Dacă toate calculele mele sunt corecte, s-a murit și s-a înviat de vreo 20 de ori la meciul ăsta, timp în care Jaqueline a variat jocul, uneori pe lungimea câtorva puncte, între un masterclass de echilibru ofensiv, cum știam că poate, și un amestec de erori trântite din senin care n-au făcut decât să-i arate Petre Martić că are loc și spațiu de-o victorie azi. De-asta s-a și lăbărțat partida asta pe vreo două ore și jumătate de efort constructiv amestecat cu efort absurd, transformându-se pe parcurs într-un fel de calvar mental suprapus peste dimineața zilei de luni, altă situație care erodează mentalul colectiv.
După acel 6-2 cu trei break-uri din primul set și la 3-1 în setul al doilea, am început să structurez cronica – părea că a noastră nu va zăbovi prea mult la taclale cu croata care face parte din generația Soranei și-a Simonei. Nu mai zic că Petra a picat pe tablou venind cu ia-mă, nene, mult după ce programul transportului oficial via calificări se terminase: croata pierduse 2-6, 1-6 cu o slovenă modestă în ultimul tur al preliminariilor, deci o nouă înfrângere rapidă părea că se potrivește în context ca rima-n poezie.
Kelly Defina/Getty Images
Doar că croata a câștigat 8 din următoarele 10 game-uri și ne-am trezit cu dinții-n televizoare, pentru că alei noastre îi alunecase meciul din mâini și Martić se cocoța la 3-1 în decisiv, așa că am rupt toate hârtiile și am reciclat metaforele de frică să nu pățesc ca-n vara lui 2017, când Nănașa Leana m-a făcut să mănânc la propriu un text cu care aș fi câștigat probabil Pulitzerul și Premiul Nobel pentru Literatură în paralel.
De aici a început demența, un du-te-vino cu accente tragicomice, un yoyo sportiv din care, în final, concluzionăm că învingătoare nu e jucătoarea cu cel mai bun plan, ci pur și simplu cea care reușește să-și aerisească mintea cu o secundă mai mult în momentele în care alunecările de teren afectează structura de rezistență.
De exemplu, Martić a servit la 6-5 pentru meci, doar că Jaq a răsturnat masa deja pusă (cu lumănări și toate acareturile) și a executat un impecabil break la zero fix în game-ul ăla, aruncând meciul în super tiebreak. Apoi, după o serie excelentă care a dus-o la 4-1 în tiebreak, Jaq a părut c-a prins pietre pe furtun și a fost egalată, aruncându-ne în jocul tur-retur dintre masajul balinez și spitalul de psihiatrie.
Finalul ne-a împins-o forțat-o pe fată în turul al doilea de la Australian Open, pentru că Petra a căzut cu mintea-n găleți și a trimis afară fix la mingile care ar fi trebuit să transforme acest EKG sportiv într-o zi proastă pentru noi.
De aici înainte, hazardul pare să fie din nou cu Jaqueline, la fel ca la tragerea la sorți: deși calculele hârtiei arătau că în turul al doilea va da de roca Azarenka, realitatea din teren a făcut ca Vika să se sfărâme urgent astăzi sub presiunea italiencei Lucia Bronzetti, împotriva căreia Jaqueline are 3-1 la meciuri directe. Și nici turul al treilea nu pare monstruos, Kalinskaya fiind pragul care-o desparte pe Jaq de un meci de gală contra Igăi Swiatek. Practic, dacă n-o deranjează propriul tenis, a noastră are noroc de vreme bună la Melbourne.
Kelly Defina/Getty Images
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la Australian Open îți sunt oferite de Porsche.
De când am aflat că 2025 ar putea să fie ultimul an din cariera Soranei, mi s-a dat peste cap ritmul circadian și mă trezesc deseori în sufletul nopții după coșmaruri în care mi se pare că rămân cu părul alb în mână după ce mă scarpin în cap. Aveți idee ce poate să însemne asta?
Singurele mele bănuieli sunt legate de faptul că acum 10 ani, când am scris primele cronici de tenis, eram vrăjit ore întregi de Fedal-uri, iar azi sunt nevoit să urmăresc – tot ore întregi – cum duce Tsitsipas nutria la adăpat și cum Mensik îl bate pe Basilashvili. Atunci, Sorana avea 24 de ani și încă spera că va depăși sfertul ăla de la Roland-Garros și că titlul de la Tashkent (2008, deci practic acum patru ere glaciare) nu va avea greutatea pe care-o are în continuare în cariera ei.
Problema noastră este că odată cu fetele astea îmbătrânim și noi. Australian Open se vedea altfel acum 10 ani, când entuziasmul editorial topea nopțile consecutive în așteptarea victoriilor alor noastre. Azi, nopțile de la Melbourne sunt mai grele, mai apăsătoare, mai complicate și înțeapă, pentru că ni se întâmplă des, mult mai des decât atunci, să lăsăm capul în pământ a frustrare. Nici corpurile noastre, nici ale lor nu mai sunt aceleași.
Sorana vine în 2025 după o pauză forțată de patru luni, timp în care și-a pus probabil ordine în gânduri, în viață și-n biblioteca aia care aștepta de niște ani să fie aranjată. După ce-n luna august și-a băgat efectiv piciorul stâng în sezonul 2024, luând la pilă niște dureri care traversau prea des și prea acut punctele în timpul meciurilor, simplul fapt că a jucat azi la Melbourne e un mic miracol. Iar faptul că la primul examen după vacanță i-a picat lecția Svitolina are și miros de ghinion – chiar și-n versiunea post-natală, Sveta e tipul ăla de jucătoare arțăgoasă care nu te lasă să respiri normal nici când eșt în vârful carierei, darămite când te afli în onorantul tur de stadion în care saluți lumea înainte de somn.
Dar măcar de azi avem un răspuns la dilema care ne tot macină de ceva vreme: când e mai greu pentru o jucătoare de tenis să revină pe teren? După naștere sau după accidentare? Că după ce te antrenează Mouratoglou aveam deja răspunsul.
Probabil că-i un moment bun să concluzionăm că vorba aia care zice că-s puțini oamenii care au cu adevărat noroc și-n business, și în dragoste se apropie amenințător de adevăr. Uită-te la Tsitsipas: la vară face 27 de ani și, dacă-l întrebi, încă așteaptă să se retragă Federer, Nadal și Djokovic pentru ca mintea lui să iasă din starea de avarie și să-i dea voie să câștige un amărât de Slam. În ritmul ăsta o să bage tramvaiul la depou și-o să vorbim despre Tsitsi cum am tot vorbit despre Karolina Pliskova, care s-a uitat toată cariera după un Mare Șlem cum se uită Badosa după tonic de scalp când face lista de cadouri pentru ziua lui Ștefan.
Bine, Karolina a bifat măcar cealaltă provocare a tenisului și-a văzut pentru o perioadă (scurtă, ce-i drept, să fi fost vreo două luni de distracție) cum e să-ți miroase toți șosetele când ești pe vârful clasamentului mondial. Tsitsi n-a făcut nici asta, l-a mandatat pe Medvedev să se ocupe de treaba murdară în timp ce el sorbea un cocktail de la barul hotelului după vreo altă eliminare-surpriză prin turul 1 te-miri-unde.
După meciul de azi, cu americanul Michelsen, Stefanos știe sigur că nu va câștiga un Slam nici în luna ianuarie a anului curent, iar pentru următoarea șansă va trebui să aștepte Roland-Garros și eventual să rateze Sinner și Alcaraz avioanele cu care ajung la Paris. O să vi se pară că e o surpriză – cine dracu’-i Alex Michelsen ăsta, în final? – dar asta doar dacă nu știai că băiatul ăsta i-a mai dat o dată cu ciocanul peste dejte grecului acum patru luni, la Tokyo. Deci nu ține nici măcar explicația aia cu „stai, dom’le, că a ajuns copilul ăla la 2-0 la seturi pentru că l-a luat Australian Open pe nepregătite pe Tsitsipas, se mai întâmplă”.
Totuși, există și o parte bună în faptul cu Tsitsi nu se mai cațără de ceva vreme în tururile poleite de la Slam-uri: grecul nu are de apărat multe puncte, deci nu-și rupe gâtul căzând în clasament prea tare după evacuarea asta intempestivă de la Melbourne. Te și întrebi cum naiba de stă-n preajma locului 10 mondial în condițiile în care la ultimele trei Slam-uri a plecat acasă înainte să apuce să transpire. În ritmul ăsta, îi ajunge un gel de duș tot sezonul.
Am urmărit destul de apăsat povestea cârcalacilor pe care i-au găsit ăștia în mustul Igăi și singurul lucru de care sunt absolut convins este acela că n-am înțeles mare lucru. Chiar dacă mi-e destul de clar că, vorba Andreei Petkovici, i-au găsit fetei concentrația echivalentă cu un cristal de sare într-o piscină olimpică, am învățat din filmele cu ucigași în serie să nu am încredere în fețele de bebeluși despre care-ai băga mâna-n foc că-s cetățeni onorabili. Nu de alta, dar aud din ce în ce mai des povestea cu „dom’le, n-avea cum să facă nasoale, vă garantez eu, cunosc omul, n-are cum”. Acest „n-are cum” mă zgârie pe intestin, pentru că aceiași oameni „n-aveau cum” să păstreze secretul unui caz de dopaj și „n-aveau cum” să nu zică public că-s suspendați temporar vreme de-o lună, timp în care „n-aveau cum” să participe la turnee din cauze personale, am încheiat citatul.
În fine, pe noi nu ne deranjează neapărat că melatonina Igăi s-a frecat întâmplător de ceva zeamă de varză aflată pe lista de nasoale, cât ne deranjează că în alte cazuri, nu dăm nume, lucrurile s-au întâmplat ceva mai lent și mai enervant. Bine, există explicații: Iga a cam găsit rapid de unde i s-a tras și a reacționat imediat, în timp ce alte cazuri cărora nu le dăm numele n-au prea avut habar ce și cum până hăt, mult mai târziu, când știrea ajunsese prin porumbei călători și la triburile de băștinași din pădurile neozeelandeze. Salut, Patrick, sper că s-au tuns tufele pe rivieră.
De fapt, s-o spunem pe-aia dreaptă, ne deranjează mai ales faptul că alte cazuri, nu dăm nume, n-au continuat să joace tenis după suspendare de pe locul pe care ar fi trebuit să fie după alea 9 luni de arest metaforic la domiciliu. Că una-i să joci tenis în continuare ca după ce ți-a căzut unghia de la degetul mic, alta e să începi treaba săpând prin straturile de magmă din mantaua internă. Poate și mușchii sunt ceva mai relaxați în cazul ăsta, nu stau să tresară suprinși că-s puși iar la cărat și sucombă pe termen nedeterminat.
Dar mă iau din nou cu altele și uit de ce ne-am adunat aici: Iga a bătut-o pe Siniakova în primul tur de la Australian Open. Și-a fost un meci bun pentru toată lumea implicată: Swiatek a început Slam-ul cu un meci la temperatură înaltă, cu break-uri furate și răscumpărate de la o tipă care are trofee de Grand Slam în cămară, chit că-s de la dublu, noi am văzut un meci bun dacă tot ne-am trezit în rădăcina săptămânii de lucru ca s-o vedem pe Sorana, iar Siniakova s-a încălzit pentru dublu, unde e ceva mai trecută prin tempura decât atunci când bântuie singură între tușe.
În rest, ce să zicem, grijă mare pe unde vă umblă melatonina și dacă-i put hainele a veveriță când intră-n casă.
„New Year, new me” și-a zis Jelena în dimineața zilei de 1 ianuarie 2025, moment în care a decis să schimbe tot ceea ce-o încurca în jocul din ultima perioadă. Știi, Nănașa a câștigat un singur meci în ultimele cinci luni, o performanță slabă chiar și pentru nivelul său.
Știm deja că primul element care trebuie modificat în sportul ăsta ca să ai șanse la mai bine este răbdarea. Există și un proverb leton care zice fix așa încă de pe vremea ursului, când oamenii urcau pe feribot și-și făceau cumpărăturile de Crăciun peste gârlă, la Stockholm: Cu răbdarea treci Marea Baltică.
Drept urmare, Nănașa a făcut tot ce-a ținut de ea, și-a șters parolele conturilor online și a așteptat să se deschidă magazinele din Melbourne în 2 ianuarie. A rupt ușa flagship store-ului Adidas de pe centru și a ieșit de acolo cu o rochiță roșie cum a văzut ea că vor purta la Melbourne fetele care au contract oficial cu compania germană. A avut și ea la un moment dat, dar s-a împuternicit, cum zic băieții cu taberele de masculinitate.
Și gata. Altceva, nenică. Altfel se vede tenisul când hainele n-au 6 culori.
Problema Lenuței e că pe teren nu joacă moștenirea lui Adi Dassler, ci tot ea, the good ol’ Nănașa, deținătoare de arme albe care au toate șansele să facă gaură-n adversar dacă nu apucă să-i facă ei harakiri, cum se întâmplă de obicei.
Nu mai zic că, dacă norocul nu-i leton, i se poate întâmpla câte-o mini-nenorocire cum a fost asta de azi, care-a pus-o față-n față în turul 1 de la Australian Open cu Belinda Bencic. Păi turul 1 e de încălzire, de-abia ce se obișnuiește Leana cu geometria tușelor, cu temperatura apei la dușul de la hotel cu nuanțele de albastru din jur, nu se cade să-i pui în față ditamai medaliata cu aur la Jocurile Olimpice când nu s-a încălzit încă pâinea-n toaster. Asta chiar dacă Belinda Bencic e recent revenită în tenis cu noi provocări mentale și fizice după ce-n aprilie anul trecut a îngroșat rândurile mamelor cu rachete – doamna Musk e rugată să se abțină, nu-i despre dânsa.
N-a fost însă ușor pentru Belinda. Leana s-a prins că-i la meci abia la 6-3 5-4, când a decis c-ar fi un moment bun să pună botniță pe brațul care trimite mingile în stratosferă. Letona a salvat cinci mingi de meci înainte să trimită setul al doilea în tiebreak. Apoi a făcut ea rost de două mingi de set care puteau să răstoarne clătita pe partea ailaltă, dar problema s-a rezolvat când reglajele fine ale macaralei s-au virusat din nou. 55 de erori neforțate a executat Ostapenko-n meciul ăsta, semn că rochița nu era de vină pentru necazurile profesionale prin care trece.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
