Jasmine Paolini – Donna Vekic: 2-6, 6-4, 7-6;

Pe Jasmine nu o vezi de microfonul guliveresc la care câștigătorii își varsă ultimele pipete de energie după meci și încearcă să pară coerenți la finele unei lupte cu balauri în toate formele de agregare. Dar pe Jasmine nu o vezi niciodată obosită, așa cum probabil veci nu o să o vezi punând mâna în șold, adoptând poziția oalei cu sarmale. Dacă pornește motorul, Jasmine ară, dă cu grapa, se transformă în tunete care să aducă ploaie și livrează recolta pentru toată lumea, de la speriații de gluten, până la gurmanzii nesătui.

Meciul ăsta a fost cea mai lungă semifinală din istoria Wimbledonului și genul de partidă al cărei echilibru a fost atât de fragil până la ultima minge încât puteai răsturna terenul central dacă strănutai la momentul inoportun. Ca să intrați în contextul poveștii, după trei ore de meci eram în decisiv, 1-1 la seturi și 8-8 într-un super tiebreak jucat până la 10.

Vekic a fost azi la prima semifinală într-un turneu de Grand Slam și vine dintr-o țară care dacă are un petec de iarbă pe drum drept, îl va exploata fără milă în încercarea de a mai inventa un Luka Modric, nu va trasa linii de var pentru terenuri care să pregătească visul unei veri englezești. Știm logica, ne e mult prea familiară și fix de asta e mai încărcat de presiune fiecare pas pe care Donna îl face pe un teren central pe care, în mod tradițional, croații au ajuns de-a lungul istoriei doar ca fani neutri și că sărbătorească primul weekend din luna de miere.

Vekic are în dreptul ei și acești mulți ani în care a stat la umbra unor sălcii mai înalte și mai bine ancorate în teren, prinzând și ea propriile-i rădăcini care azi o pot trece de orice taifun, uragan sau detașament de harnici angajați ai unei fabrici de mobilă. Și-a construit, adaptat și reconstruit stilul de joc până la o variantă șlefuită ce are la colțuri lovituri directe ce se înfig direct în tabelă.

În 43 de drumuri făcute la un turneu de Grand Slam, de 20 de ori a plecat acasă după primul tur, doar pentru ca acum să fie la două mingi de finală. Altfel spus, o poveste a unei variantă de Alba ca Zăpada care a testat toate merele otrăvite și de fiecare dată și-a făcut singură resuscitarea, fără să mai stea după pitici, prinți ori camerele de la Hawk Eye.

Dincolo, Paolini avea un bilanț de 0-5 în meciuril pe iarbă înainte de turneul de la Eastbourne, unde a ajuns în semifinală. Practic, chiar și acum, cocoțată pe gardul din jurul trofeului, Jasmine poate spune că are experiență cu iarba doar dacă aflăm că în liceu a avut colegi cool care să o cheme la petreceri și cabane.

Vekic joacă tenis așa cum tata tăia porci în sat, în luna decembrie: fără angajamente sentimentale, fără schimburi de priviri, fără să refuze nicio pomană primită. Pentru unele jucătoare din circuit, serviciul e o fanfară ce acompaniază restul ansamblului desfășurat pe platou. Pentru Vekic, serva e un avion de luptă care atacă cu toate rachetele din dotare, bagă și muzică în boxe și plimbă acasă inclusiv nașii ce riscă să strice nunta după prea mult alcool ingerat.

Undeva prin setul doi, statistica arăta că Vekic are 11/13 pe primul punct din game atunci când servește, adică o eficiență dublă față de Jasmine. Asta i-a ținut roțile pe drum în primul set, dar Jasmine a rămas agățată de oglindă. În primul rând pentru că asta e ea.

Fascinant e să o vezi la fileu, presupunând că o vezi. A câștigat setul doi alergându-și nu doar adversara, ci mai ales mingea, într-un final de parte a doua în care lucrurile au stat în cumpănă până la ultimul game, când italianca a făcut break-ul decisiv.

În ultimul set am avut break și rebreak după 3-3, cu Jasmine simțind sânge în apă și suferințele strigate pe interior, pe care Donna încerca deja de câteva game-uri să le ignore în drumul spre mal. Câteva minute mai târziu, la 5-5, după un game de 10 minute, Paolini și-a câștigat serviciul pe un punct la care a cerut challenge, iar Hawk Eye-ul i-a dat dreptate.

Am avut nefericita ocazie să vedem cum arată un meci în care vrei, alergi, ți se scorojesc mușchii de pe antebraț, zâmbești când mingea se plimbă aiurea pe buza fileului, speri, îți iese și pierzi la limită. Donna Vekic a început să plângă pe scaunele de terasă sătească de lângă marginea terenului, în timp ce își învelea un prosop înghețat pe lângă brațul drept. Paolini își continua ședința cu propria persoană. Două moduri complet diferite de a înota prin tranșeele cu iarbă, dar râuri de scântei și fum de neuroni prinși cu degetele în ușă de la ambele porți.

Primul punct din super tiebreak s-a dus în desaga lui Paolini, câștigat fiind cu banda fileului. Am simțit că Vekic e pe punctul de a-și detașa mâna îndurerată doar ca să se poată izbi peste cap mai eficient. S-a mers în pași mici și preciși prin desișul de tensiune din finalul de meci, până la 8-8, când a pus Paolini în teren cea mai puternică servă a ei din meci. După trei ore de dat la sapă cu o mână și cusut mileuri nanometrice cu cealaltă. Vekic a trimis out o dată și-apoi încă o dată pe forehand, lovitura cu care a tunat tot meciul până când s-a nimerit singură în picior.

„Încă nu știu ce mi s-a întâmplat luna asta” sunt cuvintele lui Jasmine Paolini, prima de la Serena care joacă finală de Roland-Garros și Wimbledon în același sezon. Vai și-amar sportivii ăștia. Pot juca trei ore de tenis ce intră cu DVD-ul direct în arhivele turneului, dar n-au habar de ce li se întâmplă. Știm noi și pentru Jasmine: se întâmplă că joacă finala pe o suprafață pe care până acum patru săptămâni intra doar ca să meargă tabloul competițional mai departe.

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

Cronicile de la Wimbledon îți sunt oferite de noul Porsche Taycan.

Barbora Krejcikova – Elena Rybakina: 3-6, 6-3, 6-4;

Ca să înțelegi ce i s-a întâmplat Elenei după un set în care și-a concasat adversara de parcă era un pepene de Dăbuleni prins între fălcile unei prese hidraulice, trebuie să mergi înapoi în timp cu câteva milioane de ani, ca să studiezi viețile dinozaurilor și mai ales ieșirea lor de pe scena relevanței.

În linii mari, dinozaurii erau foarte bine echipați pentru lumea în care trăiau. Exact așa cum e și Rybakina în tenisul modern. Dinozaurii erau mari și impunători, Elena e agilă și puternică. Dușmani naturali nu prea aveau dinozaurii, așa cum, în teorie – minus câțiva prădători din vârful lanțului trofic WTA – nu are nici Elena. Dar ce nu știau dinozaurii și câteodată pare să uite și Elena e că lumea asta e mare și are multe variabilă aflate în mișcare, fără vreo traiectorie clară și anunțată. Altfel spus, fiecare specie cu meteoriții săi. Pentru dinozauri a fost ACEL meteorit, pentru Elena a fost meteoritul Krejcikova.

În primul set, Rybakina era implacabil pornită pe traseul ei de plimbare. Admira oamenii din arenă, izbea winnere într-un raport de șase ale ei pentru fiecare pe care îl reușește adversara, iar moara meciului măcina zgomotos și intimidant. Un tablou clasic de sfârșit de vară, o scenă idilică într-un cadru vegetal, în care mașina de copt tunete a Rybakinei incinerează speranțele fostei câștigătoare de la Roland-Garros. Sau cel puțin asta zic cifrele primului set, complet prăvălit într-o direcție.

După care s-a întâmplat Barbora Krejcikova, o tipă pe care, la turneele tale preferate, ori nu o vezi niciodată, ori o vezi după ce ți-a nivelat tacit favorita, într-un meci pe care l-ai fi găsit doar pe aplicație. Krejcikova nu vinde, nu plimbă sponsori la încheietură și nici nu așteaptă fotografii să își ia poziția înainte de a păși. Ea continuă să înoate și o face chiar și când apa din albie s-a terminat. Acela e momentul în care aleargă, zboară, se târăște sau țopăie, căci jocul îi e variat, plin de curbe și ipotenuze, iar dilemele pot apărea doar la așezarea în pagină a punctelor și liniilor ce le unesc.

Cu jocul ei ce vizează toate hotarele terenului, Krejcikova te scoate dintre linii și schimbă proporțiile realității. Rybakina și-a pierdut serviciul în game-ul șase al setului doi tocmai pentru că jocul tare și în linie dreaptă e incapabil să ocolească lanul de obstacole în plină mișcare ridicat de imaginația Barborei.

Ce nu a putut Rybakina să facă nici în decisiv a fost să schimbe linia melodică a strategiei ce oricum nu avea prea multe cutii misterioase. Între timp, Barbora a trecut în modul de joc care transformă partida într-un antrenament de combinare a tuturor loviturilor existente în cărțile de tenis, de la scurte la slice-uri și de la forehand-uri în cross la backhand-uri în lung de linie.

În mod evident, după un prim set pe care l-a câștigat prin simpla-i prezență, Rybakina a descoperit lent, pe măsură ce se scufunda tot mai mult, că accident nu e ce face adversara, ci punctele pe care și le câștigase ea ușor.

Radu Hângănuț

Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.