Jaq de siguranță

Trec zilele, te familiarizezi cu atmosfera, îi putem spune chiar aclimatizare, știi și tricourile de rezervă ale sportivelor, le faci semn din fotoliu ca să aibă convingerea că nu joacă doar pentru clujenii care n-au ajuns la Polivalentă. Aproape că ți se pare ireal să te sune cineva pe timpul event-ului Transylvania Open și să te întrebe dacă ai văzut ce gol a dat Baba Alhassan. Reacționezi de ca și cum tu însuți ai da din greu la manivela rachetei:

– Ce naiba, frate, ai rămas ca musca lipit de zahărul mult prea rafinat al Ligii 1 de fotbal? Mai ieși din bulă, ia și citește o cronică, ține cu ai noștri, fii în galben!

N-ai cum, n-o să-mi spună vreun posesor de materie cenușie că, în crucea eclipsei totale de soare, s-a plâns că nu i se prinde bronzul de epidermă.

Am ținut cu Jaq ca și cum pe teren ar fi fost una de-alde Lungu, mi-am pus speranțele în jocul ei așa cum am știut că Ionel Ganea va transforma acel 11 metri cu Anglia de la Euro 2000. Am tremurat pozitiv fix ca acum câțiva ani când m-a anunțat Distrigaz Sud Muntenia că voi avea materie primă pentru centrala termică în toiul lui noiembrie. Nu-i vorbă, banii și cererea kilometrică fuseseră semnate și păpate cu un an și jumătate înainte, așa cum e birocrația la noi. Se și lăsase iarna destul de devreme, îmi plângeau reșourile că vor la mama lor, în fabrică. Dădeau semne enervante că nu pot face față unei asemenea suprafețe. 

– Ho, le zic, sunt doar trei camere de dezmorțit. Ce-ați fi făcut dacă vă trimiteam la o vilă ca pe alea năpăstuite? Ați fi muncit de v-ar fi sărit siguranțele ca mucii în sinuzită.

Emoții, încordare, așteptări pe ultrascurte. Clara o rotisase p-a noastră cu numai zece zile înainte la Linz, în Austria: 6-2, 6-0. Jaqueline începea cu un handicap, e inutil să spun că e și bucureșteancă. Oricât de mult te-ai simți în largul tău în Ardeal, prin cartierele Mănăștur și Mărăști simți apăsarea căpitanului nejucător. A orașului-necapitală. Iar dâmbovițeanca știa că pentru victorie e inutilă aderența sufletului. Ori că nu e îndeajuns. Se cerea doar creier și încă un creier. Cu pași mici și încurajări preponderent șoptite, probabil ca să-și păcălească potențiala exaltare, românca a strâns cu “haide!” o colecție de mingi la care Tauson, o Giocondă blondină cu dentiție de iepuraș, a prezentat doar grimase. Slavă Cerului că a și avut de comentat, dar a făcut-o doar în dreptul arbitrului pe deja obositoarea temă a absenței reluărilor. 

Agresivă cât să-i transmită subliminal că a prins-o la ea acasă și că nu va scăpa dezblănită, Jaq a avut inteligență în orice mișcare, făcând una dintre cele mai deștepte partide din carieră. Din privirile fetei noastre, Tauson a priceput că meciul e consumat încă din primul set. 6-0 într-al doilea, fără fisuri, totul laser! Nervii danezei se aflau în arest la domiciliu sub atenta pază a gărzilor neuronale ale unei domnițe care, într-o zi în care așteptam vești de la procesul de la TAS al Simonei, ne-a regalat cu o porție de tenis de zicem, cum ne place, sărut mâna pentru masă. Sau, cum se spune la Cluj, no, tulai! Mai vrem.

Cronicile de la Transylvania Open îți sunt oferite de noul Porsche Macan. Full-electric.

Elisabetta Cocciaretto – Harriet Dart 7-5, 5-7, 3-6

Gurile otrăvitoare din metropola ardeleană plimbă pe balustrada buzelor următoarea bârfă. Britanica Harriet ar fi sforăit cumplit noaptea trecută, trei etaje ale hotelului în care a fost cazată ținându-i pumnii să se trezească. Pentru a ațipi și restul, firește. Când au tras cu buldozerul de ea să facă ochișori, Dart a căscat prelung și le-a trântit-o în nas ghinioniștilor veniți cu perna în brațe:

– Vă înșelați, eu nu sforăi niciodată.

E adevărul universal rostit de noi, toți cei care producem energie verde pe timpul repausului. Refuzi altă variantă nu doar pentru că n-ai habar că ții transformatorul de curent între fălci pe timpul nopții, e a doua natură să bolborosești un NU răstit când trage careva de tine. Cine știe pe ce planetă te aflai în vis, cu care prinț te luptai pentru mâna lui Charlize Theron sau câți bani îți căzuseră din cer, iar tu erai nevoit să-i strângi cu mâinile legate la spate?

Coșmaruri? Hm, vis cu adevărat apăsător se cheamă când diverse voci te blestemă să te întorci pe o parte pe motiv că faci ca urșii în zodia împerecherii. În tot acest timp ești tăvălit ca plăcintele în bucătăria de vară a bunicii. Ce fel de somn mai e ăsta? Altfel, de ce o fi sforăit englezoaica? Deoarece a adormit foarte greu, a încercat să numere în minte orice altceva decât ovine. De pildă, consoanele dublate din numele lui Cocciaretto, a avut de lucrat și la prenume. Lată a căzut. Și foarte târziu.

De partea cealaltă, după victoria-blitz de ieri cu Arango, 6-0, 6-1, italianca reclama pe canalul mimico-gestual doar ora de start a întâlnirii. Părea să-și dorească o gustare sau obștescul colazione. I-a trecut repede, londoneza cu un acces de adrenalină smulgându-i un break de 4-2 în primul set. Elisabetta și-a băgat papilele în preaviz și a început să muște din hard și din adversară: rebreak cât ai clipi, apoi muncă de hamal pentru a salva o căruță de mingi care ar fi propulsat-o pe Harriet să servească pentru set. La 5-5, italianca se vedea în fruntea grămezii de moloz, nimic nu i se mai părea copleșitor. Începea curățenia de primăvară. 7-5, apoi 3-0 și serviciul în setul 2, cu o britanică întoarsă în coșmarul de azi-noapte. Sărăcuța se certa singură sau, cum ar spune ceilalți turiști, vorbea în somn.

De fapt, Dart rula un ristretto cu mult oxigen pentru cortexul cerebral: 3-1 în vecinătatea unor convulsii greu de gestionat, 3-2 pentru Cocciaretto și 5-4 în contul englezoaicei. Apoi 7-5, cu o cadență crescută a loviturilor. Savetei din Ancona, pentru care meciul se terminase cu mai bine de jumătate de oră înainte, i se schimbaseră coordonatele. Era altă disciplină sportivă. De pe muntele de tencuială spartă, italianca alunecase printre dărâmături, scorul din decisiv sfredelindu-i subconștientul cu burghiul de cel mai mare calibru. 0-1, 1-4, cu două break-uri englezești. Ulterior, o serie de greșeli din partea ambelor sinistrate și-au cerut dreptul să defileze. La 3-4, britanica a solicitat un masaj cât să fure iar serviciul adversarei, apoi a închis nu cu prima, ci cu a doua minge decisivă:

– Nu v-am spus că eu nu sforăi?

Anastasija Sevastova – Elina Avanesyan 6-2, 6-7, 2-0 (abandon)

E veche, domnule, în tenis. La letona Sevastova mă oprisem cu portretul-robot. E pe dreptunghi în jungla lupoaicelor din perioada în care dealear-ilor de Internet care își creaseră rețele de cartier nu le ajungeai nici cu Pliskova la nas, iar Youtube-ul era lipsit de reclame. Prin urmare, a văzut destule în acest sport și o știa de mult și pe Avanesyan cu care, totuși, nu avusese prilejul de a încrucișa bătătoarele de covoare. Să fi apărut, poate, printr-un selfie al puștoaicei sau direct proiectată pe șifonierul din dormitorul Elinei. Nu văd cum și-ar fi tapetat asta mică odaia cu pozele Madonnei sau ale Pamelei Anderson. Ești viitoare sportivă, îți alegi idoli din domeniul în care babacii toacă bani cu nemiluita.

– Mai mergem anul ăsta la băi? Mi-a plăcut anul trecut, poate îmi păcălesc și reumatismul.
– O să facem plajă în spatele blocului, avem fata la tenis, nu ne mai permitem.

Anastasija trebuie să fi fost model pentru discipole. S-a plimbat printr-o semifinală de US Open în 2018, deși ea spune că a jucat-o. I-a fript Serena un 6-3, doar știm cum pleca motorul diesel atunci când domina WTA-ul, și 6-0, pentru că nu e bine să încurci uleiul de floarea soarelui cu kerosenul. Dar Sevastova chiar a fost pe acolo. A avut dintotdeauna serviciu, se pliază și pe jocul adversarei, doar camerei de gardă din infirmerie nu i-a găsit antidot. Azi a trăit însă din retur, ca orice pensionară ajunsă pe locul 656 pe glob. De fapt, primele cinci game-uri din setul întâi au fost exclusiv break-uri, adică uneori se poate devora supa și cu furculița, nu-i așa? Pentru noi, europenii, e încă o dilemă de proporții de ce orezul se poate conduce cu bețișoare spre aparatul digestiv, mai ales când ai în mâna dreaptă un instrument cu (uneori) prea multe întrebuințări.

Cu reverul său ostășesc, idolul de pe dulap a lăsat copila în urmă, la 2. Și look-ul de anii 80 al candidatei cu experiență apropia imaginile în mișcare de izul almanahurilor sportive pe care tânăra generație le mai găsește doar la anticar. Un aer de Sabatini, ceva? Anastasija n-are părul lung ca al argentiniencei. De fapt, îi lipsesc deranjant de multe pentru a ne aduce aminte de Găbița. Peste gard, eliberată de strânsoarea emoțiilor, Elina și-a făcut prima dată serviciul abia în startul rundei secunde. Dacă joci handbal fără portar e cam același sentiment. Apropo, paranteză. Dacă nu eram în echipa cronicarilor de pe cronici.ro, cu susținătorul Porsche care-i și întrece, mi-aș fi dorit ca în această viață să fiu antrenorul Vasile de la CSM București. E omul-job ideal. Își transferă jucătoarele pe care și le dorește, indiferent de preț sau continent, câștigă tot mai rar meciurile care contează, dar rămâne în funcție. Coafura rezistă. Carevasăzică, dacă e liber la idoli, Vasile e idolul meu. E Chuck Norris-ul antrenorilor.

Un început de Chuck a simțit și Avanesyan pe finalul setului pe care avea să și-l însușească după ce a trimis la remaiat cinci mingi de meci. După un game-monstru cu 17 puncte, rusoaica mai avea un pic și fugea cu ușa șifonierului în spate, era pe ele, era rock on. Dar până și bătrânului Norris, că-l pomenim de câteva decenii fără să ne gândim să-i trimitem câteva pastile și o sacoșă de portocale ușor de molfăit, îi pâlpâie ledurile și îi pârâie releele de pe placa de bază. Așa și talentata Ava, care a urcat nivelul de joc până când i-a cedat spatele. La 2-0 pentru Sevastova în decisiv, a ridicat mâna și a plecat plângând la vestiare. Tenisul, cât cinism, se trage în cadru și cu secrețiile glandelor lacrimare.

Sara Errani – Tatjana Maria 6-0, 6-1

Îmi era dor de Sara, cu toate că aș fi putut s-o caut cu privirea în toamnă, când s-a dat în spectacol pe zgura de la București. A mers până în finală, i-a potcovit un 6-0 unei australience cu nume ciudat, apoi n-au mai ținut-o șaibele. A pierdut două seturi, n-a pus mâna pe strachină, iar anul trecut a ajuns ca zeloșii cu ranițe și trotinetă la toate Grand Slam-urile. A sunat la ușă, a lăsat ceva, inclusiv sosurile, și a plecat la următorul client.

– Signora Errani, vezi că ești așteptată și la Wimbledon, te răcești dacă mai întârzii.

Atât a putut în 2023, dar mă jur că are o inimă atotcuprinzătoare.

Pe partea cealaltă a culmii de plasă, Tatjana. Dacă nu s-ar fi născut în Germania, ci undeva mai la sud, i-ar fi fost colegă de bancă perenei Errani. Sânge mai tulbure, peninsulara ar fi copiat la examene de la nemțoaică, poate că i-ar fi subtilizat și sendvișul, ca să împrumut din retorica unor politicieni de-ai noștri aflați într-o eternă campanie electorală. Un singur lucru le-a deosebit pe cele două, în afară de coordonatele meciului: Maria a intrat ca favorită numărul 2. Vorba lui Meșter, nene, o să aflăm peste ani sau deloc cum au fost stabiliți capii de serie de pe hardul transilvănean. Eu, gălățean fiind, aș vrea să descopăr și cu cât s-a vândut combinatul siderurgic de la noi, ăla făcut de Gheorghiu Dej în anii ’60, dar e altă speță.

Guițatul Sarrei care accesorizează lovirea ghemului de blană artificială pare a fi armă de sine stătătoare. Strigătele sale de viking căruia corabia îi ia apă tot timpul au chinuit-o pe Tatjana Maria, care – țin de ceva vreme să fac această precizare – pare a fi un username ales când ți-e rușine cu numele de familie. Adică al soțului, ca să nu ne ascundem. N-a putut să treacă peste, a luat șuieratul italiencei ca pe un afront oficial, ca pe o probă în plus. Era tenis cu strigături. A încercat să-și facă treaba, alea grele le-a livrat pe final de prim set, dar a luat un game numai în partea a doua, la 5-0. O fi asurzit abia atunci.

Camila Osorio – Karolina Pliskova: 2-6, 1-6

Osorio, ce figură! E din Cucuta de Columbia, nu i-am urmărit decât prestațiile de la Cluj-Napoca, iar chipul ei face parte din tipologia preferată volens-nolens de regizorii care tratează spațiul sud-american: e genul de personaj de tip carne de tun din Narcos. E jovială, se îndrăgostește ușor, râde la orice prostioară, deci dispare repede din peisaj.

Narcos, sicarios, altă rimă n-am găsit. Și te atașezi de ea, suferi cu telecomanda în mână când apare unul dintre gealați cu replica grăitoare în fața superiorului:

– Patron, am rezolvat problema. Está muerta.

Altfel, tenisul nu-i pare sortit extincției, probabil că-i trebuie mai mult antrenament deasupra umerilor. Dacă mansarda ți se face tobă de strategie, restul trupului se predă fără să crâcnească. Altfel, Pliskova, dacă ar fi găsit niște căști prin preajmă, ar fi ascultat lejer niște Taylor Swift pe parcursul jocului. Mai fumase Camile, n-a ajuns întâmplător la aproape 32 de ani. Antrenamentul chiar a fost reușit, țineam să utilizez un clișeu pe gustul publicului. Mai lipsea să citez și din nea Ovidiu Ioanițoaia că “valorile s-au egalizat în jos” și puteam să plec acasă.

Ambele seturi le-a început Karo cu break, adică i s-a aplicat columbienei tactica legiunii străine vasluiene. Strategia fascinează prin simplitate. Mai întâi, o talpă de minimum mărimea 44 la piramida nazală, apoi întrebarea firească, de întâmpinare:

– Cum te numești și ce cauți pe la noi, prin sat?

Pe timpul acestui dialog nu s-a făcut uz de violență. Cehoaica, însă, a prins o seară aprigă. Scorul de 6-2 din setul 1 n-a spus întreaga poveste, au venit alte detalii în partea a doua. Patru game-uri la rând ale fostului lider mondial au fost urmate de o răbufnire de orgoliu a lui Osorio. 6-1. Ce, n-ați mai văzut victime care să te înjure de mama focului în timp ce pe ecran se derulează imagini care te pot copleși emoțional?