilor 1 și 2 se repeta într-o miniatură de colecție spre dezamăgirea fanilor care salivau după prima victorie a unei românce la simplu. Încercăm a doua zi. Se intră cu Begu, Bogdan și Halep, fix în această ordine. No, îi bine la Transylvania Open.
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la Australian Open îți sunt oferite de Porsche.
Coordonatele partidei nu erau perisabile, sunt oricum pline de conservanți de la Mama Natură, fierturi magice. E și ADN aici. Vorbim despre coordonate care țin măcar până la Roland Garros, când cireșele fi-vor coapte. Aș proceda întocmai, și nu pentru că sunt sau suntem lăudăroși. Noi, ăștia mai săraci din Balcani, nu ne permitem echipe de branding, PR de lux pe contracte grase. Pe aici e util să știi să dirijezi și cu mătura, chiar dacă ești un virtuoz al clavecinului. Gabi joacă rolul românului din anecdota cu Naomi Campbell de pe insula pustie:
– Auzi, știi cine sunt eu?
– Cum să nu? Gabriela-Elena Ruse, te-am văzut la televizor.
– Răspuns aproximativ, la altceva mă refer. Așadar, cine sunt eu?
– Habar n-am unde bați. Ești Gabi, o foarte bună jucătoare de tenis.
– Eh, ești pe aproape, foc-foc. Hai, nu te mai perpelesc, eu sunt temerara care abia a pierdut la Melbourne cu individa care avea să câștige Australian Open. Keys o cheamă, dar asta contează mai puțin.
Și dacă ar fi câștigat turneul de la Cluj, tot reper s-ar fi numit bătălia cu Madison. Ruse mi-a lăsat impresia că a rămas cumva apretată de emoția acelui meci de mare calitate: a fost ezitantă în această seară, puțin grăbită și parcă nu-i venea să creadă că o ucraineancă într-o ținută de infirmieră nu i se ofilește la picioare. Kalinina e puternică, nu măsoară de șapte ori înainte de a tăia o dată, dar despică și blatul mesei atunci când dă cu sabia. A făcut break fără să ezite, a avut mingi de 4-1, le-a pierdut cu seninătate, apoi n-a mai lăsat nimic pe tarabă. A trecut totul pe numele său.
Gabriela a părut că deține controlul propriilor umori și că va da swipe. Era nevoie de altă strategie și a început cu 2-0 a doua rundă. Era ce trebuie, numai că nerăbdarea i-a pătat acordurile fine, iar la 3-2 pentru Anhelina, le-a cerut socoteală propriilor antrenori. Se învinețise de nervi, veste excelentă pentru vecina de la est care contabiliza minutele până la desăvârșirea operei. Ultima minge nici n-a mai fost jucată de româncă: văzuse aut, a solicitat challenge, iar hawk-eye-ul i-a arătat că se înșelase cu câțiva milimetri. Păcat! Uneori, Paradisul și Infernul sunt ușă-n ușă, pe același palier. E destul să calci alături și până data viitoare rămâi la cazane.
N-o mai văzusem pe Simona la dublu. De fapt, n-o mai văzusem pe Simona și nici nu răsfoiesc publicațiile logoreice. Iar de clickbait mă feresc cu lumânarea aprinsă. Așadar, Halep. Și dacă ar apărea doar în locul lui Emil Boc în inima galeriei bătând în tobă ca Ordonanța-Trenuleț în ficatul mediului privat, tot ai fi tentat s-o urmărești. Nene, ți-ai sacrificat zeci de nopți pe la marile turnee, ai evadat mai devreme de la birou ca să-i fii aproape sufletește în vreun sfert baban, într-o semifinală care contează sau în actele după care se ridică podiumul și se împart cele mai valoroase străchini din fenomen. Dacă a meritat atunci, de ce ai renunța acum?
Deodată, pare că te-ai trezit din acel vis frumos. Dacă ești cu adevărat fan al tenisului, deci ți-a plăcut și cartea, retrăiești coșmarul lui Gregor Samsa, însă ai și noroc. S-a ieșit din tunel, s-a ajuns și la Transylvania Open. Bine, Simona Halep mai jucase după ridicarea acelei suspendări despre care parcă în mod suspect nu se mai vorbește. Mouratoglou să mă judece, însă am impresia că a noastră originară din Constanța va rămâne în istorie ca ultimul biped din tenis care plătește aleatoriu o factură. Sau măcar e factura pe care se află și consumația altora. Mare, mult.
De ce nu mă rup atât de ușor de faliile care oricum au schimbat pe veci geografia lucrurilor? Pentru că mă dau în vânt și după gândirea critică, nu doar după călătorii, poze cu pisici la cafeluță și horoscop.
Cum e Simona la dublu? Am văzut fotbaliști excelenți care nu dădeau cum trebuie în ele la tenis cu piciorul, pur și simplu simțeau un os în burtă. Nu le ieșea, ei căutau driblingul sau o diagonală care să stingă nocturna și să dea drumul la stroboscop. Halep a aruncat o privire la chinezoaica și britanica distribuite dincolo de fileu cu acest prilej, i-a făcut semn Anei să se tragă o idee în stânga și a încercat să le rupă pe genunchi. Appleton și Tang, cu o evidentă experiență superioară la dublu, nu s-au panicat și au speculat cu calm zonele în care nu ajungea sistemul de irigații al româncelor.
Meciul s-a jucat în primul set, mai exact în tie-break. De la 0-3, ale noastre au întors la 4-3 și au pierdut o minge facilă care le-ar fi apropiat de 1-0 la general. Apoi, la 5-5, Simo a eliberat un forehand în lung de linie la câțiva centimetri de tușă. Tot ea a urmat la serviciu, i-a intrat abia al doilea, iar returul britanicei a prins-o pe Ana lângă fileu cu castana înroșită. Minge în ațe, iar de acolo era limpede că Halep și Bogdan nu-și mai pun mintea pentru o remontada. Ambele au meci la simplu și mâine. Altă meserie, principii de tenis diferite, alte cronici. Tot aici.
Doamnelor și domnilor, a cincea ediție de Transylvania Open se ține. Nu, nu s-a panicat nicio sportivă după declarațiile veninoase ale unui Șumudică din fotbal care, după un alt eveniment sportiv consumat aici în weekend, înfiera cu pizma lui Salieri opera micului Mozart lăsat la chelie în întâiul jilț al Clujului. Că tot mi-l compara cu Viena același Șumi, antrenor la Rapid. Deci să ne bucurăm de tenis, întrucât chiar se mișcă lucrurile în singurul oraș care și-a asumat rolul de contrapondere la Bucureștiul care încă e prins într-o silnică activitate de spionaj cu agentul termic.
Istoria acestui an a făcut pași cu un dublu în care Monica Niculescu, aflată probabil în ultimul an al carierei, tropăia pe tabloul principal ca favorita numărul 1. Nu singură, ci alături de Sabrina Santamaria, o americancă de aproape 32 de ani și 1.57 metri parcă selectată direct de pe DVD, fără să fie văzută în prealabil la un trial. La dublu n-a desțelenit turul 2 în niciun Grand Slam, mai degrabă s-a mișcat în concursul individual, unde are bifată faza secundă în toate cele patru baluri planetare. Dar de câte ori n-ai simțit că nu te ajută deloc CV-ul și că e mai bine să miroși a transpirație? Sabrinei i s-a întâmplat invers. A ajutat-o mult pe Moni în primul set, mai ales când se angaja să ambaleze pe retur.
6-4 și nimic nu anunța răsturnarea căruței, mai ales când Niculescu forța pe post de pivot lângă fileu, cu capace și alte momente în care olteanca de 37 de ani respingea consecutiv cu mâinile goale și fără cască de protecție mingile trimise cu furie de Jaq și de o italiancă, Angelica Moratelli, cu tur 3 la US Open în 2024. Iar când exclamă Monica “haideee!” se perturbă și traficul din Dealul Feleacului, implicit se instalează nesiguranța în tabăra adversă. Asta cu traficul e by default, se circulă prost și la Vaslui, nu doar acasă la primarul Boc.
Totuși, Jaqueline n-a pus la suflet. Poate și din cauza răcelii care o chinuie de câteva zile. Preocupată să respire, bucureșteanca a căutat ca orice lovitură să fie cât mai eficientă. Să ajungă repede la margine pentru a-și calma rinoreea. Rotația în care probabil joaca s-ar fi terminat în două manșe, ambele de partea perechii Cristian-Moratelli, le avea pe linia de fund pe românce. La pârleaz, alonja superioară a fetei din peninsulă a făcut diferența. Atunci când îi venea rândul, căci execuțiile lui Jaq au luminat adesea spațiul de care se îngrijeau Moni și Santamaria. Victorie-paracetamol, cu 10-3 în super-tiebreak. Ar putea avea efect și pentru meciurile de la simplu ale semifinalistei de anul trecut de la Transylvania Open.
N-a făcut sport de performanță, cu toate că l-a dus cineva de mânuță pe un teren, luându-l imediat de cealaltă mânuță. Evident, ca să-l parcheze acasă. Ar fi fost împotriva firii să spui peste ani "Dănuț a reușit un hattrick", să fim cinstiți, nimeni nu și-ar fi cumpărat un tricou oficial al echipei favorite pe care să scrie Dănuț. Ce i-a mai rămas? Mânuțele îl ajută să dea exterioare literare și no-look-phrases. Face și radio, e util în felul lui.
