Jaqueline of Duty

Dacă plouă la Wimbledon, e bine. Se face mălaiul și se ascut nervii și loviturile din încheietură ale workaholicilor angrenați în șmecheria pe iarbă din capitala Regatului. Asta-i lună de concediu, numai cei logodiți cu austeritatea nu postează rămășițele prânzurilor de all-inclusive și poze inspiraționale cu piramidele cuprinse în zare între degetul mare și arătătorul cu care nu faci mare lucru în trafic.

Și ce naiba să urci pe o rețea de socializare dacă în fața ta – cazul de față din primele zile de GS britanic – sunt doar stropi, umbrele pârguind deasupra țestelor și SMS-uri primite de pe acasă că “ce moșmondești pe acolo, că meciul nu e pe nicăieri, se vede numai Barbara cum îl ține pe Mats de vorbă, iar ăla, săracu’, lasă mereu impresia că l-ar coafa mai degrabă o polemică pe bază de politicieni și eventual ceva cu Steaua e FCSB”.

E genul de competiție care poate fi jucată remote, dacă meteorologii de la ei n-o să facă vreo minune. Vreun șut în părțile moi distinsului Gulf Stream sau altceva în acest sens? Lăsați-ne, frate, să ne facem treaba, că Porsche d-aia are numele ăsta. Să se miște, nu să bată din buze pe margine.

Exemplu de ciudățenie, ziua s-a încheiat cu felierea nitam-nisam a meciului Irinei Begu, cu Rebecca Marino. Arestate pe un teren de la marginea tarlalei, pe unde treceau diverși ca-ntr-un furnicar enervant din cale-afară, fetele aproape că-și împărțiseră munca. 6-2 pentru româncă, apoi 4-2 în contul unei canadience pe care n-aș fi pariat niciodată. Și, brusc, stop joc! Iar alături, lumea se foia fix ca la metrou, la Apărătorii Patriei. Se ieșea din schimbul întâi. Sau o fi fost vreun screen saver, dar musai muncitoresc.

Jaqueline Cristian – Lucia Bronzetti: 6-3, 6-4

Până la ora asta ar fi trebuit să știm deja cu toții că sezonul de iarbă are talentul de a reseta tot ce se întâmplă în tenis de-a lungul anului. Pentru că-i o suprafață atipică și pretențioasă, iarba propune unghiuri noi, tălpi noi ale încălțărilor, mișcări noi plus genunchi noi, pentru că trebuie să uiți de fizica mingii așa cum o știai de când te-ai apucat de tenis și să-ți imaginezi că joci pe gheață.

Începând de astăzi, știm și că iarba poate să reseteze și minți. Jaqueline Cristian, care de aproape un an orbecăiește prin labirintul tenisului feminin de toate nivelurile în căutarea unui meci care s-o reașeze pe hartă, a primit bucuroasă oportunitatea de a juca în primul tur de la Wimbledon cu Lucia Bronzetti și a profitat de faptul că n-a căzut la tragerea la sorți cu vreunul dintre stâlpii societății matriarhale de epocă modernă.

Rezultatul de azi e cu atât mai important cu cât Jaq n-a prea văzut iarbă sub glezne decât sub formă de rulouri. Deși la un moment dat a plutit amenințător prin zona locului 50 WTA înainte ca ligamentele să-i rupă elanul, Jaqueline nu a prins decât calificări la Wimbledon (eșec în primul tur în 2021) și a ocolit strategic turneele verzi. Și asta ciuda faptului că, atunci când servește bine și-și calibrează forehand-ul, a noastră se apropie primejdios de portretul-robot al unei jucătoare căreia ar trebui să-i priască cea mai rapidă suprafață pe care se joacă tenis în univers.

Asta a fost și cheia meciului de azi: Jaqueline a servit excelent și între servicii a plimbat-o pe Bronzetti de-a latul terenului de parcă o ținea-ntr-o lesă invizibilă. N-a greșit prăpăstios de mult – cel puțin nu în comparație cu ce știm că poate să facă, un alt motiv pentru care Jaq a adus-o la exasperare pe adversară printr-o tiki-taka din încheietură. Până la urmă te prinzi că fizica poate să țină cu tine: dacă mingea alunecă în loc să se rostogolească, efortul pe care-l depui trebuie să se concentreze pe aruncarea mingii de teren. Un layer tactic suplimentar care la Wimbledon îți poate câștiga meciuri pe suprafețe pe care până azi habar n-aveai că te-ar putea ajuta în viață.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE

---

Sorana Cîrstea – Tatjana Maria 6-1, 2-6, 6-3

Ah, s-a scrâșnit, s-au scos cuțite și în alte zone, nu doar la Brăila sau Craiova, pe motiv că a găsit Sorana cu ce să spargă virtualul, dar subiectul nu m-a aprins. Mă las mai greu mișcat. Fu doar o poveste scremută, gonflată artificial, intensificată de presă, ca să curgă accesările.

Mai țineți minte cum i s-a călcat jugulara cu compresorul lui Colțescu la meciul “ăla” de Champions? UEFA a dat verdictul: not guilty. Așadar, haideți să ne concentrăm pe tenis, că a noastră a intrat cu cheful care a consacrat-o după ce Simona s-a fofilat din prim-plan. Cu stilul ei, mereu pe vârfuri ca o gheișă, Sori a dat cu nemțoaica de pământ în primul set, dar a fost nevoită să mai scrolleze după comentarii între două reprize serioase de ploaie.

Băi nene, și la englezi tot melci răsar în iarbă după o mocănească? Credeam că numai la noi e sărăcie, că pe întâia tarla a Regelui Charles de Viscri mișună prin brazdele de gazon midii, stridii și alte dobitoace comestibile. Aș. Idealist de Galați necăjit că scrumbia, singurul fruct de mare din zonă, a costat anul ăsta 75 de lei kilul.

La prima reluare după încetarea torențialei, Cîrstea a așezat ultimele milieuri din runda inaugurală, a pregătit cearșafurile pentru picnicul dintr-a doua și iar s-au adunat norii ca gherțoii. Se holbau și râdeau prostește de inșii care nu mai găseau adăpost, dar și de realizatorii de emisiuni, nevoiți să bage reluări din open-urile în care Agassi avea cârlionți și Steffi Graf zâmbet de pionier timid.  

Apropo, ca să nu cad degeaba pradă melancoliei, cu ce föhn uscau iarba conservatorii continentului, ceva de testat la Chiajna și Mizil! Și pe Nole l-am remarcat cu o bucată de prosop încercând să ia pulsul firelor de iarbă fleșcăite.

La revenirea finală, Maria a crezut că i-a ieșit în față o ciupercă, aceeași înțelepciune împrăștie proverbul și în limba germană (am verificat, ja wohl!). Sorana nu era Sorana, racheta i se transformase în bumerang, mingea nimerea orice altceva decât terenul advers.

Da, dar Tatjana are în palmares o semifinală aici, anul trecut. Bine, dar să nu punem la suflet! Când și-a făcut Sorana comeback-ul, n-a mai ținut niciun CV, nicio legitimație, nici măcar o vorbă bună, cum se obișnuiește pe la noi. Rever, scurte și în general impresia că, dacă o pui la încercare, calculează aria de cerc și în gaura de șarpe. 6-3 la spargerea târgului și ne servește joi cu ditamai eventul: are deranj cu Ostapenko.

Iga Swiatek – Sara Sorribes Tormo 6-2, 6-0

Ce să scrii despre Iga, mai ales dacă n-ai fost vigilent și te-a prins vreo reclamă pe celălalt canal? Poloneza, măcar în fazele incipiente ale balurilor lăudate pe cronici.ro, e ca Mike Tyson pe vremuri, în ring. Mai mult dura gongul însuși decât partida propriu-zisă.

Mai lung e numele Sarei Sorribes Tormo decât cele două seturi în care posesoarea de șapcă și-a testat niște încălțări noi. Iar dacă raportul loviturilor câștigătoare a fost de 27-3, ce așteptări să avem? Swiatek și-a permis să și greșească mai mult decât spanioloaica, ar fi putut veni direct la declarația de presă de la final. E limpede, ar trebui interzisă.

Jordan Thompson – Novak Djokovic 3-6, 6-7, 5-7

Surprinzătoare au fost două lucruri în această partidă. Absența mustății australianului, doar n-o să-mi trântiți vreun răspuns antipatic. Sigur i-ați remarcat fotografia oficială de concurs – și din privire, te crucești că a pus Poliția mâna pe el. Pare că era pe lista organelor încă din epoca Woodstock, un fel de Vamă de pe la ei, dar cu cel mai tare marketing.

A doua, l-a ținut în șah cu zaruri pe Djokovic mai mult decât s-ar fi așteptat asistența, de aceea a și rezultat o ciomăgeală spectaculoasă: să pierzi în trei seturi la GOAT, două dintre ele fiind la mustață (na, o pregătisem!), e ca și cum ai fi pierdut la Dinamo într-o anumită eră, dar nu oricum, ci cu 4-3, ca să dea și domnul Cămătaru un poker.

Cumva, ieșea win-win. Așa și cu Jordan, de vreo două ori aplaudat cu inimă și de Novak. Atât de bine a jucat. 

Despre jocul sârbului n-ai ce să adaugi, oricum mai are mult de stat în insulă. De mult voiam să mânjesc câteva rânduri și despre barba lui Ivanisevic, antrenorul său mereu spășit, cu aer de îndoliat venit pe fugă la parastasul de 40 de zile al răposatului.

– Psst, vine părintele, aduceți repede coliva și scoateți pisica aia din odaie!

Eu asta citesc pe chipul său, iar când îl muștruluiește campionul din spațiul desenat cu dreptunghiuri, e ca prins în mijlocul unui sobor și n-are de ales. Trebuie să cânte prohodul.

Dominic Thiem – Stefanos Tsitsipas 6-3, 6-7, 2-6, 7-6, 6-7

Început marți, meciul s-a terminat miercuri seară, ca o nuntă la care ai tocmit cei mai buni lăutari din regiune. Și, să mă ierte firile reci, pe Thiem nu prea îl mai prinzi atât de des, e pe la mese ceva mai retrase. După afiș, pe cei doi i-aș fi putut căuta prin semifinale, inclusiv prestația lor a fost pe alocuri de altă etapă, nu de startul bâlciului. Mi-e ciudă că austriacul, cu uitătura lui serios-sfredelitoare, și-a făcut bagajele, însă Fane a crescut nivelul în decisiv, loburile și diagonalele din super-tie-break alungând supărarea fanilor certați cu formațiunile noroase. 

Tsitsipas a fost susținut din lojă de Paula Badosa, și ea calificată mai departe. Chiar m-am liniștit după anunțul comentatorului Eurosport, care ne-a asigurat că “cei doi trăiesc o poveste de dragoste foarte frumoasă”, tot el ajungând la un moment dat la deducția că Fane este “protejatul lui Apostolos Tsitsipas”, acesta din urmă având mai degrabă calitatea de tată decât de antrenor al sportivului elen.

M-am și transportat iute în ipostaza în care, cu bune decenii în urmă, aș fi fost martorul unei solicitări insolite. Colegii mei de joacă să-i ceară mamei să ies la joacă, în spatele blocului:

– Doamna Lungu, îl lăsați pe protejatul dumneavoastră la o miuță?

Mă întorc la meci și nu pot evita o altă întrebare: cât era dolarul când Dominic se duela cu băieții ăia mari prin vecinătatea podiumului ATP? Pare să fi trecut o veșnicie, așa se întâmplă cu accidentările peste care poți să nu mai treci sau care fac din tine un individ similar cu cel care îți poartă numele, purtător de același serviciu puternic și precis, dar cu mici inexactități care te trimit în parcare încă din primul tur de Grand Slam.

Chiar și după un joc-maraton în care l-ai întors pe dos de câteva ori pe unul care e pe locul 5. Într-o altă viață era locul tău.

Milos Raonic – Dennis Novak 6-7, 6-4, 7-6, 6-1

– Ce faci, băiete?

Mi-a plecat fără avertisment această replică, m-am bucurat ca atunci când reîntâlnești un vechi camarad de armată. Am făcut, cunosc perfect sentimentul.

– Raonic, ce mai e cu tine, găligane?

Cu fizicul său impunător, de ranger care îți duce pe umăr toată mobila până la etajul 10, fără să fie trădat de glandele sudoripare, Milos, contorsionat pe poziția 800 și ceva în clasamentul mondial, l-a îndoit pe un Denis Novak nevinovat. I-a mai și lăsat primul set, ca să-i prindă gustul.

Artistul de altădată se poate lăuda că, la 32 de ani, a învins categoric un Novak. De ce trebuie să rostești numele complet al adversarului? Faci și tu impresie ochioasă în fața fușeriștilor.

Maria Sakkari – Marta Kostyuk 6-0, 5-7, 2-6

Pentru a noastră de la Atena, întrucât în capitala Greciei suntem ca pe Dorobanți și la Mamaia, turneele de Mare Șlem au devenit o ieșire, o înghețată în fugă și o declarație de dragoste fără acoperire.

După 6-0 cu Kostyuk, a lăsat-o în seama inerției, s-a fript și, în setul trei, a scăpat boii în lucernă. Da, există lucernă și la Wimbledon, nu le-am inventat noi chiar pe toate.