Leana lui Manole

Dacă n-am fi avut atâta istorie comună, aș fi crezut că meciul de azi se joacă între o jucătoare cu cel puțin 10-15 Slam-uri la teșcherea și o junioară care a primit primul wildcard din carieră într-un turneu mare. În mod sigur n-am văzut o partidă între două jucătoare despre care legenda spune că au câștigat câte-o bucată de Slam pe cap de locuitor. Pentru că nici unul, nici celălalt nu par astăzi fapte reale.

Meciul ăsta a fost atât de scurt și de apăsat, încât nici măcar dureros nu poate fi numit. S-a dus ca un fulg care-ți cade în espresso. N-a apucat să ajungă stimulul la creier și fetele erau deja pe la dușuri, între lacrimi sau macarene, după caz.

Nu știu dacă Nănașa a aflat că-s în tribune și că o privesc cu atenție și îngrijorare. Dar n-am văzut-o atât de montată decât, probabil, în zilele în care-și alege culorile pentru rochițele pe care le poartă la meciuri. Când designerul o sfătuiește să ia pastel, iar ea varsă neon pe textilă și-ncepe să-i clănțăne dinții de fericire când vede acutramentul.

Excepțional a jucat Ostapenko în partida asta. Și da, o avea Emma de recuperat păcate și de bifat demonstrații, dar impresia generală e că Leana ar fi dat de țărână cu jumătate din ATP astăzi. Când pleznește Lenuța forehand-ul ăla care pișcă tușa de-i face aftă, nu-ți prea vine nici măcar să învârți ochii-n orbite și să pufăi a moloz. Ridici din umeri ca ciobanul din Miorița și aștepți să se termine supliciul mai repede, pentru că nimănui nu-i place să viziteze măcelăria prin spatele tejghelei. Ba ai și lipsa de inspirație de a te-mbrăca în roz, ca o bucată de păstrăv somonat.

Pe scurt, n-a fost neapărat vina Emmei. Nu azi, deși fata semi-noastră are bâzălăii ei dovediți pe baza unui lung șir de erori tehnico-tactice la nivelul băncii de rezerve, cum se zice-n fotbal. A schimbat mai mulți antrenori decât înfrângeri în ultimul an și jumătate, ceea ce este o performanță în sine.

A fost, pur și simplu, un meci stelar făcut de Nănașa, care a monologat pe teren astăzi ca un actor în rolul carierei sale. Alona e o tipă despre care am impresia apăsată că-i place să danseze mai ales dacă din jur se cântă-n românește. Aș paria că are Dragostea din tei în playlist-ul pe care-l ascultă când bate șnițele.

Tatjana Maria – Ylena In-Albon: 6-2, 4-6, 7-6

Whoa, ce meci a fost ăsta! La începutul zilei părea un gard peste care vom sări să ajungem direct la Răducanu – Ostapenko, dar la finalul partidei mai că le rugam pe Tatjana și pe Ylena să mai bage o fisă.

Probabil că vă veți întreba, pe bună dreptate, cine-i Ylena. Cine-i fata asta, ce caută la turneul ăsta în care joacă toate greucenele circuitului și, mai ales, ce legătură are cu pilotul de Formula 1 semi-omonim (se citește, totuși, „Inalbón”). Și mă bucur că ați poposit pentru câteva minute din viața voastră pe această cronică, pentru că și eu am avut fix aceleași întrebări înainte de meciul de azi.

Ylena e o elvețiancă născută în 1999. Înainte să vă întrebați dacă-i fruct al fericirii cauzate de performanțele lui Roger prin tenis, răspunsul e negativ, pentru că Federer abia ce ajungea în Top 100 pe vremea aia. E foarte posibil, însă, ca fata să se fi trezit cu o rachetă de tenis în brațe pe la 5-6 ani pentru ca părinții să se poată uita liniștiți la Slam-uri.

Cum a ajuns pe tabloul de la Stuttgart și de ce n-am auzit de ea până acum? Păi, via calificări – a nimerit pe un culoar acceptabil, cu Barthel și Fruhvirtova, iar apoi a avut noroc să prindă meci cu localnica Tatjana Maria, deci să debuteze la Stuttgart pe terenul principal din Porsche Arena.

De ce n-am auzit de ea până la 24 de ani și de ce e pe 130 și ceva mondial? Ei bine, dragii moșului, probabil pentru că elvețienii nu-s ca noi, să aștepte minuni de la 17-18 ani, iar dacă n-ai înfăptuit învieri, teleportări sau Slam-uri, să te renege și să te considere un rebut în derulare. Altfel spus, oamenii ăia au răbdare (și bugetul și condițiile necesare pentru răbdare, pe de altă parte), mai ales că Ylena e semifinalistă de juniori la Roland-Garros, deci carne-n ciorbă ar cam fi.

Răbdare și-a propus să aibă Ylena în meciul cu Tatjana Maria, despre care știm deja (dacă ne-am citit pe-aici până acum) că-i versiunea mâncătoare de cârnați a Monicăi Niculescu. Fetele astea au învățat loviturile din același manual și ies în evidență imediat prin jocul lor complet atipic, înglodat în slice-uri din toate pozițiile și-n scurte venite din poziții în care alții preferă lovituri ceva mai terestre. Iar singura soluție pe care-o ai când te lovești de feliatori de genul ăsta e să ai răbdare. Să. Ai. Răbdare. Multă răbdare. Mult mai multă decât ai crede că poți să ai. Mai multă decât au avut adversarele ei de la Wimbledon-ul de anul trecut, în care Tatjana a ajuns în semifinale în condițiile în care în tot restul carierei a părăsit incinta înainte să înceapă turneele mari, practic.

Altfel, dacă-ți pierzi liniștea mentală și-ncepi să urli la lună, ești îngurgitat urgent și irevocabil.

Așa a fost primul set: elvețianca n-a înțeles absolut nimic din ce-a venit de peste fileu, iar Tatjana i-a înnodat picioarele și și-a făcut dansul tradițional în ritmul propriu. N-a ajutat-o nici serviciul prea tare – fata are 160 de centimetri, ceea ce-o face pe Simona Halep, de exemplu, uriașă. La figurat e oricum, la propriu n-a prea avut ocazia să fie vreodată.

Apoi, așa cum se-ntâmplă-n viață, elvețianca s-a obișnuit cu mirosul și a început să se simtă bine. Atât de bine, încât n-a mai fost decât un pas până la momentul în care s-a prins că dacă-i iei Tatjanei slice-urile și intri-n jocul ei, tenisul i s-a terminat.

Așa că s-a ajuns în decisiv, unde am asistat la unul dintre cele mai frumoase, tehnice și echilibrate meciuri de tenis mare din ultima perioadă. Old school, cu chip and charge, cu scurte, cu loburi, cu tot ce aveai nevoie într-o seară de marți.

A câștigat până la urmă experiența, deși supica de puișor a avut un gust tare interesant astăzi.

Paula Badosa – Daria Kasatkina: 6-1, 6-1

Le-a căzut greu fetelor în primul tur la Stuttgart.

Ăsta e meci cu care nu i-ar fi rușine niciunei semifinale de Slam din lume. Mai ales dacă semifinala aia le prinde pe ambele în forma vieții, așa cum li se-ntâmplă fetelor mai degrabă alternativ decât simultan.

Daria a și bifat semifinala aia (la Roland-Garros, anul trecut, când a luat daună de la Iga), în timp ce Badosa a cam sucombat pe la Slam-uri, chit că a recuperat câștigând Indian Wells în 2021, când ne-a făcut să oftăm greu: încă un nume cu care va trebui să ne obișnuim la coadă la trofee.

La Stuttgart, cele două colege de generație (ambele au 25 de ani și-s în plin fuleu, practic) au părut că ajung în același moment al carierelor. Ambele au nevoie să confirme pe bune că nu-s doar arbitri prin circuit, aranjând colegele în drumurile lor spre turneele mari. Ambele vin după un început de an mai degrabă incert, cu multe eliminări în preistoria turneelor pentru Daria și cu o accidentare care a ținut-o pe bară în Australia pe Paula. Și ambele au jucat decent la Charleston, pe zgura aia dubioasă, unde au făcut sferturi, respectiv semifinală.

Treaba e că dacă există un moment din an în care să-ți dai reset la setările din fabrică, ăla e începutul sezonului de zgură. Pe suprafața asta spurcată de trei sferturi din Glob, dar care a juat mereu rol de leagăn al civilizației europene, fetele de prin zonă ar trebui să-și regăsească pulsul și ritmul după încercări haotice și necontrolate de sprinturi.

Iar Badosa pare că asta face, folosește zgura cum folosea Popeye spanacul: a acroșat-o fără milă pe Kasatkina și a trimis-o spre Roma și Madrid și Paris, continuând practic ce-a lăsat neterminat anul trecut. Când a făcut semifinală aici, învingându-le pe Rybakina și pe Ons Jabeur.

I-au intrat Paulei azi toate bastârcile, a părut că plutește pe teren și a jucat cu fața acoperită de un zâmbet constant, semnul universal al jucătorului care revine după accidentare și se simte în sfârșit bine în hainele de tenis.

Următoarea haltă pentru Badosa e Cristina Bucșa. Care joacă tot pentru Spania, chit că la o adică o poate cârâi și-n românește, dacă e nevoie de niște praf strămoșesc de deviație de sept.