Mi se învârte în cap o imagine de la finalul meciului. După ce-a îmbrățișat fiecare om transformat în salcie plângătoare din primul rând de lângă teren, Simona și-a aruncat racheta în tribună cu un gest amplu. Vreo cincizeci de adulți în toată firea, cu ochii bulbucați de parcă citiseră biblia la lumina unui stâlp de nocturnă de pe Cluj Arena, au sărit să prindă obiectul ce plonja spre ei. Un amestec de plastic, grafit, fibre de bazalt, nopți nedormite, lacrimi de bucurie, zâmbete ținute pe față toată ziua și nervi consumați în tăcere la 7 dimineața sau în puterea nopții.
Simona Halep s-a retras.
Am primit bucuria unui sfârșit întâmplat lângă noi, într-un loc al nostru, în care să îi putem zâmbi, în care să o putem îmbrățișa și în care să putem să râdem sau să plângem până când ni se pare că e suficient. Nu în aeroporturi, nu pe zoom, nu în limba engleză.
Nu s-a întâmplat după o victorie, pentru că tenisul nu i-a lăsat pe foarte mulți să-l părăsească așa. E un sport despre care, împreună cu Simona, am aflat și noi câte poate da și câte poate lua. Cum poate să trântească plăci tectonice pe care nu știai că te afli și să te suie în locuri în care nu știai să visezi că se poate ajunge. Și apoi să te azvârle într-un picaj ce te trece prin spaimă, oroare, liniștea că oricum nu vei mai atinge pământul și durerea reîntâlnirii cu solul. Și-apoi din nou. Și din nou și din nou.
E ceva din meciul ăsta cu care totuși rămân și care, ca fan și jurnalist, mi-a stat pe umăr la fiecare meci pe care l-am văzut și despre care am scris: nelipsitul sentiment că „măi, poate acum revine…”. Și asta poate fi moștenirea unui sportiv mai mare decât toate trofeele pe care le-a câștigat: moștenirea speranței.
Speranța aia care-și are locul ei, atât timp cât obiectul speranței se află în mișcare. O speranță tâmpă în multe momente, dar alimentată de toate miile de alte momente în care părea că nu mai e loc pentru așa ceva. Simona a fost generatorul acestui tip de năzuință la serviciu, la primire, pe iarbă, pe zgură, pe hard, în aer liber, în sală sau în sala de judecată.
Dacă ați mai fi vrut să rămână în circuit deși, în mod evident, nu mai putea să facă asta la un nivel care produce victorii, am o veste bună: nu sunteți egoiști. Nu vă flagelați cu gânduri pentru tupeul de a spera că poate se răzgândește. Mulți dintre cei care suntem aici, prin textele astea, suntem pentru că, la un moment dat, ziua ni s-a oprit într-un gând despre Simona Halep. Iar gândul ăsta, de-atunci și până azi, a revenit din nou și din nou.
Când se retrage un sportiv ce-ți intră în piramida nevoilor alături de mâncare și apă, îmi place să mă gândesc că există o parte bună: în timp ce eu, tu și noi ne gândim ce-o să facem de-acum înainte și unde să ne ducem toată energie ce ne clocotește-n creier, un alt sportiv pune un punct, închide carnetul cu notițe și își spune „E rândul meu”.
Și într-o zi o să îl găsim aici. Sau o să o găsim aici. Sau o să îi găsim aici. Sau poate i-am găsit aici. Pentru că speranța nu ne duce doar pe noi mai departe. Duce totul mai departe. Înainte. Acolo unde ne locul.
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la Transylvania Open îți sunt oferite de Porsche.
Ana Bogdan – Jodie Burrage: 6-2, 6-3;
Ana cu motoarele pornite în sincron și asfalt sub adidași produce un tenis care te bucură așa cum un tort oreo bucură o clasă de elevi în mijlocul tezei la matematică. Anei nu îi trebuie multe ca să tragă tușele celui mai bun tenis pe care îl știe, iar o adversară năucită de primele ei mișcări pe pânză ajută de fiecare dată.
Din punct de vedere spiritual, Ana a închis primul set la 5-1 cu un voleu-drive drăcesc, genul de lovitură pe care o execuți doar dacă ai de nimicit dintr-o mișcare porcul de Crăciun și chiar nu îți pasă ce mai rămâne din el pentru cină sau afumătoare sau cărțile de istorie.
Și deși Burrage a dat semne de viață, Ana i-a arătat imediat cănu orice viață ajunge să fie una demnă de film sau cronică. Ana s-a împierdicat în zâmbete și gânduri, timp în care a cedat un break, dar memoria musculară ajută și te repune pe șine atunci când ai resursele de a ridica ochii din pământ.
Nu a fost nevoie de spaime, pentru că Ana a luat din nou hățurile meciului și a îndreptat căruța spre destinație. A continuat să atace și să își provoace adversara la mingi lungi, care au ratat constant părțile terenului pe care se joacă tenisul de simplu. N-a mai clipit decât în pauze și a fost acea variantă a Anei Bogdan care joacă primul tur din turneu pentru că trebuie să își completeze antrenamentul, nu pentru că trebuie să supraviețuiască unei bătălii decisive pentru viață, țară și universul Marvel.
Elisabetta Cocciaretto – Irina Begu: 6-3, 7-5;
Ai nevoie de un anumit nivel de experiență în viață, acces la medicamente ce se prescriu doar pe rețete verzi și o bună înțelegere spirituală a fizicii ca să treci printr-un meci pe care îl joacă Irina Begu. Viața trebuie să te fi încercat înainte, ca să mai poți trece și prin focul unui meci în care vei învăța despre tenis că e un sport al hârtoapelor mentale și al căratului cu cârca înspre o destinație ce nu se vede la orizont aproape niciodată.
E farmecul Irinei. Combinația asta veșnică de muncă sisifică și strâns din maxilare până când cedează instalația hidraulică a dus-o pe Cami în vârful muntelui și o ajută să rămână acolo de ani de zile. Cum nici azi nu s-a întâmplat, Cami nu cred să fi avut vreodată un meci ușor.
Dacă-i abandonează adversara și o catapultează pe a noastră direct în turul următor, universul face în așa fel încât nici asta să nu fie ceva simplu, așa că o trimite pe Irina acasă pe un drum plin cu copiii veniți de la un târg al energizantelor la care au învățat să cânte pe voci la vuvuzele.
Irina muncește și ca să câștige, dar și ca să piardă. Îi poți reproșa orice. Că e înaltă. Că nu e mai înaltă. Că nici până azi nu ne-a lămurit dacă vrea să îi spunem „Irina” sau „Camelia” sau „Cami”. Sau Șefa. Dar nimeni care are mai mult de trei zile legate petrecute în afara spitalului de psihiatrie favorit nu îi va reproșa că nu lasă pe teren și ultima linie de energie din baterie.
S-a întâmpla și în partida cu Elisabetta Cocciaretto, care venise la Cluj-Napoca pentru a fi cap de serie, deși nu mai câștigase un meci din octombrie anul trecut și luase un singur set în tot timpul ăsta.
– Hai, mă, lasă-mă că plec! M-ai omorât! Zici c-am pierdut 7 meciuri la rând. Vrei să mă-ntrebi altceva? Că plec dacă nu, se aude cu accent anconetan dinspre Betty cea italiancă.
Mare noroc că la Transylvania Open e loc pentru toată lumea și în special pentru cei care reușesc re-break-ul, așa cum a fost în cazul Elisabettei. Italiencei nu îi trebuie mult ca să îți strice ziua. Cu forehandul dirijează tot traficul tactic și are acel stil care te bagă în depresie mai tare decât simțul artistic pe care îl descoperi la statuia lui Avram Iancu, din centrul orașului.
Prin urmare, setul unu a avut nevoie de sprintul Irinei către break pentru ca Elisabetta să se trezească și să pornească toate ochiurile aragazului, încălzind partida instant pentru o revenire seacă și surdă, cam ca o izbitură-n degetul mic din partea pragului pe care până mai ieri îl considerai prieten.
Chiar dacă a pierdut primul set, Irina l-a încheiat cu unghiile-n carnea adversarei și execuții mult mai bine calibrate. Nu a fost deci foarte greu pentru ea să înceapă partea a doua oferind în stânga, dreapta și spre propriul creier speranțe de mai bine. A mai început și adversara să greșească, s-au mai oprit și liniile din a se mișca spre interiorul mingii și fata noastră a mai pus de-un break.
Totul prin muncă asiduă, dublată cu rugăciunile fanilor din BT Arena, oameni care vă puteți da seama că o duc bine în Cluj dacă-și permit luxul financiar și psihic de a-și stoarce creierii pe tenis, într-o zi de marți după-amiază.
Doar că strădania și consumul investite în break-ul ce-a dus-o pe Irina la 5-3 nu au fost suficiente. Când să servească pentru set, potențialul avantaj psihic la care am fi sperat nu era de găsit în niciun fel prin buzunare sau cutii de valori. S-a evaporat lăsând impresia că nici nu ar fi existat, iar Cocciaretto a urcat înapoi pe cal aproape instant, iar ultimele două game-uri le-a câștigat fără să mai piardă vreun punct.
Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.
